Din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pînă în 1948, Mănăstirea Sâmbăta de Sus și Cuviosul Părinte Arsenie au constituit reperele unei intense mișcări de înnoire duhovnicească a românilor din Ardeal. Cuvintele de atunci ale Părintelui își depășesc contextul, rămânând actuale. Școala înnoirii începe prin lămurirea poporului, și mai ales a tinerilor, că viața are ca îndreptar poruncile dumnezeiești și că, neurmând calea aceasta, se vor rata.  „Nouă, toate necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie și spală cu ele vinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedește nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea lui”.[1]

Suntem un popor care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta ne spune Cuviosul. Fiind aproape de finalul primului pătrar al acestui veac, vedem că asupra noastră se îngrămădesc necazurile: neputințe sufletești și trupești, molime, război. România se scufundă și mulți încearcă să părăsească această corabie aflată în derivă. Dar plecarea nu este neapărat o soluție. Soluția este să construim împreună România. Cum? După planul lui Dumnezeu: „El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei?”.[2]

Temelia este pocăința. Dacă lucrăm pocăința, soarta României se schimbă. Dacă nu, degeaba ne tot lamentăm. Din punct de vedere politic, nu există ieșire, dacă rămânem în această stare. Dumnezeu a fost izgonit din treburile cetății[3]– ne tot amintește Părintele Arsenie –, iar noi nu vrem să pricepem de ce nu se urnește discursul politic în faptă și de ce în România se bate pasul pe loc. Ce s-a făptuit în peste trei decenii de la evenimentele din decembrie ’89? Revoluția însăși a fost furată. Comunismul s-a reîntrupat. Deși recentă, istoria însângerată a țării zace încă în mare parte nedescoperită.

Părintele Arsenie este aspru cu un popor care merită urgia lui Dumnezeu. Am tot adăugat păcate și nu se vede semn de pocăință. De aceea viitorul este atât de nesigur, căci „îți pune în brațe necazurile poruncii a șaptea”.[4]Ne vine cumplit de greu să acceptăm că suntem un neam desfrânat și păcătos, după cuvântul Scripturii. Însă Părintele Arsenie ne ceartă pe noi, cei de azi, cu un rost: „Mulți, până nu-și înțeleg greșelile, se cred curați, apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc și așa mai departe. De fapt ei sunt închiși și legați la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbești păcatele peste obraz”.[5]Așa de grele sunt păcatele poporului nostru, încât Cuviosul Părinte este nevoit să ni le spună în față pentru a trezi în noi gând de pocăință adâncă. Căci știe că numai astfel poate veni de la Dumnezeu „cale milostivă de îndreptare, vremuri de reînviorare, iar nu osândă și urgie mare”.[6]

Pocăința nu este vorbă, ci cale de urmat. Pe calea aceasta va merge poporul român, fie de voie, fie de nevoie. Unii dintre noi nădăjduiesc că generațiile mai tinere vor schimba România. Nu greșesc întru totul. Căci nouă, tuturor, ne revine această datorie. România nu este doar a mea. Dacă ne pasă de țara aceasta, vom lua în calcul pocăința ca prezent continuu. Așadar, pe de o parte, înnoirea României constă în întoarcerea din căile pierzării, indiferent de vârstă, și punerea înzestrărilor noastre în slujba lui Dumnezeu.

România are nevoie de tineri cu perspectiva împlinirii unui ideal. Părintele Arsenie i se adresează unui Adrian, care este exponentul generațiilor de astăzi, „pentru ca nu cândva, în viitor, să ne bagi de vină că nu ți-am avut de grijă, că nu ți-am vestit cele ce pot să ți se întâmple”.[7]Cuvântul profetic al Cuviosului poartă grija acestui neam care se strică din tinerețe și merge pe cărări străine. „Adriene, rădăcina relelor e lipsa de principii fundamentale în suflet. Fără principii cu ce să reziști tentațiilor? Superficialitatea nu e principialitate”.[8]

În fond, Cuviosul ne avertizează că dacă vrem să construim România – acea Românie pe care nimeni nu ne-o poate da, oricâte promisiuni „ferme” s-ar face –, atunci să ne apucăm de treabă și să întipărim copiilor noștri acea concepție de viață care să le dea mintea luminată de cunoștința Duhului. Desigur, în acest sens, noi înșine suntem provocați să lucrăm continuu. Să le fim noi școală, prin echilibrul nostru, prin valoarea principiilor noastre. Vedem bine că nici familia, nici școala instituționalizată nu mizează pe formarea caracterului, a omului lăuntric. „Aci se petrece marea ta păcăleală, că faci confuzia catastrofală între BINE și PLĂCERE. E «bine» ce-mi «place» mie, răul e suferința”.[9]

Concepția de viață a generațiilor tinere de astăzi este radiografiată atent de Părintele Arsenie – declinul rațiunii, care se întunecă și devine sclava instinctelor primare. „«Stăpânire de sine», «înfrânare», «jertfa intereselor egoiste», «seriozitate», «stăruința la carte», «răbdarea» – astea toate zbârlesc coama «naturii» omenești. «Responsabilitate» – altă năpastă. «Dumnezeu?», «Religia» – anacronic, teroare metafizică; numai babele o mai cred. «Eu sunt Dumnezeu!» – șoptește trufia din om. Cât privește «nemurirea sufletului» – asta-i lată de tot. «Sufletul» nu există; «conștiința» e reflexul realității în oglinda unui suflet, care nu există independent de trup… deci n-avem cui «răspunde» de nimic, fiindcă în afară de viața materială prezentă nu mai e nimic!”.[10]

România se construiește cu creștinismul de tinerețe. Așa se pun bazele țării – tinerețea curată, care pune o frână hotărâtă patimilor. Aceasta înseamnă lepădare de sine, adică lepădare de egoism și plăcere. Prin țară și dincolo de hotare, sunt români care, împreună, au pus bazele unui astfel de proiect de înnoire a României. În peste trei decenii de la revoluție, prioritatea la nivel oficial (și nu numai) nu a fost construirea României. Deși semnele dezastrului se arată de peste tot, se continuă triumfalist pe direcția unui sistem înțepenit. De aceea, unele comunități românești, în mod discret, au început să creeze fundamentele unei Românii înnoite. În aceste comunități se nasc, cresc și sunt educate noile generații care pot schimba fața României.

România se construiește cu principii asumate. Cuviosul Părinte Arsenie lămurește oricărui tânăr: „Tu vrei o libertate și o independență fără condiții… – ca să ajungi legat fedeleș de patimi și de instincte dezlănțuite. Libertatea e altceva: capacitate interioară de a stăpâni patimile, până la completa lor supunere. Dacă n-ai principii, n-ai nici putere, n-ai nici libertate”.[11]În comunitatea restrânsă din care facem parte, copiii noștri pot învăța ceea ce nu pot învăța în societate. Anume că libertatea nu înseamnă fumat, băutură, droguri, jocuri de noroc, desfrânare, ci ieșire din cultura aceasta orizontală. Altfel, ne paște spectrul ratării. Căci și copiii noștri se ratează, și noi prin ei. „Cartea și cu patimile nu merg în paralel, cum ți se pare ție. Merg una contra alteia. Și întotdeauna pe câmpul de bătaie rămâne înfrântă cartea. Ai perspectiva unui ratat”.[12]

Ca să avem o Românie înnoită, e necesar să ne asumăm aceste principii: stăpânire de sine, înfrânare, jertfa intereselor egoiste, seriozitate, stăruința la carte, răbdarea, responsabilitatea, credința vie în Dumnezeu. Iar copiii noștri, privind la felul în care le trăim zilnic, să se umple de cultura Vieții. Așadar, împreună, întru pocăință adâncă, putem clădi ceea ce zadarnic așteptăm de la autoritățile politice. Cuviosul Părinte Arsenie are o soluție practică pentru noi: „Odrasle pentru Dumnezeu! Aceasta e pretenția lui Dumnezeu de la căsătorie; – și după atare roade tânjiți și voi băgând vină celor pe care le-ați adus. Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea!”.[13]