Părintele Nil a slujit zilnic Sfânta Liturghie. Era atât îndrăgostit de slujirea euharistică, încât nu putea trăi fără ea. „Eu fără Sfânta Liturghie nu pot, orice ar fi”. Încă de la început, pe toți i-a îndemnat la slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. O făcea din dragoste, din prea plinul dragostei, și de aceea, uneori, insistența lui deranja și stârnea tensiuni, așa cum s-a întâmplat la Schitul Sihastru, unde starețul l-a numit „scrântit”, fiindcă trezise obștea în miez de noapte, după ce adusese prescurile de la Mănăstirea Buciumeni.

De multe ori a exprimat faptul că Hristos este „urgisit”, „închis în potir”, „nesocotit”, iar el voia să i se arate cinstea cuvenită unui așa mare Dumnezeu, Care zilnic ni se dă spre „mâncare cu mulțămire”. Nu a fost deloc ușor pentru el să propovăduiască întoarcerea la cinstirea cu evlavie a Sfintei Euharistii, în condițiile în care monahismul românesc nu era obișnuit cu un astfel de ritm. În Moldova conservatoare, tradiția era cea pe care Părintele Cleopa o păstra de la marele Stareț Ioanichie Moroi, adică bolnavii și schimnicii se împărtășeau o dată pe săptămână, iar ceilalți monahi, la trei săptămâni. Oricât de râvnitor ar fi fost Părintele Nil, tradiția aceasta monahală a constituit o barieră de care s-a ciocnit adesea, în încercarea sa de a recupera ethosul Bisericii primare prin deasa împărtășire și martiriu.

Părintele Nil a slujit Sfânta Liturghie zilnic atât în perioadele de relativă liniște, cât și în perioadele de prigoană. De pildă, după alungarea din Schitul Nechit, când a fost bătut și de milițieni și de ai săi, Părintele avea să slujească zilnic, „cu întreaga Biserică în spinare”, așa cum obișnuia să se exprime. „În fiecare zi am săvârșit Sfânta Liturghie afară de 2 zile: una în pustie, sub ploaie torențială și una în ziua arestării pe 3 ianuarie 1956. Iar alta în sâmbăta prigoanei (…), în pădurea ighemonilor, sub zăpadă. Restul, n-a lipsit nici o zi, oricât de târziu sau în boală, bătaie, zăbrele, zăvoare, lipsuri etc. să nu fac Sf. Liturghie în lacrimi, dureri și nostalgie cerească”.1

Timp de patru luni, cât a fost arestat, a slujit neîncetat. „Că doar în temnița cea rece am slujit Sf. Liturghie zilnic, fără nimic, decât o coajă de pâine neagră. Dar Hristos a albit păcatele tuturor prin acele Sf. Liturghii, după cum ne-a descoperit, că doar mă rugam pentru întregul cosmos”.2

Deasa împărtășire

Părintele Nil îndemna pe toți la deasa împărtășire. Îl cunoscuse îndeaproape pe Părintele Ioan Iovan și învățase de la el acea râvnă euharistică, pe care avea să o propovăduiască neîncetat până la sfârșitul vieții pământești. Așa cum au remarcat unii monahi care l-au cunoscut, Părintele Nil nu împărtășea pe oricine și oricum.3Condițiile erau clare: spovedania individuală și pocăința tâlharului. Deși, în dese rânduri, vorbea despre împărtășirea întregului popor, aceasta se întâmpla în limitele celor două condiții.

Apoi, trebuie luat în considerare și contextul. În vremuri de prigoană, de răstignire pe cruce, oamenii aveau nevoie de Hristos mai mult decât oricând. „De aceea se dă și dezlegarea tâlharului azi; precum și Euharistia chiar de pe Cruce, amestecată cu sudoare, cu lacrimi și cu noroi; între călăi, tâlhari, farisei și caiale. Iată de ce Hristos Se lasă azi să fie slujit între zăbrele, în catacombe, în crăpăturile pământului, între mii de primejdii grele. Cuvintele tâlharului: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!» au răspunsul direct al lui Hristos: «Azi vei fi cu Mine în Rai!». De aceea nu-i de mirare că au ajuns prețioase pentru noi păcătoșii azi. Strigătul tâlharului din dreapta cuprinde o cheie a ușilor Raiului. Și cu adevărat ele sunt cheia Împărăției Cerurilor. Că noi, tâlharii cei de pe urmă, care ne zbatem cu Hristos pe Cruce, credem în Hristos așa precum nici ucenicii lui Hristos nu mai cred azi. Că Petru din nou s-a lepădat, Iuda a vândut, Natanael a zis că nu-i nimic bun în Nazaret, Toma n-a crezut până n-a văzut, și ceilalți au fugit. Azi însă e mai rău, că sunt cu Hristos și în casa Sa falși ucenici simoniaci și nicolaiți. Dar noi, tâlharii de pe urmă, Îl apărăm pe acest Hristos, lepădat de toți; pe Acest torturat Îl iubim; pe acest Străin Îl purtăm la sânul nostru, Cel ce ne poartă cu întreg cosmosul pre palme; pe acest Răstignit Îl îmbrățișăm și-L dăm la toți spre împărtășit, pogorându-L de pe Sfânta Cruce și scoțându-I spinii și piroanele; Îl punem în giulgiu nou și în mormintele inimilor noastre împilate, ca să învie printre strejarii simțurilor, la miezul nopții păcatului; pre acest Pironit între făcătorii de rele noi Îl predicăm ca Cel mai bun: «gustați și vedeți, că bun e Hristos!». Pre acest Lepădat până și de Tatăl: «Eli, Eli, lama sabachtani!», noi Îl luăm ca pe o comoară dumnezeiască. Îl recunoaștem nevinovat pre Cel acuzat și înjurat de toți; Îl numim Dumnezeu și Stăpân pre Cel alungat de stăpânirile lumii acesteia deșarte. Ne rugăm Aceluia Care Se roagă la ușa noastră: «Iată Eu stau la ușă și bat… N-aveți ceva de mâncare? ... Mi-e sete ... Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul». Pe Cel Care nu-i azi primit în nici o împărăție Îl rugăm să ne pomenească și să ne primească în Împărăția Sa. Iată de ce ne punem viața în joc pentru Hristos: pentru că știm precis că El e Dumnezeu. Îl auzim vorbind, Îl vedem, Îl simțim, Îl gustăm și Îl iubim cu frenezie. Amin. Vino, Doamne Iisuse”.4

Împărtășirea cu Sfintele Taine la vreme de prigoană

Părintele Nil socotea că într-un anumit fel se canonisește omul în vreme de relativă liniște, în timp ce atunci când este prigoană trebuie să aibă mai mare apropiere de Sfintele Taine. Cum țara noastră traversa valuri succesive de represiune din partea puterii politice, Părintele Nil a fost încredințat că, din perspectivă istorică, instaurarea comunismului în România, cu toate ororile pe care le comiteau autoritățile, reprezenta canonul nespus de greu pentru neamul nostru. Astfel că, în virtutea acelui canon istoric, pe care întreg neamul îl făcea vrând-nevrând, Părintele chema pe tot omul la Sfântul Potir. Într-o predică dintr-o zi de vineri, săptămâna a 6-a după Pogorârea Sfântului Duh (Mt13, 44-54), redactată în timpul prigoanei, Părintele Nil nota: „În timpul de prigoană, robie, restriște și moarte de obște se ridică toate canoanele (că destul canon obștesc le-a dat Dumnezeu) și nu se mai depărtează nimeni prea mult de la Sfintele Taine (pentru că destul s-au depărtat singuri prin apostazie, griji, frică, boală, temniță, prigoană etc.). Ba încă e cazul a da ca singur canon să se lepede de satan, să iubească pe Dumnezeu și să se împărtășească cu Sfintele Taine”.5

„Eu nu pot fără Sfânta Liturghie, orice ar fi”

Slujirea Sfintei Liturghii a fost o lucrare pe care Dumnezeu i-a dat-o. A sluji zilnic era pentru Părintele Nil un mod de a viețui, adică sensul înalt al viețuirii sale pe acest pământ. De aceea, indiferent de condiții, Părintele s-a ostenit întru această slujire. În 1956, fiind întemnițat vreme de 4 luni, a făcut din celulă Biserică. „Eram ca pasărea în colivie. Nu puteam să mă împac cu ideea că nu mai pot lucra pentru Hristos. De aceea strigam tare: «Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!», ca și la celelalte temnițe, precum și la tribunalul judecății. Sau cântam «Hristos a înviat», «Sfinte Dumnezeule», «Cu noi este Dumnezeu», «Doamne al puterilor» etc. Mă chinuiau, dar le spuneam că eu nu pot fără slujba celor 7 Laude și fără Euharistie, veșminte etc. Însă, drept răspuns, mi-au luat și haina monahală. În ziua de 3 ianuarie n-am putut face Sfânta Liturghie de zdrobit ce eram. Dar restul de 120 de zile n-am mai încetat de a oficia serviciul divin mereu în cele mai grele circumstanțe atenuante”.6

„Nu știu cum o fi pentru alții”

Una dintre marile suferințe ale Părintelui Nil a fost lipsirea de slujirea sa zilnică și râvnitoare. De la bun început a avut mulți împotrivitori. Apoi prigoana s-a întețit. Alungat din mănăstire, a slujit în mod atipic, făcând altar acolo unde afla loc curat Domnului. Îngrădirile suferite în temniță și hotărârea consistoriului monahal l-au lovit în punctul cel mai vulnerabil, anume dragostea neprecupețită pentru Hristos și pentru slujirea Sfintei Liturghii. Hristos euharistic îi era bătaie a inimii, suflare, Viață.

De aceea în însemnările sale întâlnim următoarea declarație de dragoste față de Hristos Domnul, fără de care nu se putea închipui pe lume, și față de Sfânta Lui Biserică. „Nu știu cum o fi pentru alții. Dar deși cred în viața veșnică și în învierea morților, totuși pentru mine-i atât de greu fără slujbă, fără Sf. Biserică, fără Potir și Euharistie, fără Biblie și fără creion și hârtie, încât nu mi-e cu putință a descrie. Eu nu pot fără Iisus! «Dați-mi pe Dumnezeu! Unde L-ați pus, tâlharilor? Să învie Dumnezeu!». Nici azi n-aud clopote, decât rar, din catacombe. Am și uitat cum mai e catapeteasma și bolta Pantocratorului; mi-e dor de o proscomidie și de un altar cu Sfânta Masă! Mi-e dor de iconostas, de absidă și de solee! Mi-e dor să mai deschid Sfintele Uși și să strig: «Lumina lui Hristos luminează tuturor!». Mi-e dor de strane, de pronaos, naos, de tindă! Măcar în tinda vreunei Sf. Biserici de m-ar lăsa ca pre vameș. Dar azi fariseii au umplut Sf. Biserică din altar până-n tindă. «Lăsați-mă măcar la ușa Sf. Biserici ca un cerșetor, acolit, genuflectences, fatizomen, catehumen, păgân; să mă lăsați măcar în țintirimul străbunilor creștini, ca să stau măcar cu morții. Să predic celor adormiți…etc.»”.7

Era grea lipsa de libertate, împovărătoare, starea de iad din temniță, însă, mult mai mult decât acestea, neputința de a săvârși Sfânta Liturghie îi provoca durere. „Dar nu erau chinurile, cât era faptul că n-aveam biserică, ornate, cruce etc. De ce mi-L țineau pe Hristos întemnițat în magazia lor, dacă e El și așa în temnița chivotelor? «Mi-au luat pre Domnul meu și nu știu unde L-au pus». În pușcăria de sub antihrist însă, ți se limitează orizontul material sub toate aspectele. Că nu mai vezi, nu mai auzi, nu ai voie să vorbești nimic, nici să mai adulmeci parfum de livezi sau de flori; nici să guști vreo mâncare aleasă, pământească, vremelnică, ori cerească, veșnică; nici să pipăi sf. cruce, sf. relicve etc. Materialiștii consideră asta ca un iad. Dar noi, creștinii, mai avem o altă lume: cea spirituală; și o altă viață: cea veșnică. Însă mai e lipsa esențială a bisericii și a slujbei complete. Eu nu pot fără Sfânta Liturghie, orice ar fi”.8

„De o vreme trăiesc numai cu Sfintele Taine”

Arestat la 3 ianuarie 1956, Părintele Nil a fost dus în arestul MAI Bacău. Acolo, fiindu-i confiscate vasele, veșmintele, antimisele, prescurile și vinul, a refuzat să mai mănânce. Era forma de protest cea mai dură, care i-a neliniștit pe anchetatori. Însă Părintele Nil chiar trăia de ceva timp numai cu Sfintele Taine. La 7 ianuarie 1956, anchetatorii Securității i-au luat o declarație, în care Părintele explica limpede ceea ce l-a determinat să recurgă la această atitudine. „1. De o vreme trăiesc numai cu Sfintele Taine, care sunt singura hrană a sufletului nemuritor, căruia îi trebuie hrană veșnică; 2. Mi s-au luat veșmintele, vasele și sfintele; 3. Munca mea este să slujesc lui Hristos și, deci, neprestând aceasta, nu sunt vrednic să mănânc fără muncă; 4. Mântuitorul Însuși poruncește să mâncăm Hrana veșnică; 5. Mâncarea mea este să fac voia Domnului; 6. Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu Cuvântul Hristos. Toți iubitorii de Dumnezeu au postit ca: Moise, Sf. Trei Tineri în Babilon, Iudita la Olofern a mâncat numai sfințit, cei 7 tineri Macabei, Solomon și Eleazar, dar n-au mâncat carne contrar legii. De altfel, și viermele care mănâncă carne este mai slab ca elefantul ce mănâncă ierburi. 7. Sf. Proroc Ilie a postit în Horeb și toți profeții și sfinții așa au vorbit cu Dumnezeu și I-au plăcut; 8. Sfântul Ioan Botezătorul nu s-a hrănit toată viața decât cu acride și miere sălbatică. Însuși Hristos Dumnezeu a postit 40 de zile și n-a băut decât oțet și fiere pentru noi; 9. Sf. Maria Egipteanca s-a hrănit 47 de ani cu 31/2pâini; 10. Sf. Marcu din Atena din Muntele Francisc n-a mâncat 90 de ani; 11. Sf. Paisie cel Mare n-a mâncat 70 de ani decât Sfinte Taine; 12. Cu post și rugă se scot diavolii și ateismul; 13. Înfrânarea și puterea intelectuală e prin post; 14. Sufletul meu e viu și sănătos, de aceea vrea Hrana sa, pe când ale celor ce dau numai trupului mâncare pentru viermi sunt bolnave sau chiar moarte, de aceea nu simt necesitatea Sfintei Împărtășanii. Așa se explică și că ați vărsat a doua oară Sf. Sânge al lui Hristos; 15. Hristos-Dumnezeu are o lege a Iubirii și El mi-a vorbit, poruncindu-mi să nu o calc, ci să iau să mănânc Trupul Său dumnezeiesc și să beau Sfântul Sânge zilnic după modelul de rugă din Tatăl nostru: «pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi»”; 16. Mi-ați întrerupt slujba și misiunea de a sluji lui Hristos și m-ați privat tocmai în aceste mari sărbători ale Arătării lui Dumnezeu ca să fac voia lui Hristos; 17. Vă rog să mă iertați, dar refuz a mânca până nu mi se face dreptate și să mi se dea Sfânta Euharistie (Împărtășanie) ca zilnic s-o iau înainte de masă. Nu vă supărați, dar prefer să-mi vărs sângele pentru Hristos, Care Și-a vărsat Sf. Sânge și (a purtat, n.n.) Sf. Cruce pentru toți”.9

Din această declarație reiese atât de clar că Părintele Nil trăia pur și simplu pentru Hristos și nu putea concepe lipsirea de Sfintele Taine nici măcar o zi. De aceea prefera înfometarea, ba chiar moartea, în pofida tuturor amenințărilor.

Minunea din timpul Sfintei Liturghii

Era în decembrie 1955, când Părintele Nil, hăituit de Securitate, se ascunsese într-un fânar. Creștinul, care avea grajdul cu fânar deasupra, a tot luat fân pentru animale, până când l-a descoperit pe Părintele, care i-a catehizat întreaga familie, întorcând-o la Hristos. Acolo, în fânar, a și slujit Sfânta Liturghie pe un ger năpraznic, cu vinul înghețat pe toată durata slujbei. Când a ajuns la momentul epiclezei, s-a petrecut un fapt minunat, care l-a întărit duhovnicește într-o perioadă atât de grea. „Era atât de frig în fân și îmi înghețase vinul, însă, la epicleză, se dezgheța și se transforma în Sângele Domnului cald, viu și lucrător, care îmi dădea putere în mijlocul prigoanei”.10

„Împărtășindu-ne și liturghisind mereu cu dor nespus”

Lucrarea Părintelui Nil nu a constat într-un activism euharistic sau într-o chemare generală și fără discernământ la împărtășirea cu Sfintele Taine. Părintele însuși socotea că misiunea sa propovăduitoare nu a fost pentru mireni, ci pentru clerici și monahi. În acest sens, el s-a făcut pe sine pildă de iubire nețărmurită față de Domnul. Ajunsese la măsura aceea patericală, încât așa cum îi erau cum cuvintele, așa îi era și viața. Fără să cuprindem aici celelalte laturi ale lucrării sale, notăm doar felul în care viața sa a devenit o liturghisire continuă. Totul pentru Sfânta Jertfă! Totul pentru Hristos și nimic pentru sine! Această râvnă care nu s-a stins pe durata întregii sale vieți a rămas ca pildă vrednică de slujire tuturor preoților și monahilor. Chipul autentic al viețuirii sale liturghisitoare determină întrebări fundamentale pentru orice slujitor al Bisericii, pentru orice monah: Oare cum a putut dobândi și păstra acel „dor nespus” al săvârșirii Sfintei Liturghii în fiecare zi? Oare cum a putut, timp de aproape trei decenii, să slujească neîntrerupt, indiferent de condiții? În lumina acestei realități cerești care i s-a descoperit – „în ceruri ni se pare a sta, împărtășindu-ne și liturghisind mereu cu dor nespus” –, nimic din cele pământești nu-l mai mișca, căci „ce zadarnică ni se pare lumea și toată zdroaba voastră deșartă pe pământ”.11

„Iată tragedia!”

Chipul rezistenței a fost diferit pentru cei aflați în temnițele comuniste. Unii au rezistat prin cultură, alții prin mistică. Părintele Nil a avut ca fundament al rezistenței slujirea Sfintei Liturghii. Însă cum poți sluji într-un loc infect, în care toți cei din jur te amenință, și fără cele necesare slujirii? „Dar în pușcărie este și locul cel mai spurcat din lume azi, eram înconjurat numai de tâlhari răi și de călăi. N-aveam măcar pe Dismas, bunul tâlhar în dreapta. Dar mai ales, n-aveam nici antimis, nici Sf. Moaște, nici ornate, nici Potir, nici Evanghelie. Iată tragedia!”.12

„Vrednic și demn de preoția luptătoare”

Oriunde era trimis, Părintele Nil li se descoperea monahilor și mirenilor a fi un mare iubitor al Sfintei Liturghii. Niciodată nu-i scădea râvna slujirii, fiindcă un pururi îndrăgostit are mereu în sine un dor nestins și caută neîncetat dragostea lui Hristos, Căruia vrea a-I sluji continuu, jertfindu-se, ostenindu-se, îmbrățișându-I Crucea.

De aceea, la 5 aprilie 1954, conducerea Schitului Bogâltin îl descria astfel: „A slujit Sfânta Liturghie fără oboseală, fără a avea nevoie de co-liturghisitor aproape tot timpul de la venirea la noi. Este vrednic și demn de preoția luptătoare ce-i este încredințată și plin de râvnă ca iconom al Tainelor dumnezeiești, necesar Ortodoxiei noastre sfinte îndeosebi”.13

Note: