Ajutat de ucenicii săi, Cuviosul Nicodim cel Sfințit († 1406) a început, de la Tismana, mișcarea de organizare și îndrumare a vieții monahale din Țara Românească, după modelul bizantino-athonit.

Însă vremurile erau instabile din punct de vedere politic. Atacurile turcilor, tătarilor și ale ungurilor se înmulțiseră. Astfel, mănăstirea Tismana a fost, mai ales în secolele XVII-XVIII, o adevărată cetate de apărare. Acest simbol al rezistenței monahale și naționale a dăinuit în conștiința românilor. Neamul nostru s-a strâns în jurul străvechii vetre monahale prin lupta voievozilor demni, de la Mircea cel Bătrân până la Tudor Vladimirescu și prin jertfa și slujirea călugărilor cu viețuire sfântă, începând de la Cuviosul Nicodim Întemeietorul (†1406) și până la Cuviosul Mucenic Gherasim Iscu (†1951), starețul Tismanei, martirizat în temnițele comuniste.  (S.C.) 

Sfântul Nicodim a fost un iscusit dascăl al rugăciunii lui Iisus, iar tradiția isihastă s-a păstrat până la Starețul Gherasim Iscu, un monah cu o bogată experiență mistică, care „a fost un stâlp al rezistenței sufletești în temniță”.[1]

La jumătatea secolului al XX-lea, Sfântul Mucenic Gherasim Iscu a reprezentat o ultimă sinteză deplină a istoriei din jurul Mănăstirii Tismana, în sensul unei lucrări lăuntrice a harului, care avea să fie simțită intens la Canal și la Târgu-Ocna de către cei ce l-au întâlnit și s-au putut hrăni din resursele lui duhovnicești inepuizabile. Pe de altă parte, Sfântul Mucenic Gherasim dezvăluie și dimensiunea rezistenței împotriva ideologiei comuniste. El a adăpostit în Mănăstirea Tismana mai mulți partizani din mișcarea națională de rezistență din Oltenia, în 1947-1948, și chiar a avut curajul să înfrunte deschis autoritățile de stat.

Copilăria

Sfântul Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri din județul Bacău, într-o familie de țărani credincioși. La botez a primit numele Grigore, după cum îl chema pe tatăl său. Încă de mic, Grigore s-a arătat foarte preocupat de învățătură. Se străduia să învețe cât mai bine și să scrie fără greșeli. Astfel, absolvă școala primară din comuna natală cu 10 pe linie. Lucrările și tezele sale erau atât de îngrijite și corect redactate, încât profesorii nu aveau ce corecta. Din acest motiv, colegii de clasă îl judecau adesea greșit. „Am întâlnit un coleg de-al lui – mărturisește Ioan Iscu, nepotul Sfântului Gherasim – care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul în clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Același lucru mi l-a mărturisit mai târziu și un coleg de catedră”.[2]

Fiind încă un copil de 12 ani, Grigore a luat hotărârea neobișnuită pentru vârsta lui, să intre ca frate la Mănăstirea Bogdana din județul Bacău. Viețuirea creștinească din familie l-a ajutat foarte mult în luarea acestei hotărâri însemnate. Părinții săi, Grigore și Elena, erau și ei buni nevoitori în cele duhovnicești. Nu numai că se duceau duminica și în sărbători la biserică, dar făceau priveghere, citind la miezul nopții acatiste, paraclise și catisme din Psaltire. Posturile le țineau cu multă acrivie, iar lunea, miercurea și vinerea nu mâncau cu untdelemn. Astfel că Grigore, născut fiind într-o astfel de familie duhovnicească, a simțit în chip firesc îndemnul la o viețuire duhovnicească mai înaltă. De altfel, „bunica mea (mama Sfântului Gherasim, n.n.) – mărturisește Ioan Iscu – după ce și-a terminat obligațiile familiale, adică și-a crescut copiii, s-a călugărit. Și pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea și-a dus viața de călugăriță în propria casă părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune și metanii”.[3]

Vreme de un an, fratele Grigore a întrerupt școala. Plecase la călugărie din clasa a VI-a. Văzându-i dragostea de învățătură și capacitatea de a acumula cunoștințe, starețul mănăstirii a hotărât să-l trimită să-și continue studiile. Astfel între anii 1925 și 1928, fratele Grigore a urmat cursurile Seminarului monahal de la Neamț. Când Seminarul s-a desființat, fratele Grigore a fost trimis la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău.

Așa cum era sârguincios la învățătură, tot așa era de harnic atunci când făcea vreo ascultare sau ajungea în casa părinților săi. „Bunica mea, mama lui – mărturisește Ioan Iscu –, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraaordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe și apoi se apuca de treabă”.[4]

Tinerețea

La 20 de ani, tânărul frate Grigorie a cerut să fie închinoviat la Mănăstirea Tismana: „Nefiind de vreme îndelungată legat vreo altă mănăstire, dar voind a îmbrăca schima monahală pentru care mă pregătesc în școala ce urmez, mi-am ales locul de care sufletul mi se simte atras mai mult și care-mi insuflă mai mult respect și devotament pentru drumul ce-l voi călca”.[5] La Mănăstirea Tismana, fratele Grigore a fost tuns în monahism cu numele Gherasim.

Tânărul monah Gherasim a păstrat aceeași râvnă pentru învățătură. A fost trimis la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care-l absolvă în 1935, ca șef de promoție. În mănăstire se purta cu multă dragoste față de sfintele slujbe și față de ascultările ce i se dădeau. La scurt timp a fost hirotonit ieromonah. Chiar dacă era foarte tânăr, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului îl socotea un monah capabil să organizeze și să conducă o mănăstire. De aceea, în 1937, episcopul i-a și încredințat stăreția Mănăstirii Arnota.

Părintele Gherasim era un monah foarte riguros, dar și provocările care-i stăteau înainte erau mari. Mănăstirea Arnota fusese devastată de un incendiu, iar misiunea lui era atât să o reconstruiască, cât și să-i reașeze viața monahală pe temeiurile tradiției călugărești autentice. În același timp, Părintele Gherasim se înscrisese, din toamna anului 1935, la cursurile Institutului Teologic de rang universitar din București. Aceștia au fost ani grei, fiindcă Părintele Gherasim nu se juca de-a învățătura, ci trudea mult, ridicându-se la un nivel înalt de studiu. Numai că, venind perioada cumplită a celui de-al Doilea Război Mondial, avea să-și susțină licența abia în 1942.

Mișcările politice nu l-au atras. Timpul pe care-l avea și-l drămuia pentru a-și face pravila monahală și pentru studiul teologic. I s-a cerut să activeze în cadrul Mișcării Legionare, însă Părintele a refuzat categoric, încât s-a propus demiterea lui din postul de bibliotecar-contabil.[6] „Am dorit și doresc – avea să declare mai târziu Părintele Gherasim – să rămân numai slujitor al altarului; pe care slujire n-am pătat-o până acum, cu ajutorul Domnului, niciodată”.

Misionar în Transnistria

Făcând ascultare de Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, Părintele Gherasim a plecat, în primăvara anului 1942, ca misionar în Transnistria. Regimul bolșevic ștersese aproape orice urmă de creștinism și, de aceea, era nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să reaprindă flacăra credinței. Cu toate că misiunea se făcea în condiții grele, Părintele Gherasim își amintea așa mai târziu despre acele momente: „Păstrez una dintre cele mai frumoase imagini din viața mea”.[7]

Multă osteneală a făcut Părintele Gherasim, fiindcă oamenii aveau nevoie și de învățător, și de profesor de Religie pentru copiii lor. Așa că el a fost dascălul unor generații care urmau să fie nucleul de rezistență de mai târziu în lagărul bolșevic. Cu multă luare-aminte s-a arătat și față de viețuirea călugărilor, știind bine că viața duhovnicească a oamenilor își are începătura în tradiția monastică. Așa că s-a implicat în ridicarea unei mănăstiri de călugări la Berșad (plasa Balta), unde a fost numit stareț, și a înființat Schitul Păsățel, în județul Râbnița. Copiii și oamenii de acolo îi simțeau dragostea desăvârșită și multa osteneală. Mai târziu i-au și scris, după cum a mărturisit Părintele însuși: „Credincioșii de-acolo mi-au scris la Tismana, după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe și surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sncer la nețărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau din ființa lor. Am mers până acolo cu atașamentul meu față de ei, încât nu cruțam nici nopțile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând și preferând să nu am o poziție deloc opozabilă administrației românești, care tolera și încuraja multe greșeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”.[8]

Era o jertfă continuă a Părintelui, care îi iubea pe oameni mai mult decât pe sine. Renunța la ale sale, ca să poată sluji cu tot sufletul. Misiunea în Transnistria a socotit-o ca fiind de la Dumnezeu. Nu a contat frigul, foamea sau lipsa hainelor. Părintele Gherasim socotea că aceasta este lucrarea la care l-a chemat Hristos, iar el trebuie să slujească acelor oameni ca lui Hristos, uitând de sine. „Nu mai am cu ce mă îmbrăca – mărturisea el –, atât dulama, cât și rasa fiind aproape niște trențe pe care n-am cu ce le cârpi”.[9] Fiind de-a dreptul lipsit de orice beneficiu, Părintele Gherasim umbla ca un cerșetor, fiindu-i rușine să mai calce pe la Mitropolie „în acest hal”.

Considerat un misionar „excesiv”, Părintele Gherasim s-a văzut nevoit să-i ceară Mitropolitului Visarion Puiu, șeful Misiunii Ortodoxe în Transnistria, fie mutarea la o mănăstire dintr-un alt județ, fie întoarcerea în România la Mănăstirea Tismana. Prețuindu-l mult pentru sârguința sa monahlă, Mitropolitul Nifon l-a numit stareț al Mănăstirii Tismana în aprilie 1943. Sergiu Ciocârlan

(fragment)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 191 (decembrie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Note: