Biserica Ortodoxă Română are mulți vrăjmași, care caută s-o surpe. Organizarea lor este minuțioasă. În funcție de context, se declanșează atacul pe o anumită filieră. Nu vom discuta acum despre cine orchestrează activarea filierelor, ci doar despre atacul împotriva Bisericii pe o anumită temă creată și folosită pentru a dezbina.

Recent, la editura Smart Publishing, a fost publicat un volum intitulat „De ce Biserica Ortodoxă Română nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca: Arsenie Boca și ocultismul. Un Francisc de Assisi în Ortodoxie”, semnat de Dorul Năstasă. La o primă lectură, textul se anunță a fi un argument împotriva canonizării Sfântului Arsenie de la Prislop. Citind mai atent, descifrăm o adevărată ofensivă antibisericească. Atacurile sunt multe, de la un capăt în altul al volumului, în diferite registre: fie aparent inocente, fie amenințătoare, fie de-a dreptul parșive. Să vedem tema.

Tema anunțată este înșelătoare. Nu este vorba despre Sfântul Arsenie de la Prislop. Sfântul este doar o temă-paravan în acest context al vrăjmășiei. Iată ce anume ne determină să considerăm că autorul și-a ales o temă doar pentru a ataca Biserica. Chiar din „Cuvântul înainte” se afirmă că, în procesul canonizărilor recente, „analiza nu a fost făcută corect, aprofundat și responsabil la nivel instituțional”[1], ba chiar „a fost superficială”. Această acuzație este deosebit de gravă și ne situează direct în miezul problemei. Textul contestă din răsputeri autoritatea Sinodului Bisericii și a comisiilor de evaluare, având pretenția să fie luat în considerare ca singura „abordare serioasă și aprofundată”, căci se impune o „reevaluare totală”.[2]

De ce am fi de acord cu așa ceva, când însuși autorul, în mod programat, dă la o parte toată bibliografia existentă fără nici un argument pertinent? Curiozitățile sectare se țin lanț. Volumul nu ține cont nicidecum de contribuțiile recente care au lămurit nu numai acest aspect, dar și altele din viața Sfântului Arsenie de la Prislop. Ca să salveze aparențele, autorul plasează un aparat bibliografic la final în care amintește parțial de unele cercetări, însă realitatea este că el nu intră în dialog cu niciuna dintre aceste lucrări. Sectarismul acesta metodologic ar trebui să fie suficient pentru a înțelege că volumul care circulă în mediul virtual nu contează din punct de vedere științific. El are o precisă țintă ideologică: alimentarea vrajbei în Biserică.

Atacul insidios și repetat la adresa Bisericii Ortodoxe Române este în planul autorului (sau al autorilor?). De unde, la început, autorul pare să aibă abilitatea de a cauționa „analiza superficială a comisiei de canonizare”, motivând că „poate și din cauza lipsei materialelor documentare serioase și bine elaborate”[3], pe parcurs tonul  devine tot mai acuzator și exprimarea tot mai abruptă: „Ce trebuie spus aici e că metoda e greșită într-o parte. Și unde este, este în metoda utilizată de comisia de canonizare”.[4]Comisia de canonizare este învinuită de ocultarea unor presupuse dovezi, fiindcă ar fi „mai preocupată de volumul minunilor”.[5]

Ierarhia este supusă unui rechizitoriu grosolan: „Ierarhiei nu i se pare suspect?”. Sau: „Ierarhia vede doar minuni și lumini?”.[6]Dovedind o nerușinată lipsă de măsură, autorul îi acuză în bloc pe ierarhi de hulă și de cădere.[7]Discursul este tendențios și răutăcios. Sunt scoase din desagă acuzațiile cele mai grave. Una dintre ele este despre „cum se validează înșelarea sistematică în Biserică”[8], insinuând o ruptură în Biserică. În repetate rânduri, autorul sapă tranșee de netrecut între Biserica instituțională și marii duhovnici ai neamului românesc. Cu toate că Părinții duhovnicești nu au avut o astfel de cugetare, autorul își urmărește atent agenda și desființează Biserica instituțională, pe care nu o socotește Biserică. Aici este și cheia înțelegerii acestui volum și al scopului pe care și-l propune: „Instituția nu are un manual de lucru pentru astfel de subiecte și o procedură clară, un manual de analiză și o bibliografie relevantă”.[9]Sau: „Instituția ar trebui să refacă întreaga analiză pe acest subiect (…), având doar o analiză entuziastă și părtinitoare”[10], neștiind „să cerceteze duhurile”, după cum autorul pretinde că ar avea competență în domeniu.

Mai mult, în numele „Bisericii”, el sugerează necesitatea consultării unui „manual de analiză”[11], care s-ar regăsi în propriul volum intitulat „Mărturia harului și a comuniunii” (Agaton, 2022). Ce este, de fapt, „Biserica” în accepția autorului? Nu cumva o structură parabisericească răzvrătită? Erijându-se într-o autoritate care se substituie Bisericii, fiindcă Biserica, așa cum insinuează autorul, a căzut în înșelare, Doru Năstasă îi trage la răspundere pe ierarhi și pe teologi, de pe pozițiile sectare ale unei grupări rupte din trupul Bisericii. „Instituția ne spune «iubiți credincioși, o să mergem după Boca, e Dumnezeu acolo, și nu diavolul, cum spun alții»”[12]. Sau: „Ce propune instituția astăzi în acest proces de canonizare este să ignore o întreagă generație de duhovnici, vocea acestora, să ignore tot ce au spus pe acest subiect (…). Astăzi instituția îi dă la o parte pe toți aceștia (…)”.[13]

Este evident că pentru Doru Năstasă, „instituția” nu este „Biserică”. „Instituția” se referă la ierarhie, la autoritatea sinodală, la profesori de teologie. Pentru el, „Biserica” este reprezentată doar de unii dintre marii duhovnici din generațiile trecute și de ceilalți creștini care nu ascultă de „instituție”. În alt fel spus, autorul nu vrea să fie în comuniune cu părinții duhovnicești ai epocii noastre, ci rămâne blocat într-un veac trecut și într-o perspectivă falsificată de diverse denunțuri securiste. Pe linia aceasta deosebit de periculoasă, autorul tot înaintează până când textul devine locul de răfuială cu toți acei „instituționali” care ar manipula poporul cu aceste canonizări[14]. Ba chiar, cu aceeași siguranță a părerii de sine, începe să vorbească despre căderea ierarhiei și despre căderea „Bisericii” prin ierarhie.[15]„Și Bisericii i se spune să tacă”.[16]Despre care „Biserică” să fie oare vorba?

În concepția lui Doru Năstasă, „Biserica” nu poate include și Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. El se încumetă chiar să avanseze ipoteza aiuritoare că „instituția” ar arunca toată „Biserica” în înșelare[17], în catolicism și ecumenism.[18]Preluând fără discernământ vechile denunțuri securiste și scenariile demontate deja în volume recente, autorul se autopropune ca singură autoritate capabilă să repare decizia sinodală: „Astăzi scriu pentru a preveni un pericol și o cădere a Bisericii”.[19]

Această mentalitate sectară, proprie mai degrabă grupării răzvrătite a nepomenitorilor, proiectează tot soiul de enunțuri neprobate și defăimătoare: „Procesul de canonizare a fost viciat, pentru că lipsesc analize în anumite zone, iar analiza a fost făcută de o comisie favorabilă, și nu în deschidere largă a Bisericii, nu printr-o critică pertinentă”.[20]În viziunea îngustă pe care se fundamentează volumul, Sfântul Arsenie de la Prislop ar fi fost canonizat pe criteriu politic: „Trebuie să aducem lumină puțin asupra grupurilor de putere care îl împing pe A. Boca astăzi în canonizare”.[21] Doar mintea stăpânită de patima părerii de sine are o astfel capacitate de a fabula: „Acest proces de canonizare nu este un proces cinstit de canonizare”.[22]Sau: Se forțează în Patriarhie această canonizare, în pofida voinței Bisericii”.[23]

Această ultimă afirmație insinuează că Patriarhia nu e Biserică. De altfel, din toate secvențele parcurse până acum reiese că preocuparea principală a volumului este contestarea autorității sinodale și nerecunoașterea Patriarhiei ca Biserică. Așa cum aminteam la început, tema este doar un paravan pentru această direcție vădit antibisericească. Retras într-un monolog patologic, autorul adoptă poziții ireconciliabile: nimeni nu ar mai fi responsabil în aceste vremuri, cu atât mai puțin Patriarhia Română cu această decizie a canonizărilor.[24]

Sursele citate abundent sunt fie de-a dreptul neînsemnate, fie lipsite de credibilitate. Unul dintre „autorii” pe ale cărui „contribuții” mizează volumul este preotul Gheorghe Anițulesei, un cunoscut contestatar al sfințeniei Părintelui Cleopa. Acest cleric din Rădăuți a postat recent un text amplu intitulat „În atenția comisiei de canonizare a Bisericii Ortodoxe Române”, fiind îngrijorat că Sfântul Cleopa va fi canonizat. De aceea, prin „argumente solide”, voia să atragă atenția comisiei de canonizare asupra greșelilor, ba chiar a ereziilor Sfântului Cleopa: „Unele din învățăturile Părintelui Cleopa le-am găsit ca fiind neortodoxe, chiar eretice. Mă gândesc la creștinii care l-au întrebat și au luat de bune spusele lui: oare câți or fi persistat sau au intrat în acest cumplit păcat cu sfatul Părintelui Cleopa? Numai Dumnezeu poate ști răspunsul exact”. De asemenea, socotindu-se printre puținii păstrători ai Ortodoxiei, dacă nu chiar singurul, pr. Gh. Anițulesei își permite să afirme: „Părintele Cleopa gira toate rătăcirile semnate de unii ierarhi din BOR, de la schimbarea calendarului încoace”.

Comuniunea de idei dintre cei doi autori este în linia extremismului anticretan. De aici vine și atacul descalificant la adresa Sfântului Cleopa și a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române: „Slugărnicia față de politica ecumenistă a unor ierarhi îl determina să se exprime confuz și chiar eretic în anumite situații. Credința exprimată în această predică a Părintelui Cleopa arată că era în rătăcire și erezie cumplită”. Ca și Doru Năstasă, pr. Gh. Anițulesei susține că „această canonizare este de la oameni și nu de la Dumnezeu”.

De fapt, Doru Năstasă dezvoltă volumul pe „o structură incipientă”, pe „un schelet de analiză”[25]întocmită de pr. Gh. Anițulesei. Probabil că au și colaborat la acest volum, fiindcă se simte în multe locuri că textul a fost redactat la două mâini. De altfel, autorul îi și mulțumește pr. Gh. Anițulesei din „lucrarea” căruia – afirmă el – „am preluat destul de multe citate și pasaje”.[26]

Este suficient pentru a înțelege că acești autori atacă în bloc pe Părinții duhovnicești care nu se pliază pe perspectiva lor sectară. În timp ce pr. Gh. Anițulesei îi atacă pe Sfântul Arsenie de la Prislop și pe Sfântul Cleopa, acuzându-i că sunt eretici, Doru Năstasă îi atacă pe Sfântul Arsenie, pe Părintele Ioan Iovan și pe alți părinți duhovnicești. Cum să-i credem pe acești detractori ai Sfinților pe care Dumnezeu ni i-a dăruit spre ajutor în aceste vremuri tulburi?

În final, ne întrebăm ce interese ascunde acest volum în care se afirmă răspicat că Patriarhia nu este Biserică.[27]Ce le pasă unora care nici măcar nu sunt în Biserică (prin atitudinea lor răzvrătită) de hotărârea canonizării celor 16 sfinți? Atâta vreme cât ei nu recunosc autoritatea Patriarhiei și a Sinodului, câtă vreme pentru ei nu reprezintă decât o „instituție”, de ce ar fi nemulțumiți și doritori de a schimba comisia de canonizare?

Răspunsul este următorul: lor nu le pasă de Biserică și nu iubesc Biserica. Se dau de ceasul morții că „Biserica” stă să cadă în înșelare. Dar „Biserica” lor nu este Biserica. Ei fie fac parte din structuri parabisericești pe care alții le folosesc în scopul de a crea și de a adânci conflicte pentru a slăbi și a rupe Biserica Ortodoxă Română, fie cochetează cu ideile acestora. Iată o un enunț imperativ care confirmă toate acestea: „Patriarhia Română trebuie să asume că Biserica a înțeles cum e făcută această canonizare, politic și nu în adevăr”.[28]Activarea unor astfel de „inițiative” devine străvezie spre final: „Canonizarea asta riscă o cădere a Bisericii în înșelare, dar și o schismă în Biserică, cu mult mai grea decât cea din calendar, problema fiind la cu totul alt nivel de gravitate”.[29]  

Trebuie să fim cu mare băgare de seamă atunci când citim astfel de „cercetări”, pentru că ele sunt executate la ordin sau/și speculate pentru a schimba mintea. Lectura unui astfel de volum presupune traversarea multor zone întunecoase, mâloase, irespirabile. Este o experiență cumplită să citești atâtea enunțuri-capcană de după care pândesc duhuri întunecate. De aceea, îndemnăm după pilda Sfântului Apostol Pavel: „Țineți ce este bine; Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tes.5, 21-22).