ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Dumnezeu trimite din vreme în vreme profeți pe pământ spre a binevesti poporului român. Unul dintre acești mari Părinți duhovnicești este Cuviosul Părinte Arsenie. Semnul sub care stă venirea lui printre noi este acesta: „Rugăciunile și jertfa Sfinților Brâncoveni m-au adus pe mine pentru țara aceasta a noastră”. Iar viața Cuviosului a fost una plină de răstigniri. Astăzi, la zi de prăznuire, Domnul ne cheamă în jurul cuvintelor și vieții acestui trimis al Său, care a schimbat istoria poporului român. 

Viețuirea lui monahală într-o parte a României care a fost vitregită de ocupație străină nu a fost câtuși de puțin întâmplătoare. În locurile în care de aproape două veacuri nu mai era viață monahală, Cuviosul a restituit acest duh filocalic. Era imposibil din punct de vedere omenesc, fiindcă nimic de acest fel nu găsise înaintea lui la Mănăstirile Sâmbăta de Sus (1939) și la Prislop (1948). Dumnezeu a vrut ca duhul monahismului să fie restaurat, iar pentru aceasta a ales un om care, dobândind pacea, mii de oameni s-au pornit spre aceste vetre monahale ca să afle acel izvor de apă vie a Duhului și să se adape din el.Și e lucru cu totul minunat ca un om să vină într-un pustiu și însuși să devină izvor de viață duhovnicească.

Iar viața lui din Domnul curgea, căci nimic altceva nu-l bucura decât să pășească alături de El pe calea pocăinței lăuntrice. „Suntem deci antrenați într-o nouă cunoaștere a condiției umane. E «știința mântuirii…», știința îndumnezeirii omului. Dar până acolo e o cale – «și Eu sunt Calea» – care trebuie cunoscută și mers cu bună grijă și dreaptă socoteală pe ea, din aproape în aproape, în fiecare zi, cu fiecare amănunt în aparență neînsemnat, dar făcându-ne deprinderea celei de a doua naturi, din lepădarea de sinea noastră cea veche și mărginită în toate chipurile”. 

Nu i s-a părut niciodată lucru anevoios să urmeze Domnului. Fiindcă a cunoscut că fără de Domnul noi nu putem face nimic (Ioan 15, 5). A cunoscut neputințele românilor și răstriștea vieții lor lăuntrice. Și a luat asupră-și aceste poveri. A simțit vaietul unui popor care are nevoie de păstorul cel bun și a purtat durerile și lacrimile acestuia. Iar poporul a recunoscut în Părintele Arsenie sfințenia și slujirea profetică. Domnul îl chemase să nu stea în peșteră sau în crăpăturile pământului, ci să vină și să aline poporul român care atâta nevoie avea de un om cu viețuire sfântă într-un context istoric extrem de complicat.

În această istorie răvășită a României din veacul al XX-lea, Cuviosul Părinte Arsenie a pătimit patru arestări cu toate umilințele și suferințele la care deținuții erau supuși de autoritățile comuniste. 

Mereu supravegheat, mereu hărțuit, amenințat. Regimul ateist nu i-a dat nici un moment de liniște. Și cu toate acestea, lucru minunat este că Părintele Arsenie nu și-a pierdut pacea. Deși epuizat, batjocorit, încătușat, bătut, în temnițe țării și la Canal, Cuviosul nu a renunțat la iubirea pentru călăii săi, îngrămădind astfel cărbuni aprinși peste capetele lor. Domnul Însuși l-a învățat să iubească pe vrăjmași așa: „Iar cine L-a și văzut pe Domnul și neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârșitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine și se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăiește ca un dezlegat de viață și nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârși, lămurindu-l ca aurul”. 

Iar temnița i-a devenit bucurie și înviere. Căci cu Domnul petrecea. Pașii lui călcau pe pământul durerii acestui neam oropsit, iar mintea lui se îndeletnicea cu chemarea numelui lui Dumnezeu. Iar crucile Cuviosului s-au înmulțit. Fiecare dintre ele îl chema la răstignire. Mai întâi a fost mutarea la Mănăstirea Prislop. Nu Cuviosul a voit să plece de la Sâmbăta de Sus. Dar el a primit să plece de acolo de unde înviase duhul filocalic al viețuirii monahale, într-un schit părăginit și gol, fără importanță. Domnul l-a încredințat că și acolo este nevoie de un Cuvios cu slujire profetică. Fiindcă un om cu slujire profetică schimbă pustiul inimilor în pământ duhovnicesc roditor. Și a luat lucrul de la început. Iar de atunci și până astăzi se văd roadele. Un Sfânt a pășit prin acele locuri. Un Sfânt s-a nevoit întru cuvioasă nevoință la Prislop, iar locul fără viață întru Viață s-a plămădit prin mâinile alesului lui Dumnezeu.

Cuviosul a ieșit din logica de fier a lumii acesteia, iar noi ne minunăm astăzi de o așa putere, care nu e de la om, ci numai de la Dumnezeu. Și spre aceasta ne îndeamnă neîncetat: „Dar ceea ce la om e cu neputință, e cu putință la Dumnezeu. El, Cel în care ne-am îmbrăcat la Botez, ne convertește la o nouă minte – «înnoirea minții» – și darurile Botezului încep să se dezvolte cu putere. El, Hristos, Cel după Înviere, Căruia I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ și I se pleacă și tot genunchiul și al celor de dedesubt, El e sabia care taie toate mlădițele sălbatice ale omului nostru vechi, ca toată seva vieții noastre să crească înspre omul nostru ceresc, de la chip la asemănare”. 

A urmat un deceniu de tăcere. Cuviosul nu a vorbit. Cuvântul era în inima lui, pe Cruce, răstignit. Mulți nu au înțeles chipul acela al nevoinței și au răspândit vorbe grele. Dar Cuviosul a iubit mult tăcerea. Deși sângele curgea din răstignirile inimii sale, pacea nu și-o pierdea. Durerea aceea îl străpungea și el o aducea înaintea Domnului ca pe un prinos. Nu mai era timp de cuvinte. Venise vremea răbdării Crucii pe care România o primise în dar de la Domnul. Iar Cuviosul purta această Cruce smerit, iubind pe cei ce vrăjmășuiau mănăstirea, duhul monahal și pe Domnul cel din inimile monahilor.

Apoi, în 1959, Cuviosul a fost scos afară din mănăstire. Nu autoritățile comuniste l-au alungat, ci ai săi. Sunt nuanțe și contexte de explicat. Dar a rămas ca Părintele Arsenie să ia calea pribegiei. Și-a scos haina monahală pe care atât de mult a iubit-o. Și a renunțat la înfățișarea călugărească, fiindcă la aceasta a fost silit. Pribeag prin București, Cuviosul a cunoscut batjocura, bârfa, judecata celor care vedeau un om obișnuit, la costum, fără barbă, alături de fostă monahie, și ea nevoită să se îmbrace ca un mirean. Le putea răspunde celor care răspândeau zvonul unui om de lume, care a renunțat la făgăduințele monahale. Dar nu a făcut-o. Inima lui a ars de iubire pentru acești oameni. Bârfit cu toată răutatea de mireni și de monahi, Cuviosul a înmulțit rugăciunea pentru ei. Lipsit de slujirea Sfintei Liturghii atâtea decenii, Cuviosul a primit răstignirea aceasta fără cârtire. Domnul a plâns în inima lui zilnic la vreme de Liturghie, căci timpul acela era durere și Viață.

Cei care l-au întâlnit în halatul de lucru au aflat sfat minunat. Cuvintele Cuviosului erau acoperite de viața lui. Cuvinte răstignite pline de viață răstignită. Altfel ce pot spune cuvintele? Și aceasta a fost o lucrare a Duhului într-o epocă de prigoană și neputință. Domnul a lucrat prin tot acest context defavorabil. Mulți s-au uimit de cuvintele lui. Mulți se uimesc astăzi cum poate încăpea atâta sens în așa de puține cuvinte. Dar acolo, în cuvintele Cuviosului, nu este loc decât pentru omul cel nou, care merge pe calea pocăinței lăuntrice, pentru Cruce și răstignire, pentru iubire nestinsă pentru Domnul și pentru oameni. De aceea, cuvintele lui rămân ca semnele piroanelor în viețile noastre chemate la înnoire.

Cuviosul a trecut la Domnul în 28 noiembrie 1989. Ziua Sfântului Mucenic Ștefan cel Nou, pe care l-a pictat deloc întâmplător în Biserica de la Drăgănescu. Domnul i-a dăruit să cunoască timpul trecerii sale din această viață pământească. Domnul i-a dăruit multe harisme în viață și după pragul vieții acesteia, pentru că Domnul mult a iubit pe Cuviosul Său. Și pentru că Domnul mult iubește poporul român. 

Astăzi prăznuim un Cuvios și un martir, fiindcă prin multe răstigniri a trecut. Ne lipim de cuvintele lui, fiindcă ne lipim de viața lui sfântă. Iar cuvântul lui pentru noi rămâne acesta – să ieșim din vremelnica noastră cugetare și să îmbrățișăm noimele cele noi ale Duhului Sfânt. Iar Domnul, văzând hotărârea noastră, ne va învăța pocăința lăuntrică: „Acesta-i începutul vieții celei adevărate: nașterea din nou, înzestrarea cu o altă minte, deschisă și spre transcendența noastră – viața veșnică, ba chiar îndumnezeirea noastră prin har. Cu această minte înnoită, altfel pricepem, altfel vorbim și altfel ne purtăm cu frații noștri – cu altă iubire de altă valoare: iubirea de oameni a lui Dumnezeu, exprimată prin noi, smerite unelte și «iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu»”.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews