Suntem la începutul anilor ’60. Părintele Daniil se află față în față cu acei funcționari care s-au transformat în instrumente ale unui sistem diabolic. Îl cheamă în fiecare zi și-i cer să scrie viața lui, trecutul mai îndepărtat și recent. Iar el mărturisește: „Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevăra eroism a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filozofie Ion Niculescu Dacian. El mi-a pus în mână evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca pe o slăbiciune, este, dimpotrivă, o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață”.

Așa încep anchetatorii. Cu mama, cu tata, cu familia. Apoi cu dascălii. Toți aceștia îți determină primele impresii lăuntrice, primele zvâcniri ale conștiinței. Reeducarea trebuie să pătrundă toate aceste resorturi intime, ca apoi să le distrugă. „Vreau să spui mai mult, să spui asemenea cuvinte, încât să pot pătrunde prin ele în tainele tale omenești”, îl îndrumă anchetatorul. Iar Părintele Daniil scrie: „Umblam pe drum, departe-departe,/ pe țara durerii înserate,/ Rotundă, azurie, zarea/ avea culoarea profundă/ a blândeții năvălită din vis”.[1] „E bun începutul acesta”, îi confirmă anchetatorul. „Acolo trebuie să ajungem, departe-departe, să vedem de unde a început toată tărășenia vieții tale mistice”.

Părintele Daniil îl privește pe anchetator. Jignirile lui nu-l ating. Este deja cufundat într-un alt plan al vieții, mult mai înalt, și continuă. „Umblam cu sandala pe drumul deschis,/ fără praf, fără fum, fără fund./ Slobod de mine, mă însăilam/ parcă de umbră cusut/ pe buza de glod a șleahului bătut./ Ca un înșirat, șăgalnic șuhav,/ pasul fostului pribeag tăcut/ mă purta atât de supus și de blând,/ înfășurat în zarpola străvezie/ a unui gând”. Anchetatorul îl privește acum dușmănos: „Unde te duceai pe acel drum? De unde veneai și încotro? Scopul călătoriei și când ai pornit la drum? Crezi că vom trece așa ușor peste cuvinte? Tu ai multe ascunzișuri vinovate în haina cuvintelor, dar la noi totul este clar, m-ai auzit?”. Și-l pocnește, povățuindu-l, la sfârșit, cât se poate de părintește să fie sincer, să nu mintă partidul, republica, pe tovarăși, fiindcă socialismul și progresul se întemeiază pe adevăr. „I-ai mai îndemnat și pe alții la așa ceva?”. Părintele Daniil îi îndemnase „la neîndemânata și neașteptata călătorie,/ fără țintă firească, dincolo de orice bucurie”. Căci ținta este limpede: „Pentru lumina cea neapropiată,/ pentru inima noastră tare uitată./ Dincolo de așteptare,/ dincolo de bunătate, dincolo de aflare,/ dincolo de mierea cea albă din lună,/ dincolo de-a visului fermecată furtună./ Numai cu traista păroasă,/ bâta noduroasă de păr/ și ciobota spartă și întoarsă/ de căutarea neajunsului Adevăr”

Așa cum înaintează călătorul pe drum, așa-și poartă Părintele Daniil sarcina călătoriei printr-un ținut pe care anchetatorul nu-l poate înțelege, cu toate că despre asta îi mărturisește. Este vorba despre o nevăzută cale, la capătul căreia se afla o întâlnire. Și, da, anchetatorul asta vrea – să afle cu cine s-a întâlnit, când, cum, de ce.

Părintele Daniil îi va spune. Dacă călăul nu va înțelege. Vor înțelege, poate, numai oamenii dintr-o altă generație. „Mergeam tihnit, domol, în nehabar,/ așteptând parcă să vie,/ ca la o întâlnire străină,/ cineva sau ceva din ștearsa stihie,/ cineva ca o molcomeală de lumină,/ dar voinic ca o namilă senină/ a unui străbun”. Dulăul anchetator nu este deloc mulțumit. Sunt puține date. Până acum, nimic compromițător. Or, esența reeducării este să te autodemaști, să-ți strigi toată vina de a nu gândi în linia partidului. Această întâlnire poate fi începutul unei reeducări de succes. Numai că trebuie să apară mai multe explicații despre acelcineva. Și Părintele Daniil mărturisește: „Cineva biruit bine de viață,/ dar atât de bun;/ cineva cu înserare smeadă pe față,/ suflet mai mult decât curat,/ suflet de om, de domn, de bărbat./ Eu singur însă eram în singurătate,/ pe drumul acela de înserare, departe”. „Minți!”, îi striga scrâșnit anchetatorul. „Nu erai singur. Te-ai întâlnit cu cineva și acum ascunzi. Ești viclean ca orice popă. S-o luăm de la început. Erai pe drumul acela departe…”.

De la atâta bătaie, Părintele Daniil își revine cu greu. Însă acela îi este drumul. Poate că va fi râvnit vreodată la un drum mai simplu, mai fără osteneală. Însă acum, în acest moment al vieții sale, nu mai pot încăpea astfel de socoteli. Pașii săi se cuvine să fie neclătinați. Da, pașii lui văzuți sunt împleticiți, căci picioarele îi sunt umflate și negre de la lovituri, încât nu mai încap în bocanci. Dar înlăuntru merge drept, fără cotituri primejdioase. Înainte vreme pășea pe „Drum pe care nu ajungi undeva,/ drum ce duce nicăieri/ și pe care nimeni nu se întoarce și vine,/ drumul scrumit al ceasurilor de idei”.

Exact la asta se gândise și anchetatorul – la idei! Când stai ceasuri întregi alături de unul, de altul, bineînțeles că sunt exprimate o sumedenie de idei. Ei, acu’ să vedem ce fel de idei sunt. Nu cumva-s idei ivite din „discuții dușmănoase la adresa regimului”? „Cu cine ai purtat astfel de discuții și ce fel de idei ați vehiculat? Dar nu-mi răspunde-n dodii!”. Pe foaia de anchetă e consemnat, cuvânt cu cuvânt, răspunsul Părintelui: „Și cum veneam singur, însingurat de adâncime,/ iată-mă alături de mine/ cu străinul pe care doream/ să-l întâlnesc/ și pe a cărui umbră umblam,/ dar parcă fără să-l mai rănesc,/ Bună seara, prieten bun și domnesc,/ intră la lăuntru, cum se cuvine,/ ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine”.

 „Ești un element nesincer”, i-a spus răstit anchetatorul rupând cu furie hârtia. „Ai promis că vei colabora, că vei spune tot ce știi, însă acum vii cu scornituri de bandit mistic. Cine este Străinul?”. Părintele Daniil tace. Ce poate să-i mai spună? Străinul este Vistierul bunătăților. Anchetatorul n-ar înțelege, chiar dacă i-ar vorbi zile în șir despre El. Tace și, pentru tăcerea aceasta prelungită, bătăușii năimiți îi zdrobesc oasele, apoi îl aruncă la „Alba”. Cei „nesinceri” sunt aruncați la „Alba”. „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins! Să vedem acum dacă o să te ajute cu ceva”.

E iarnă și în celula-frigider sunt -30 de grade. Acolo orice individ „se vindecă” de „minciună” și de „misticism bolnăvicios”. Celula n-are geamuri, pe jos e înghețat, iar Părintele Daniil, îmbrăcat sumar e azvârlit acolo cu un bun prieten de-al său, medic. Însă nu e timpul ca ei să moară. Părintele Daniil face un gest nebunesc. Se aruncă pe burtă în acea ghețărie cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci și-i spune doctorului: „Pune-te pe mine!”. Doctorul se așază cu spatele pe spatele lui, iar Părintele îi zice: „Nu mai spui nimic altceva decât Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.

Părintele Daniil începe să se roage. Doctorul repetă și el grăbit cuvintele rugăciunii. Situația este cumplită. La „Alba” ești adus pentru muri. Pentru toți nereeducabilii, „Alba” este capăt de drum. Însă Părintele Daniil are o liniște desăvârșită, care și pe el îl ajută foarte mult. Și rostește rugăciunea parcă dintr-o inimă fără hotare, căci de la primele cuvinte în celulă se revarsă o lumină orbitoare și timpul rămâne undeva în urmă. Abia când gardienii îi scutură și-i ridică, își revin în simțiri. Sunt acolo de 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, aproape goi, dar vii. Gardienii sunt cutremurați. Îl ating pe Părintele Daniil și, la -30 de grade, el este fierbinte, iar în jurul lui toată gheața este topită.

El este purtat de cântecul păsării unice. „Dimineața, la ceasul rugăciunii,/ când pe ramuri stă încă proaspătă/ roua,/ am auzit lângă mine/ cântecul păsării unice”. Și nu mai aude nimic altceva. Nu râvnește nimic din cele ale lumii acesteia, deci nu are ce pierde, oricât de amenințat ar fi. Moartea îi este dobândire. Și din el au mușcat fricile de tot felul. Și pe el l-au prigonit gândurile turbate ale fiecărei zile, neliniștea, panica. Dar cum șade acum drept în fața vrăjmașilor? Nu știe cum. Dar nu-i de la el. E ceva de dincolo.

Anchetatorul îl silește să-l trădeze pe Străinulcu care s-a întâlnit, iar el, Părintele și stihuitorul Daniil, dă la o parte vorbele-săbii, căci ochii i se deschid odată cu viersul păsării unice. „Iată! Se înalță așa de minunat, așa de limpede,/ și răsună-n atâta ecou, încât pare că lumea,/ marea și larga Lume, toată îl ascultă,/ firea toată îl aude și îi răspunde,/ îl aude și-l însoțește până sus de tot,/ la Dumnezeu”. Dar torționarii n-aud nimic și nu văd nimic. Deși îl cercetează minuțios și vor să afle mereu „amănunte” din ținutul nevăzut, ei socotesc doar că popa a început să delireze de la atâta bătaie. Ce „pasăre unică”? Ce Străin? Ce călătorie spre inim-adâncă? Toate acestea sunt aiureli ale unui „bandit”, care i-a făcut să piardă atâta timp fără nici un rezultat notabil.

Se năpustesc să-l bată, dar el le face semn să mai aștepte o clipă. „E ultima…”. Anchetatorul mijește ochii. Îl va lăsa. Poate acum, în ultima variantă, va fi o autodemascare onestă. Îi face semn, iar Părintele Daniil așterne pe hârtie: „Privesc, pe mlădița unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă/ și ascult cântecul de lumină al păsării.// În liniștea lungă a clipei acesteia atât de înalte,/ fără voie îmi închipui bucuria cerească;/ fără de voie o descopăr acum,/ în pacea stării de rugăciune la care mă aflu/ și care mă stăpânește deplin.// O descopăr nu ca o oprire și înecare în simțire,/ nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,/ ci ca o ascuțime de înțeles trăit, limpede și curat,/ ca o necurmată și nemărginită suire, tot mai/ apropiată,/ și tot mai crescută – la inima cea tainică și sfântă/ a Domnului”.

Părintele Daniil moare în mâinile torționarilor săi, într-o zi de toamnă târzie. Diagnosticul: hemoragie cerebrală. Acestea au fost cuvintele care au rămas având chipul său adânc-trăitor, limpede și curat. Ele vin până la noi, în acest sfârșit de toamnă, și ne vor însoți neapărat până în dimineața aceea de toamnă târzie a vieții noastre, când și noi vom auzi, poate, cântecul de lumină al păsării unice.   

                Sergiu Ciocârlan