Nu era cu putință ca acest neam românesc să fi dăinuit dacă Dumnezeu nu trimitea oameni care să ne ridice, să ne încurajeze, să ne reașeze în rostul nostru. În fiecare epocă am avut astfel de trimiși ai lui Dumnezeu. Ei au fost eroi și sfinți. Istoria noastră îi pomenește, iar poveștile sunt atât de multe, încât nu se sfârșesc niciodată. Cu ei am călătorit de mici, fiindcă erau curajoși, demni și mărturiseau Adevărul. Niciodată nu ne-a fost rușine să ne însoțim cu ei și să dăm lupte grele cu potrivnicii neamului nostru. Pe lângă aceștia, au fost și alții care au purtat crucea neamului. Atunci când istoria noastră demnă ni se fura, ei ne-au arătat calea. Au mers înaintea neamului cu toiagul în mână și desculți, iar pe urmele lor am pășit și noi, căci dacă nu erau astfel de urme, n-am fi fost nici noi aici, ci cu adevărat am fi pierit. (S.C.)      

A fost odată un om ca nimeni altul. Se născuse din dorurile strânse de veacuri în sufletele străbunilor, al moșilor și strămoșilor care au trăit pe-aici, prin aceste ținuturi binecuvântate de Dumnezeu. Numele îi era Ioan, căci așa a fost rânduiala de Sus, să poarte nume de profet, ca să vestească voia lui Dumnezeu în acest neam, și să descopere iarăși legământul ce se uitase sau care se pierduse din negrijă, din zbuciumul istoriei și din pizma viclenilor vrăjmași.

Mulți au socotit că el a venit pe acest pământ ca un poet obișnuit, însă nu l-au cunoscut. Au stat în preajma lui, i-au auzit vorba, însă nu li s-a descoperit mai mult decât ceea ce vedeau, adică un om valoros, un poet talentat. S-au străduit să-i dea cinstea cuvenită în ierarhia literaturii, să-i ofere premii, ca apoi să fie uitat. Cu toate acestea și cât se poate de surprinzător, Ioan nu s-a născut în acest neam românesc ca să fie poet. Menirea lui a fost alta. A venit să ne dea de veste că Dumnezeu are milă de noi, că nu ne-a uitat și că ne va scoate din rătăcirea istorică în care orbecăiam de decenii întregi. Însă ieșirea din robie va fi cu durere.  

Cursul lui Dumnezeu

Când a descoperit calea era tânăr. Frământase în sine răspunsuri la marile întrebări ce i se iscaseră în suflet, însă răspunsurile acelea erau de la om. De ce se născuse în zi de Crăciun 1941? Care era rostul venirii sale în peștera istoriei unui neam urgisit, mereu răstignit? Nu cumva Nașterea lui Hristos, menirea acestui neam și destinul său duceau într-acolo, în același loc? Și când se aștepta mai puțin, Domnul i-a descoperit calea.

Era în 1968 când, uimit de ceea ce vedea înlăuntrul său, Ioan îi scria unui prieten: „Se pare că mi-am regăsit credința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul și mă voi strădui să rămân cu Hristos cu toate puterile. E singura salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: iubirea pentru altul, învingerea eului și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind Dumnezeirea. Cred cu totă inima și tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simți pe culmea omului. Păstrează taina ce ți-o dăruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu”.

Cam de-atunci, Ioan Alexandru și-a luat în serios menirea de profet al neamului și a pășit cu Biblia în mână spre Universitate. Universitatea era un loc pustiu. Mulți tineri studenți rătăceau prin acest pustiu, iar lui Dumnezeu I s-a făcut milă de ei și l-a trimis pe Ioan ca să le arate calea. Duhul era foarte puternic în el și nu se temea de nimic. Când a pășit în pustiul Universității, Ioan a spus: „Dragii mei, Iisus Hristos a înviat din morți!”. Nimeni nu mai spusese așa ceva în Universitate. Un tânăr l-a întrebat: „Domnule Profesor, ce este omul?”. Ioan i-a spus: „Omul este martorul Învierii lui Hristos”.

Era de necrezut! Așa ceva nu se mai auzise. S-au strâns lângă el. Mai întâi, câțiva, apoi, din ce în ce mai mulți. Voiau să afle mai mult, voiau să cunoască de unde i-au venit acele cuvinte care aveau înfățișarea lumii obișnuite, dar care purtau vești de dincolo de lume. Ioan le-a spus: „De 2000 de ani încoace, în carnea și sângele nostru strigă Cineva, strigă Duhul Sfânt că Iisus Hristos a înviat din morți”.

Acestea le spunea de fiecare dată mai cu putere, încât se prăvăleau lespezile grele ale minții. Autoritatea lui era uriașă. Cu toate acestea, drumul acesta pe care-l deschisese prin pustia Universității s-ar fi putut încheia oricând, dintr-un ordin de Partid. Dar ochii acelora erau ținuți ca să nu vadă și, văzând, să nu priceapă. Era un un curs facultativ pe care Ioan Alexandru îl ținea, mai mereu fără să fie plătit. Cursul îi fusese dat de Dumnezeu, nu de oameni. Într-o zi, oamenii s-au hotărât să i-l ia. „Nu puteți să mi-l luați!”. „De ce nu?”. „Dumnezeu încă mai are de vorbit acestor generații”. „Ce prostii îndrugi acolo?”. „Domnilor – a spus Ioan în fața celor ce conduceau facultatea –, îmi dau demisia dacă rămân fără acest curs. Dacă nu este loc de Biblie în Universitate, eu n-am ce căuta aici!”. Și l-au lăsat două decenii.

Calea Sfinților Martiri

Îl lăsau fără voia lor. Ceva îi împiedica să-l zboare din Universitate. Nu știau ce. De fiecare dată când încercau ceva, strategia le era dată peste cap. Într-o seară, erau ocupate toate ușile de la intrare. Era o măsură venită de sus pentru a-i împiedica pe studenți să intre. „Domnule Profesor, nici dumneavoastră nu aveți voie să intrați!”. „Nu pot, îmi pare rău, eu chiar trebuie să intru!”. „Va fi grav de tot dacă intrați!”. „Voi intra. Dacă nu sunt studenți acolo, mă întorc acasă”. Și a intrat, iar amfiteatrul era plin de studenți.

Atunci le-a spus cum i s-a descoperit ce a grăit Sfântul Brâncoveanu și calea pe care trebuia s-o parcurgă neamul românesc pentru a ieși din pustia acelor decenii și din toate pustiile veacului. Mai întâi le-a spus cuvântul acesta: „Orice suferință de sine pentru alții este nelucrătoare/ De nu-i o prelungire a Lui încă însângerare,/În ranele mele”. (1) „Ce-i acest cuvânt?”, l-au întrebat. „Așa cugeta Sfântul nostru Constantin într-o noapte de Vinerea Mare. Era cu pruncii săi lângă propriul mormânt la Hurezi”.

Au stat până târziu și au întrebat despre suferință și despre rostul ei.Profetic, Ioan le grăia despre călătorie. Nu era ca orice călătorie, ci aidoma unui exil, ca și cum cineva te smulge dintre ai tăi, din casa ta, din țara ta, și te duce într-un loc loc străin și primejdios. Nu știi nicidecum unde. „Trebuie să ne pregătim de Paști, fiii mei,/ Întâiele noastre Paști departe de casă,/ Departe de mirosul brazilor, de smirna din/ Cădelnițele noastre străbune. Ce bine că ne-au/ Luat din vreme la drum în Vinerea Mare. Ce putea/ Fi pentru noi mai de cinste decât când Crucea/ Uriașă de lemn pe umerele Lui s-a fost/ Înălțat să fim și noi dezbrăcați de velinți/ Batjocoriți, doar firmanul negru, scuipatul/ În gură al tuiului asiat, întocmea în ceasurile/ După Scriptură. Ce fericire să fim și noi/ Cuprinși în convoiul sacru în ritmul/ Cosmic unic în uriaș noian al harului/ Ce se revarsă”.

Atunci, în acel moment, s-a întrerupt lumina. Amfiteatrul a rămas în beznă. Toți au simțit o liniște deplină. Aveau să continue așa cursul. În întuneric, când luminile cele din afară pieriseră, graiul profetic al lui Ioan strălucea ca un foc în podul Universității. „Să nu vă fie teamă că am pleca/ Undeva atât de departe, să nu ne mai/ Putem întoarce înapoi. Nu mai există moarte/ De două milenii, nu se mai poate muri pentru/ Veșnicie ori unde ai fi dus, spânzurat, sugrumat./ E numai pentru o vreme pentru o clipă/ De bucurie”.

        Aceea a fost o descoperire uriașă. Dar uriașă. Cine le-a putut spune vreodată în Universitate că moartea nu mai era de două milenii? Abia în acel pod aflaseră. Dar nu era povestea unui curs, ci cuvântul prorocesc al lui Ioan care-i pătrundea tainițele sufletului și le arăta ce aveau de făcut – să împreună-călătorească pe calea sfinților martiri. Regimul comunist îi stăpânise prin frică, însă de-acum înainte, după acea uriașă descoperire, frica dispăruse. Dacă moartea fusese zdrobită, atunci erau liberi.  „Să nu vă temeți de cei ce au îngăduință/ Trupurile voastre să vi le zdrobească/ Dar de suflet să se atingă nu le stă-n putință./ Învățăturii noastre fiii mei i se dă acum prilej de/ Adeverire, să nu cădem din iubire/ Să întrezărim în dragostea Lui singura fericire/ E miezul nopții în sfânta Sofia columba învie/ Herubii de foc și vedeți fiii mei pe șase aripe/ S-alunge frica încep să se-nfiripe/ Să facă loc în inimile noastre de țărână grele/ Iubirii de foc ce-nvârte sori și stele./ În sângele nostru să fie spălate păcatele noastre/ Și ale seminției ce-o purtăm în mădulare/ Și ne poartă în mantia sa smerită/ Fiece jertfă are putere ispășitoare/ Cu jertfa supremă-mpletită”.

Menirea neamului românesc

Vreme de două decenii, Ioan le-a grăit din descoperirile ce i se făceau lui de către Duhul Sfânt, tămăduindu-le fricile. După tot acest timp, când s-au strâns 8 volume mari ale cursului, Ioan le-a spus că vremea e pe sfârșite și calea sfinților martiri a ajuns la plinirea prorociilor.

Atunci, cu Biblia în mână, căci niciodată nu se despărțea de cartea sfântă, Ioan a ieșit din podul Universității, s-a dus la soția sa și i-a spus: „E iarnă, e 21 decembrie, mă duc să fiu martor al iubirii lui Dumnezeu pentru neamul nostru”. „Dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii”.

Atunci l-au văzut toți. Era un om pe care nimic nu-l speria. Și-au mers după dânsul, că nu era cu putință de a nu-l urma. Gloanțele șuierau, iar el nu s-a împiedicat de nici unul din ele. Cu crucea, cu Sfânta Scriptură și cu icoana Mântuitorului, profetul pășea pe străzile însângerate. Și le spunea: „Vă rog, în numele Domnului Iisus, să nu ucideți!”. „Cine ești tu? Ești popă?”. „Da, sunt popă!”. „Hai, domnule părinte! Vino și slujește aici!”. Și Ioan slujea deasupra sângelui vărsat. Slujea noaptea, slujea ziua. Nu mai avea timpul lui, ci timpul lui Dumnezeu, căci pe unde trecea se înveșniceau martirii neamului. Erau dintre cei ce călătoriseră în ultimii ani cu sfinții noștri martiri Brâncoveni.

Iar Ioan le spunea cu ultimele cuvinte ale Sfântului Constantin: „De nu vom lăsa/ Ultimelor clipe să strecoare gând de hulă/ Nici simțământ ce-ar râvni răzbunare/ De vom trece pe această punte a omenescului/ Cea mai subțire/ Înseamnă că am fost ajunși în cele din urmă/ Din milostivita Iubire/ Că nu ne mai temem de nimeni Cosmosul nu mai/ Are asupra noastră putere/ Se vede, fiii mei, că trecem prin moarte/ La Înviere”. 

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă,

disponibilă și la chioșcurile InMedio din țară