ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Niciodată în ultimii ani, pe scena politică mondială nu a existat un personaj atât de controversat și greu de citit precum Giorgia Meloni. Un amestec bizar de „Antisistem” și Om al Sistemului.

Avertizam în urmă cu câteva zile că nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece după alegerile din Italia.

Însă nici nu o putem minimaliza victoria lui Meloni, privind-o ca pe o simplă „cârtiță” a Sistemului. În plus, asupra ei (și a întregului viitor guvern) va exista presiunea uriașă a Poporului italian.

Dacă acesta nu va constata că Meloni a produs o schimbare REALĂ, că i-a înșelat așteptările, lucrurile vor degenera cu siguranță într-o explozie socială cu efecte incalculabile.

Italia, a treia economie a UE, este deja o bombă cu ceas.

Iarna de coșmar care se anunță – cu-ale ei trei crize puse una peste alte – energetică, inflație, foame – face situația și mai explozivă.

Excepționalul ziarist care este Pepe Escobar a realizat cea mai bună analiză a peisajului post-electoral din Italiape care am citit-o.

Motiv pentru care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Este ispititor să vezi în rezultatul alegerilor de duminică un grup de alegători lansând un bol uriaș cu papardelle și cu tocăniță de mistreț în feța euro-oligarhiei toxice ne-alese care tronează la Bruxelles.

Ei bine, nu e chiar atât de simplu.

Sistemul electoral italian se bazează pe coaliții. Troika de centru-dreapta Meloni-Berlusconi-Salvini a obținut o majoritate solidă în ambele Camere ale Parlamentului.

Giorgia Meloni conduce formațiunea Fratelli d’Italia (Frații Italiei). Faimosul Silvio „Bunga Bunga” Berlusconi conduce Forza Italia. Iar Matteo Salvini conduce La Lega.

Clișeul vehiculat în cafenelele Italiei este că victoria Giorgiei a fost floare la ureche. La urma urmei este blondă, cu ochi albaștri, minionă, plină de viață, șarmantă. Și, în plus, un excepțional comunicator.

Exact opusul lui Mario Draghi, partener Goldman Sachs și șef al Băncii Centrale Europene, care seamănă foarte bine cu unul dintre acei împărați sângeroși din perioada Romei decadente.

În timpul domniei sale de prim-ministru, a fost copios luat peste picior – în afara cercurilor progresist-finanțiste – ca liderul „Draghistanului”.

Pe frontul financiar, Christine Lagarde, această entitate din altă lume, zeița pieței, echivalentul post-adevăr al Oracolului din Delphi, pune pariu că premierul Giorgia va merge mai departe cu vechea strategie: stimulente fiscale finanțate pe credit.

Ceea ce va duce la o explozie a datoriei (deja colosală, de 150% din PIB). Plus o prăbușire a euro.

Marea întrebare este cine va fi viitorul ministru de Finanțe italian? Partidul Giorgiei nu are pe nimeni cu competența necesară pentru asta.

De aceea, candidatul preferat va fi „aprobat” de grupul obișnuit de suspecți ca un fel de contabil al unui „Draghistan light”. Apropo, Draghi s-a și declarat „gata să colaboreze”.

Cu excepția minunățiilor gastronomice, viața în cea de-a treia economie a UE este o mare problemă.

Perspectivele unei creșteri pe termen lung sunt ca un miraj saharian. Italia este extrem de vulnerabilă pe piețele financiare. De aceea, o vânzare masivă în viitor pe piața obligațiunilor este practic o certitudine.

În cazul unei – inevitabile – bătăi financiare în cușcă între Team Giorgia și Christine „look at my new Hermes Scarf” Lagarde de la BCE, Banca Centrală Europeană va „uita” să cumpere obligațiuni italiene și atunci, „Auguri!”.

Bun venit la o nouă rundă a crizei datoriilor suverane în UE!

În timpul campaniei electorale, agila Giorgia a promis în mod repetat să țină datoria masivă sub control.

Acest angajament a fost cuplat cu mesajul necesar pentru a liniști cripto-Stânga progresistă și pe patronii ei neoliberali: sprijinim NATO și trimitem arme în Ucraina.

De fapt, toată lumea – de la Giorgia la Salvini – sprijină înarmarea, semnând o scrisoare în precedenta legislatură, valabilă până la sfârșitul lui 2022.

Cum era de așteptat, sfera atlanticistă progreso-neoliberală spumegă de furie față de ascensiunea unei Italii „post-fasciste”: of, tipii ăștia votează tot timpul greșit!...

Mulțimea dezorientată a ONG-urilor arată cu degetul spre ultimul val populist. Habar n-au măcar ce înseamnă „populist”.

Dar nu se pot isteriza prea tare din cauza Giorgiei, dat fiind că aceasta este un produs al Institutului Aspen.

Giorgia reprezintă un caz complex. Fundamental, ea este o „atlanticistă”. Urăște UE dar adoră NATO.

Și-ar dori să submineze Bruxelles-ul din interior, dar să se asigure că UE nu taie acele fonduri cruciale pentru Italia.

Așa că îi aduce la turbare pe „experții” cripto-Stângii americane, care o acuză că este în cel mai bun caz „semi-fascistă” – deci mult mai periculoasă decât Marine Le Pen și Viktor Orban.

Apoi, i se iartă rapid păcatele pentru că, măcar la nivel verbal, se proclamă a fi anti-Rusia și anti-China.

Dar și în acest caz ispita de a o pune la zid este exagerată: la urma urmei, ea este apreciată de Steve Bannon, care declara în urmă cu opt ani: „dacă găsești o figură rezonabilă să o pui în fruntea dreptei populiste, câștigi cu siguranță”.

Mai are și o companie îngrozitoare: Berlusconi este respins de americanii progresisto-neoliberali ca o „conservă a lui Putin”, iar Salvini ca un „instigator naționalist”.

Este imperativ să adoptăm o doză serioasă de realism pentru a ne putea face o imagine clară despre Giorgia. Să apelăm deci la un excelent intelectual torinez, Claudio Gallo, care beneficiază și de avantajul de a fi departe de ceața toxică a presei mainstream italiene, fieful redutabilei familii Agnelli/Elkan.

Iată câteva aprecieri ale lui Gallo.

Despre popularitatea Giorgiei:

Sprijinul de care se bucură „în rândul muncitorilor este o realitate. Se poate vedea în fiecare sondaj. Totuși, aceasta nu este o tendință nouă și a început în perioada lui Berlusconi. Încă de atunci, clasa muncitoare a început să voteze cu partidele de dreapta. Dar cred că nu este doar o tendință italiană. Dacă te uiți la Franța, majoritatea reprezentanților clasei muncitoare tradiționale au votat cu Le Pen, nu cu partidele socialiste. Este o tendință europeană.”

Despre „agenda Draghi”:

„Vă puteți imagina ce tip de guvern am avut până acum, cu Troika europeană întruchipată într-o singură persoană: Mario Draghi. A promovat cele mai brutale reforme economice inspirate de Bruxelles, cum ar fi flexibilitatea maximă și austeritatea fiscală. Acestea sunt măsuri care afectează în principal clasa de mijloc și pe cei săraci (...) Guvernul Draghi a redus cheltuielile sociale cu 4 miliarde de euro în primul an și cu alte 2 miliarde în anul următor. Aceasta înseamnă că vor fi disponibili 6 miliarde de euro mai puțin pentru sănătate în doi ani. Au fost tăieri și în educație. Sondajele arată că peste 50% dintre italieni NU l-au susținut pe Draghi și programul său. Draghi provine din sectorul cel mai puternic al societății: cel bancar. În presa italiană corporatistă e practic imposibil să găsești critici la adresa acestei agende.”

Despre posibilele „jocuri” ale lui Berlusconi:

„Are o popularitate destul de mare. Este acreditat cu circa 8% din voturi. După atâția ani și atâtea probleme în justiție, este enorm. (...) La câteva luni după alegeri, ne putem imagina o situație în care Meloni este obligată să demisioneze deoarece nu poate gestiona iarna grea (costul exorbitant al vieții, tulburări sociale). Va veni momentul pentru o Grosse Koalizion care să salveze țara, iar Berlusconi, cu puternicul său discurs pro-NATO și pro-Europa, e pregătit să își joace cartea. Berlusconi va fi cheia viitoarei coaliții. Este mereu gata să facă orice compromis.”

Despre „instigatorul” Salvini:

„Este liderul unui partid foarte divizat. A avut o agendă foarte populistă, dar la vârful formațiunii lui poți găsi unele figuri de tehnocrați, ca Giancarlo Giorgetti, un aprig apărător al intereselor Confindustria din Nordul Italiei. Salvini a pierdut consensul în sânul bazei sale electorale, iar Meloni a furat din voturile sale, împreună cu Mișcarea 5 Stele. Partidul său este divizat între vechi politicieni care visau la o federație, pentru a mări autonomia regiunilor din Nord, și alții, mai apropiați de dreapta lui Marine Le Pen. Este un amestec volatil.”

Despre „presiunile” asupra Giorgiei:

„Presiunea problemelor economice, a inflației, a prețului gazelor etc., o va face probabil să demisioneze pe Meloni, care este un politician dur, dar mai puțin experimentat în chestiuni de stat. În Italia este un impas politic; ca peste tot în Occident, democrația nu funcționează în mod corect. Toate partidele sunt aproape la fel, cu câteva diferențe cosmetice; oricine poate forma o coaliție cu oricine, fără nici o grijă privind valorile sau principiile.”

„Cât se schimbă lucrurile...”:

„Omul din spatele politicii externe a Fraților Italiei este un fost ambasador în SUA și Israel, Giulio Terzi di Sant’Agata. Nu văd în ce mod opiniile sale diferă de cele ale lui Draghi. Același background neoliberal și atlantist, același CV tehnocratic. Meloni capitalizează doar de pe urma faptului că nu a participat la ultimul guvern, chiar dacă nu propune nici o alternativă. Meloni repetă că nimic nu se va schimba; vom trimite arme și bani (Ucrainei). Ea trimite multe semnale către NATO și UE că pot conta pe ea în materie de politică externă. Lucrurile sunt foarte diferite față de acum câțiva ani, când Meloni a scos o carte în care afirma că trebuie să avem relații bune cu Putin și să construim o nouă ordine europeană. Acum, poziția ei este total schimbată. Vrea să fie considerată ca un viitor premier demn de încredere. Însă sondajele arată că între 40 și 50% dintre italieni nu agreează ideea trimiterii de arme și bani Ucrainei și susțin toate măsurile diplomatice care pot pune capăt războiului. Criza costului vieții va consolida această poziție în rândul populației. Când nu îți poți încălzi casa, toate se schimbă.”

Nimeni nu a pierdut bani pariind pe oligarhia UE, care se comportă mereu ca o bandă de pungași, aroganți, încăpățânați, pe care nu i-a ales nimeni.

Aceștia nu învață niciodată nimic. Și întotdeauna dau vine pe oricine altcineva decât pe ei înșiși.

Urmându-și instinctele, Giorgia are o șansă bună să îi îngroape și mai mult. Este mai calculată și mai puțin impulsivă decât Salvini. Nu se va amesteca în treburile ministrului ei de Finanțe – care va trebui să negocieze cu BCE.

Dar rămâne o „semi-fascistă”, deci Bruxelles-ul îi va vrea capul – sub forma unei tăieri a creditelor bugetare ale Italiei. Acești eurocrați nu vor îndrăzni să o facă împotriva voinței Germaniei și Franței.

Și asta ne duce la configurația politică a Consiliului European – extrem de antidemocratic.

Partidul Giorgiei este membru al grupului Conservatorilor și Reformiștilor europeni, care are doar încă doi membri: premierii Poloniei și Cehiei.

Grupul Socialiștilor și Democraților numără șapte membri. La fel și în cazul Renew Europe (foștii „liberali”): aici intră și președintele Consiliului European, supremul mediocru Charles Michel.

Partidul Popular, de centru-dreapta, numără șase membri. Aici este inclusă și Ursula „Bunicul a fost nazist” von der Leyen, dominatrix sadomaso care stăpânește peste Comisia Europeană.

De fapt, prima bătaie în cușcă între femei la care vom asista este cea dintre Giorgia și dominatrix Ursula.

Fanfaronada mediteraneeană contra Teutonilor tehno-barbari.

Cu cât Bruxelles-ul o va hărțui mai mult pe Giorgia, cu atât aceasta va contraataca, având în spate întregul sprijin al legiuniilor Romane post-adevăr: alegătorii italieni.

Luați-vă Negroni și sprițul Aperol. Începe „lo Spettacolo”!

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews