Multă vreme, chipul duhovnicesc al mirenilor a rămas mai puțin cunoscut. Însă, așa cum s-a și dovedit, pe pământul românesc au viețuit oameni simpli care au ajuns la măsuri înalte de trăire creștină și chiar la sfințenie. Unii dintre ei au fost mucenici și mărturisitori, din cele mai vechi timpuri și până-n epoca temnițelor comuniste. Alții au fost cuvioși și pustnici, precum Sfântul Gheorghe Pelerinul, pustnicul Ioan David sau fratele Marinică Mocanu. Toți acești mireni au mers pe calea mântuirii cu multă râvnă. Pilda lor sfântă ne ajută astăzi mult să înaintăm cu îndrăzneală și să sporim neîncetat cu viața întru Hristos.  (S.C.)   

Plaiurile României, oriunde am privi, sunt ele însele istorie plină de jertfă. Pășind prin locurile în care s-a nevoit Sfântul Sofronie, se dezvăluie duhul mărturisitor al românilor, curajul lor de a păstra credința ortodoxă în ciuda tuturor amenințărilor. Acolo au fost martirizați, în 1786, călugării care se încăpățânau să refacă iar și iar schitul din Plăișorul Cioarei, alături de mirenii râvnitori. După ce a fost distrus a treia oară, o vreme, nimeni nu a mai venit acolo să viețuiască după rânduială călugărească. Abia după două veacuri de întrerupere a tradiției monahale, s-a refăcut schitul.

Cu toate că vremurile au fost aspre și lăcașul n-a mai putut fi ridicat multă vreme, în locurile acelea a dăinuit duhul mărturisitor și plin de nevoință duhovnicească al Sfântului Sofronie și al monahilor care au fost martirizați de trupele austriece. Acel duh a tras către viețuirea monahală, atunci când s-a putut iarăși, o nouă generație de călugări. Până atunci însă, Dumnezeu a rânduit ca locurile acelea să nu rămână pustii, ci să se ivească acolo pustnici care să țină vie flacăra nevoințelor desăvârșirii. Unul dintre ei a fost și fratele Ioan David.

Copilăria și tinerețea

Fratele Ioan David s-a născut la 15 februarie 1920, în satul Purcăreți, județul Alba, într-o familie săracă. De la vârsta copilăriei, viața lui a fost grea și plină de încercări. Mama sa a murit atunci când el avea 3 ani, iar pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată. Astfel că micul Ioan a fost crescut de unchii săi. Într-o bună zi, atunci când unchiul său s-a îmbolnăvit foarte tare, mătușa Raveca l-a trimis pe copil la Părintele Simeon Bunea la Strungari, în marginea satului, acolo unde pustnicul își avea chilia. Voia să știe dacă soțul său va mai trăi, fiindcă Părintele Simeon era împodobit cu multe harisme, printre care și cea a înainte-vederii. Părintele Simeon i-a spus lui Ioan, care avea vreo 10-12 ani atunci, că unchiul său Vasile va merge peste 3 zile în Rai. Și așa s-a întâmplat.

Chiar dacă mătușa Raveca i-a lăsat casa, printr-un act de moștenitor, după moartea ei, rudele au câștigat casa prin proces. Rămas pe drumuri, tânărul Ioan a trebuit să înfrunte mari greutăți. Nefiind robust și având un trup firav, se îmbolnăvea repede. Munca era ostenitoare, mai ales că era muncă de slugă. Nu avea carte, așa că trebuia să trudească pe la cei avuți, ca să-și poată câștiga pâinea zilnică. „Cât timp a fost slugă la stăpâni – mărturisește Nicolae Martin –, a suferit multe neplăceri din partea lor, dar le-a răbdat pe toate ca un adevărat om sfânt. De multe ori era certat pe nedrept și se culca nemâncat lângă oile lui dragi”.1

Tinerețea și-a petrecut-o ca păstor pe plaiurile românești ale Strugarilor și ale Cioarei din Munții Retezat. Era iubitor de liniște, fiindcă inima i se alipise de rugăciune. Pentru a nu-i fi atrasă atenția la altceva decât la cele lăuntrice, Ioan avea tot timpul rugăciunea pe buze. Această mișcare șoptită a buzelor îi făceau pe cei care-l vedeau să considere că este nebun. Însă tânărul Ioan nu numai că nu era nebun, ci urma calea pe care o văzuse la Părintele Simeon și pe care avea s-o învețe apoi și de la Părintele Varsanufie. Nedorind să meargă după duhul lumii, lumea îl vorbea de rău. Așa că, în liniștea munților, Ioan putea cu toată libertatea să se roage. Acolo își lăsa oile să pască pe o parte a râpei, iar el se ducea pe cealaltă parte a râpei și citea din Psaltirea micuță pe care purta cu el tot timpul.

Pe lângă turma de oi a celor pe care îi slujea, reușise să adune și el 20 de oi. Dragostea lui față de animale lua diferite chipuri, iar oile îl ascultau într-un fel care-i mira pe ceilalți ciobani sau chiar îi punea pe gânduri, socotindu-l vrăjitor. Odată, s-a dus la un cioban care se pregătea să taie o oaie despre care gândea că e pe moarte. „Fratele Ioan se întâmplă să fie acolo și-l rugă să-l lase să încerce să o vindece. Omul a râs, căci era priceput într-ale oilor și văzuse și el multe, dar a acceptat. Atunci fratele Ioan s-a apropiat de oaie, s-a aplecat asupra ei și i-a șoptit ceva la ureche, iar oaia s-a sculat imediat și-a început a mânca. Și el, ca și alții, i-a scos vorbe că-i vrăjitor”.2   

Altă dată, ciobanii au văzut că ursul trece prin mijlocul turmei tânărului Ioan, fără să facă rău la vreo oaie de-a lui și se repede la turmele lor, care erau mai bine adăpostite în interiorul râpei. Întâmplările acestea circulau atât printre ciobani, cât și printre săteni. Cei mai mulți socoteau că nu-i lucru curat cu Ioan. Însă el se ruga, citind Psaltirea, Paraclisul Maicii Domnului, și era încredințat că turma sa este astfel bine păzită. 

Întâlnirea cu Părintele Varsanufie Știrban a fost providențială. Părintele Varsanufie se nevoia în aceeași chilie din Strungari în care pustnicise și Părintele Simeon până aproape de jumătatea secolului al XX-lea. Astfel se închega o adevărată tradiție. Acum, tânărul Ioan putea vedea în chip practic cum se poate viețui după rânduiala călugărească, fiindcă acolo se adunau oameni care iubeau rugăciunea. Fiind iubitor de rugăciune, Părintele Varsanufie era motorul care aprindea această flacără și avea grijă ca ea să nu se stingă.

De la Părintele Varsanufie a învățat rânduiala rugăciunii. Când venea la chilie, Părintele îl întâmpina în acest fel: „O, bine ai venit, frate Ioane! Am fost cam bolnav săptămâna asta și mi-a rămas multă pravilă nefăcută. Hai să mă ajuți să facem pravila”. Și-l punea să citească din Psaltire, din Mineie și din tot felul de cărți de slujbă. Ioan citea continuu până aproape de revărsatul zorilor, când Bătrânul îi dădea ceva de mâncare și se despărțeau. Ioan gândea la plecare: „Nu mai vin pe la el. Omul acesta mă omoară cu nevoința pravilei!”. Stătea vreo trei zile, apoi se întorcea, fiindcă simțea că-l atrage harul rugăciunii. Odată ajuns, Părintele Varsanufie îl întâmpina la fel: „Bine că ai venit, frate Ioane. Iar mi-a rămas multă rugăciune nefăcută”.3 

Deseori se ducea la Părintele Varsanufie și făcea privegheri. Multe întâmplări minunate a trăit atunci fratele Ioan. „Odată – povestește Părintele Serafim Bădilă –, când a fost acolo la rugăciune, l-a rugat Părintele Varsanufie să ia și el o prescură, că oamenii aduceau prescuri. El n-a vrut să ia și a plecat așa după o priveghere către casă. Ca să-l îndrepte Dumnezeu, să nu fie chiar atât de fixist și de rigid încât să nu primească nimic de la alții – deși nu avea nimic –, a îngăduit Dumnezeu că atunci când a urcat către Plai, spre casă, s-a întâlnit cu un om care i-a cerut de pomană: «Păi n-am ce să-ți dau». Și îi zice: «Vezi, dacă primeai prescură de la Părintele, aveai ce să-mi dai, și aveai răsplată, că eu sunt Arhanghelul Mihail». Întâmplarea asta mi-a povestit-o fratele Ioan”.4

Fratele Ioan a tras învățăminte din toate aceste situații. Când nu asculta, atunci pătimea. De pildă, într-o seară, după ce a citit în chilie Molitvele Sfântului Vasile, pe care n-avea voie să le citească, Părintele Varsanufie i-a spus să nu se ducă acasă, ci să rămână la el. Fratele Ioan nu a ascultat, motivând că trebuie să ajungă neapărat la oi. „«Ce am pățit în noaptea aia! – mi-a povestit el mie după aceea (mărturisește Părintele Mamant Munteanu) – O început războiul. Au început avioanele, brandurile, cădeau bombele, zburau gardurile, gropi, proiectile, grenade, din toate părțile; numai pe burtă am mers până acasă. A început războiul, s-a terminat! Până acasă nu știu cum am ajuns. A doua zi dimineața, ies afară speriat, dom’le; nu se aude nimic, nimeni nu zice nimic. Mă duc înapoi, pe unde am trecut nu erau gropi, nu erau gardurile zburate, nimic, toate erau la locul lor. Măi, cum se poate, măi, că azi-noapte când am veni, cum zburau pe aicea gardurile, toate gropile?». «Ce-i, cum ai ajuns acasă?», îl întreabă Părintele Varsanufie». «Uite ce-am pățit, zbura…». «Ei, dac-ai citit Molitfele Sfântului Vasile! Altă dată să nu le mai citești. Așa-ți trebuie, nu m-ai ascultat!»”.5

Acolo, în chilia de la Strungari, fratele Ioan a făcut adevărată ucenicie de monah pe lângă Părintele Varsanufie. Era Părintele său duhovnicesc, starețul, omul lui Dumnezeu prin care se revărsau toate darurile asupra sa. De aceea, nu mai ieșea din cuvântul său, făcând ascultare ca un monah, chiar dacă era mirean. „De exemplu – își amintește Maica Ierusalima Ghibu –, când se afla în chilie și venea lupul, Părintele îi punea pita-n mână, sau mămăligă, ce avea, și-l trimitea să le ducă și la lup, și la urs. Depinde ce venea. Și el asculta, se ducea și le dădea mâncare din mâna lui. Mânca lupul, dar și ursul, când era urs. Asta mi-a povestit Părintele: «Uite, maică, cum se ducea, ce viață sfânt are băiatu’ ăsta»”.6

Părintele Varsanufie avea darurile sale. Cumva, el a fost înștiințat de Dumnezeu despre felul cum vor decurge lucrurile pentru fratele Ioan în viitor. Astfel că, aproape de trecerea sa la Domnul, îi purta de grijă celui pe care-l socotea ucenicul său, spunându-i maicii starețe de la Mănăstirea Râmeț: „Vezi că pe fratele Ioan o să-l scoată afară și rămâne fără casă. Repară casa aia unde am fost eu, că el o să ajungă acolo!”.7 Și așa s-a întâmplat.

Viețuirea la chilie

După 10 ani, aveau să se împlinească spusele Părintelui Varsanufie. Fratele Ioan David s-a retras în chilia de la Strungari și a continuat viața de nevoință pe care o duseseră înaintașii săi. Citea zilnic întreaga Psaltire și se nevoia și cu rugăciunea inimii. „Fratele Ioan – mărturisește Părintele Mamant Munteanu – avea lucrarea lui. Punea mult accent pe minte, să poți să-ți ții mintea spre Dumnezeu, să poți să-ți aduni mintea ca să-l asculți pe Dumnezeu. Chiar dacă întrebi pe Dumnezeu ceva, dacă tu nu poți să-ți ții mintea să-L asculți, nu înțelegi nimic din ceea ce spune. Deci trebuie să ajungi și la o capacitate de concentrare a minții, deci de mărire a atenției, ca să poți fi atent la Dumnezeu mai mult timp. El zicea: «Tu poți să-ți ții mintea până zici Tatăl nostru?». «Nu pot». «Ei, vezi? Da’ puțini știu că nu pot»”.8

Mulți veneau să-l cerceteze pe fratele Ioan, fiindcă Părintele Varsanufie îi îndemnase pe ucenicii săi apropiați ca, după moartea lui, să meargă la fratele Ioan pentru întărire sufletească. Însă fratele Ioan primea rar pe câte cineva, considerându-se nepriceput și nevrednic pentru o asemenea slujire. Se ruga simplu: „Doamne, ajută-mă să Te cunosc pe Tine cu adevărat Cine ești, și să mă cunosc și pe mine cu adevărat cine sunt”. Pe ușa chiliei lui era scris „ÎNCHIS” cu litere întoarse. Mulți ar fi vrut să-l întâlnească, dar rareori ieșea. Purtarea lui părea ciudată, și cei care veneau doar din curiozitate plecau dezamăgiți.

Nevoința sa atingea măsuri înalte. „Avea o nevoință de post destul de aspră – mărturisește Părintele Ignatie Bozianu –, exact nu știu, dar postea aspru și citea Psaltirea. Am auzit că citea și două Psaltiri pe zi; asta înseamnă că avea o minte puternică, că te obosești… nu-i chiar ușor! Citea din Sfânta Scriptură, rugăciuni, paraclise și ținea rânduială de post aspru”.9

Fratele Ioan se ducea la Mănăstirea Râmeț unde participa la Sfânta Liturghie, mai cu seamă că după trecerea la Domnul a Sfântului Dometie, Părintele Varsanufie devenise duhovnicul mănăstirii. Acolo s-a petrecut un lucru minunat, printre multe altele care i se întâmplau fratelui Ioan. „Era într-o duminică de vară – mărturisește Nicolae Martin. În Mănăstirea Râmeț era multă lume, cum este, de fapt, tot timpul. Ca de obicei, la slujbă fratele Ioan era nelipsit, dar nebăgat în seamă, atât datorită smereniei, cât și staturii sale mici. La Sfânta Liturghie, el stătea tot timpul în genunchi. La un moment dat, cam la jumătatea slujbei, se aude un strigăt al cuiva care zice: «Uitați-vă cum stau îngerii în jurul acelui om (arătând spre fratele Ioan)!». În acel moment, toată lumea s-a uitat spre fratele Ioan, chiar și preotul ieșise din Sfântul Altar. Unii au văzut și ei acest lucru minunat, alții nu. Atunci, fratele Ioan a ieșit afară grăbit, cu oamenii după el, și a plecat la chilie, încuindu-se acolo”.10

Fapte minunate 

Până la trecerea sa la Domnul, fratele Ioan a viețuit în chilia de la Strungari. Faptele sale erau de-a dreptul întâmplări de Pateric, dovedind că și în vremurile noastre Își are Dumnezeu aleșii Săi. Mulți au dat mărturie despre viața sfântă a pustnicului Ioan, iar mărturiile lor sunt vrednice de crezare. Iată doar câteva întâmplări minunate din viața acestui mirean ascet.

Când fratele Ioan se întâlnea cu starețul Mănăstirii Afteia, îl atenționa asupra fraților din obște, pentru a-l ajuta în cunoașterea lor. Deși nu-i văzuse niciodată, arăta punctual problemele cu care se confruntau unii dintre ei: nesinceritate la scaunul de spovedanie, gânduri de slavă deșartă sau neascultare. În același mod a îndrumat-o și pe stareța de la acea vreme a Mânăstirii Râmeț: „El o fost ca un stâlp al Râmețului – mărturisește Maica Ierusalima Ghibu –, dar nu s-a arătat. Nu vorbea. În problemele grele care apăreau legate de maici, legate de mănăstire, cum era atunci vremea aceea grea, comunistă, mă sfătuiam cu el. Îl întrebam: «Ce zici? Uite, trebuie să fac lucrul ăsta și ăsta, trebuie să mă duc în cutare loc», și spunea: «Acum nu te duce». Și nu mă duceam. Dar el nu spunea așa, direct, «fă asta și asta»; trebuia să pricepi, și eu cunoșteam felul lui de-a fi. Știam cam ce vrea să spună și ce trebuie să fac. A fost ca un sfetnic al meu în timpul vieții. Altădată, trimiteam pe cineva la el: «Uite, asta e problema», și-i ceream să se roage. Sau, dacă vreo maică avea o ispită mai grea sau ceva, o trimiteam până la fratele Ioan. Stătea acolo o zi și se liniștea maica respectivă”.11

Fratele Ioan era plin de darul lui Dumnezeu, care se manifesta în diferite chipuri. Fie le spunea unor oameni situații care aveau să se întâmple în viața lor, fie i se descopereau anumite evenimente, așa cum a cunoscut în duh momentul în care au trecut la Domnul Sfântul Dometie, Părintele Varsanufie sau Sfântul Paisie Olaru. Părintele Varsanufie însuși, duhovnicul său, a povestit cum Maica Domnului i s-a arătat de trei ori fratelui Ioan. Prin voia lui Dumnezeu, i s-au arătat și cei doi părinți care viețuiseră la chilie și care trecuseră la Domnul. „O altă întâmplare – mărturisește Nicolae Martin –, care m-a făcut să reflectez îndelung la starea duhovnicească la care a ajuns, a fost și aceasta. Mă dusesem, după obicei, să-l văd, fiindcă mi-era dor de el. Am intrat în chilie și mi-am dat seama că se petrecuse ceva, căci nu era ca altă dată, ci, dimpotrivă, cu fața palidă și parcă speriat de ceva anume. Atunci l-am întrebat: «Ce ai, frate Ioane? Te doare ceva? Spune-mi!». După puțin timp, mi-a răspuns: «Azi-noapte am avut doi oaspeți mari la chilie și am stat de vorbă cu ei». Când am auzit, țin bine minte, am simțit cum se ridică părul pe mâini, căci mi-era frică de ceea ce mă gândeam că o să-mi spună. Apoi adăugă: «Au fost Părintele Varsanufie și Părintele Simeon»”.12

Fratele Ioan a fost un mijlocitor pentru oameni înaintea lui Dumnezeu. Ascultându-i rugăciunile, Dumnezeu îi păzea pe oameni de secetă, de grindină, de inundații și de alte calamități. Dacă l-ar fi ascultat în sfaturile pe care el le dădea, atunci mulți și-ar fi păstrat viața nebântuită de suferință sau de moarte.

Trecerea la Domnul

„Modul în care și-a trăit viața fratele Ioan David – mărturisește Nicolae Martin – și în care se pregătea pentru moarte nu l-am mai întâlnit decât la Sfinții Părinți din pustie. Timp de 7 ani, a trăit având pregătite în casă crucea și sicriul în care a fost îngropat, și tot timpul cugeta la moarte”.13

Fratele Ioan David a trecut la Domnul în urma unor mari suferințe. Avea un cancer la stomac. La 7 ianuarie 1995, în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Botezătorul, fratele Ioan s-a mutat la cele veșnice, după cum însuși a profețit. Domnul îi descoperise plăcutului Său ceasul morții. „Cu un an înainte de a muri – mărturisește același ucenic –, mi-a spus data când moare. Era bolnav, avea cancer și mi-a zis: «Frate, să ții minte că, în ziua de 7 ianuarie, când e Sfântul Ioan Botezătorul – fiindcă pe el îl chema Ioan și avea mare evlavie la Sfântul Ioan Botezătorul –, eu o să mă duc, dar tu să fii lângă mine și să nu mă lași, să nu pleci de lângă mine»”.14

A fost îngropat în dreapta mormântului Cuviosului Părinte Simeon, din fața chiliei de la Strungari, după cum i-a fost dorința. Viața sfântă a fratelui Ioan s-a descoperit în vremurile noastre prin pronia lui Dumnezeu, fiindcă este de mare folos să cunoaștem astăzi faptele acestui mare nevoitor pe pământ românesc. Lucrarea sa duhovnicească încă nu s-a încheiat, căci el mijlocește de Sus pentru tot cel care-i cere smerit ajutorul.

Fie ca viața și faptele fratelui Ioan să ne rămână comoară neveștejită a inimii, iară rugăciunile lui să-L înduplece pe Domnul să se-ntoarcă spre noi, neamul românesc, cu milostivire!