Acesta este mesajul pe care l-au transmis părinții elevilor Colegiului Național „Școala Centrală” din București (sau după ce, în zilele de 13 și 15 februarie, elevii claselor a VII-a și a VIII-a ai acestei prestigioase unități de învățământ au duși să vizioneze filmul „Close”.

 

Peliculă în care este promovat  modul de viață al comunităților LGBT și în care sinuciderea apare ca soluție finală în cazul confruntării cu dilemele vârstei sau cu cele ale colectivității. Vizionarea acestui film, organizată în parteneriat cu Institutul Francez, fiind considerată o manifestară culturală. Iar, dacă avem în vedere faptul că dubla vizionare a filmului a avut loc  cu numai o săptămână înainte de 20 februarie, Ziua Francofoniei, ar urma să înțelegem că, măcar pentru unele cadre didactice (sau și pentru conducerea Școlii Centrale?), filmul respectiv face parte din creațiile reprezentative, definitorii pentru valorile culturii și spiritualității Franței, sora noastră mai mare  de la care, de-a lungul istoriei, România și românii au luat atât de multe și de prețioase lecții de democrație și civilizație. Idee față de care, asumându-mi și riscul de a-i deranja  pe adepții corectitudinii politice, am și păstrez o atitudine rezervată.

A trecut, de atunci, ceva vreme și ar fi foarte posibil să mi se atragă atenția că dezgrop morții din moment ce, în spațiul public, nu au apărut informații din care să aflăm dacă, începând de la conducerea colegiului și până la conducerea Ministerului Educației, a fost conștientizată gravitatea situației și au fost întreprinse demersurile necesare pentru a stabili de unde a venit ideea ca  acești adolescenți, dornici să aibă modele de viață, să vizioneze un asemenea film. Film care, atenție mărită!, se încheie cu sinuciderea unui personaj înfrânt de o realitate ostilă lui și aspirațiilor lui. Aceasta să fie, așadar, lecția de viață pe care unii dintre dascălii Colegiului Național „Școala Centrală” au considerat că este cazul să le-o ofere elevilor lor?

Iată numai câteva motive pentru care nu cred  că discuția  trebuie închisă și cazul clasat. Dimpotrivă, cred acest subiect trebuie abordat, fără prejudecăți și fără precauții de circumstanță, prin raportarea sa la îngrijorătoarea creștere a cazurilor de violență fizică și verbală în școlile din orașele și din comunele noastre. La care se adaugă rata, și ea îngrijorătoare, a consumului de droguri, precum și  cea a abandonului școlar. Cumul de situații în care, din păcate, se regăsește și Școala Centrală din Capitală. De ajuns fiind să ne aducem aminte că, în urmă cu un an, trei eleve din clasa a VIII-a au fost duse la spital după ce au fumat substanțe interzise. Procurate- din nou, atenție mărită!- de la un elev din clasa a X-a din aceeași prestigioasă unitate de învățământ. Pe bună dreptate ne punem întrebarea: oare, o asemenea succesiune de evenimente nu a dat de gândit cui ar fi trebuit să îi dea? Și, dacă totuși se spune că a dat , atunci ce măsuri s-au luat și care este eficiența lor? Prin acest termen „măsuri” înțelegând atât pe cele de sancționare a vinovaților, cât și pe cele de prevenire a apariției unor alte noi incidente.

Revenind la răspunsul pe care conducerea Școlii Centrale l-a dat  mesajului categoric ce i-a fost adresat de către Asociația Alianța Părinților din România nu pot să spun decât că acesta este absolut surprinzător. Fac această afirmație deoarece în acest răspuns se consideră că filmul „pune în discuție temele specifice adolescenței, fenomene sociale: prietenie, relații între colegi, bullyng, relații cu familia, vulnerabilitatea, importanța comunicării și suporturilor psihologice în perioada de formare”. În consecință, ar trebui să înțelegem că practicile LGBT sunt tot un fel de „relații între colegi”, adică între elevii unui colegiu? Sau, mai grav, că sinuciderea ar fi „un suport psihologic în perioada de formare” a adolescenților și a tinerelor generații?! Întrebări cărora le adaug precizarea că răspunsul asumat și nu a fost comunicat în mod oficial, ci numai transmis pe Whattsapp părinților și asociației emitente!

Mergând mai departe pe firul analizei, cred că se impune o întrebare privind poziția Ministerului de Externe, care și el are un cuvânt de spus în situația astfel creată. Oare nu era cazul ca diriguitorii Institutului Francez să fie invitați la o discuție cu decidenții diplomației românești și, în mod politicos dar ferm, să li se atragă atenția că asemenea acțiuni, organizate într-o unitate școlară din țara noastră, fac și ele parte din categoria pe care limbajul specializat o numește „un peu amical’?

Cât privește lipsa oricărei reacții din partea oficialilor Ministerului Educației, ce să mai zic? Apreciez, desigur, faptul că a fost dată publicității lista unităților școlare cu clădiri cu risc seismic , dar aș spune că, tot în regim de urgență, trebuia și trebuie să se facă publică și lista celor expuse la alte categorii de risc,  așa cum sunt cele petrecute la Școala Centrală din București.

„Nu acesta este viitorul pe care îl dorim copiilor noștri!”, au scandat părinții elevilor Colegiului Național „Școala Centrală”. Mesaj care poate și trebuie să ne ducă cu gândul la crezul lui Spiru Haret, ctitorul învățământului românesc modern: „Cum arată astăzi școala, așa  va arăta mâine țara”.

Crez care, în situații de gravitatea celei despre care am scris, dobândește valoarea unui imperativ avertisment!