ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

 La solstițiu de vară, când cum spune poetul ”soarele s-a topit și a curs pe pământ”, cinstim pe marele Proroc Ilie, menit a  fi Înaintemergătorul celei a doua veniri a lui Hristos.  La Biserica Albă din București, pictată de Gheorghe Tătărescu, la altar te întâmpină o icoană a Sf. proroc Ilie mai puțin cunoscută în care privirea-i inspiră o asumare senină a vieții ca luptă ce face din moarte izvor de veșnicie. Anume, râvnitorul de Dumnezeu este înfățișat bătrân ținând în mână sabia cu care va fi decapitat la revenirea sa din locul unde l-a ridicat Domnul și numai de El știut. Privirea-i impresionează căci pare a fi  poate fi către pretutindeni și totodată spre cel care se roagă amintind că spre  perpetuă neuitare că ”Viu este Domnul” și poruncile Lui sunt spre viață dintru zorii istoriei. 

Viața celui mai mare proroc, cinstit în toate religiile abrahamice,  a fost una din care nu au lipsit suferințele și ispitirile ce aduc biruința. Ele devin astfel  în gradul cel mai înalt pilduitoare prin felul în care le-a înfruntat, convertind pe fiecare într-un pas spre urcușul râvnitor al credinței adevărate, spre sfințenie ca autentică  plinire a omului. Din tradiție putem afla că  în timp ce maica sa  dădea naștere pruncului, tatăl , Sovac, descendent din seminția lui Aaron, vedea  niște bărbați învestmântați în alb învelind  pruncul cu foc ca și cum ar fi fost scutece și-l hrăneau cu flăcări. Tatăl s-a cutremurat și  a dat grabă spre Ierusalim să spună preoților despre viziunea sa tulburătoare. Unul dintre ei, înzestrat  cu darul înainte-vederii  avea să-l liniștească rostind:
 
”Omule nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și lucrător.  Râvna lui către Domnul și viața lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu și va judeca pe Israel cu sabie și foc”.

Descendent dintr-o seminție preoțească cu tradiții nobile,  pruncul a crescut  în spiritul credinței  puternice și nădejdii nestrămutate în Domnul, ținând cu osebire la curățenia fecioriei, îndelung postind și rugându-se neîncetat. De nenumărate ori obișnuia să retragă prin nebănuite locuri ale pustiului unde plăcea să stea adesea îndelung vorbind cu Dumnezeu. Rugăciunea îi era înflăcărată de dragostea pentru Ziditorul celor văzute și nevăzute. Văzându-i ruga, Domnul Însuși prinse a-l îndrăgi căci Făcătorul cerului și al pământului îndrăgește pe cei ce-L iubesc într-un cerc al virtuții. În timp,  a câștigat în îndrăzneală spre Domnul asemuindu-se unui serafim iar Însuși  Dumnezeu avea drag de viața pe care tânărul o petrecea și de aceea toate pe care le cerea milostivirii Sale avea a le primi ca unul care aflase mult dar. Numele, Ilie, în ebraică semnifică ”Al cărui Dumnezeu este Iahve” și despre el aflăm mai multe în Cartea a III-a a Regilor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Sf. Ilie este menționat de Evangheliștii Matei, Marcu și Luca. 

La numele de Ilie s-a adăugat Tesviteanul după cetatea Tesvi sau Tesba de unde era, ca descendent dint-o familie de preoți  de bun renume. A trăit în Regatul de Nord, unde au domnit o serie de regi sângeroși întrecuți, pe departe, de Ahab, care influențat de soția sa, Izabela,  a îngăduit și chiar încurajat cinstirea  zeilor Baal și Astarte. Credincios poruncilor date de Dumnezeu,  Ilie nu putea accepta în vreun fel nici închinarea la idoli, nici viața în afara valorilor tradiționale. Mai mult, a cutezat  să-l înfrunte, spunându-i  în față ce credea, ceea ce a atras  pe dată și-a atras ura  cruntă  a Isabelei, până într-atât încât și-a propus   să-l omoare că nu audă de mustrările acestui drept.
 
În fața acestor rătăciri, care riscau să pună în pericol credința cea adevărată a poporului,  Proorocul a spus: ”Viu este Domnul Dumnezeu lui Israel în fața căruia slujesc că nici rouă, nici ploaie nu va fi decât atunci când zic eu” și a plecat. În urma lui cerurile s-au închis, nici o picătură de ploaie nu a căzut cum nici un bob de rouă, pământul era ca ars, animalele mureau de foame și de sete și seceta domnea pretutindeni. Dumnezeu a ascultat  cuvântul celui drept anume  spre a arăta cum, din cauza păcatelor unui singur om, poate suferi un întreg popor. La noi, străbunii vorbeau de păcatul de obște care aducea pedeapsă de obște cum ar fi secetă, inundații, furtuni, grindină și chiar războaie. 

Un asemenea păcat cerea o pocăință de obște ca Domnul să-l ierte  și totul să reintre în normal. 
Secularizarea de care se lamentează toată lumea și pe care, paradoxal, o promovează cu sârg, nu  poate avea alte perspective decât agravarea crizei și  zadarnic ne plângem de milă și dăm neputincioși din umeri  câtă vreme s-ar cuveni  pocăință și îndatorată smerenie față de Dumnezeu căci ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Altfel spunând, mulți dintre noi aduc slavă lui Dumnezeu doar cu gura dar ne lepădăm cu fapta, cu scrie Sf. Ap. Pavel, și nu reușim decât să adăugăm păcatelor altele iar  singură afirmația că suntem ”păcătoși” rostită cu vârful buzelor  nu ne dezleagă de cele făcute.
 
Cum era de așteptat, curajul Sf. Ilie a fost ”recompensat”, nu cu respectul cuvenit, ci cu o și mai înverșunată ură, motiv pentru care  Domnul i-a ascultat cuvântul și l-a ferit de urgia păcatelor puse la cale de cei doi mai mari ai zilei. Să ne amintim că, de păcătuit, a făcut-o și David, dar l-a mărturisit zicând lui Nathan: ”Am păcătuit înaintea Domnului” și a scris Psalmul 50 cerând milă mărturisind: ”Am păcătuit Doamne, am păcătuit și rău am făcut înaintea Ta” și cerând ”Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea bunătății Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă izbăvește”.

 Lui Ahab însă, nici prin gând nu i-a  trecut a se pocăi și zelul rugăciunii Sf. Ilie a fost împlinit. Mai mult, la un moment dat Domnul Însuși, miluindu-se de ei, ar fi vrut să dea ploaie, dar și-a respectat promisiunea  făcută Sf. Ilie atrăgându-ne luarea aminte pentru felul în care plinește voia celor drepți cu inima. Apostolul Ap. Petru ne încredințează peste veac cum că Domnul  ”nu întârzie cu făgăduința Sa” și credința este răsplătită pe măsură pentru că ”toate sunt cu putință celui  ce crede”.

Râvnitorul după Dumnezeu

Desigur, nu mai puțin important este  în ce anume crezi, deoarece când te închini la   idoli, nu ai cum să speri în minuni și  David atrăgea atenție că ”idolii oamenilor sunt argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești”, lipsite de duh. Domnul însă este ”izvorul vieții”și ”întru lumina Ta vom vedea lumina”. Credința Marelui Proroc Ilie a fost atât de puternică încât a preferat ca el însuși să moară de foame decât să ceară ploaie sau să  arate milă față de cei care nu voiau să se pocăiască. Credința neînfrântă  a făcut, cum spun Sfinții Părinți, ca Sf. Ilie să fie, împreună cu Moise să fie pe muntele Tabor, atunci când Hristos s-a arătat în strălucirea slavei dumnezeiești iar Domnul a rostit: ”Acesta este fiul Meu multiubit, pe El să-l ascultați” Mai apoi,  să punem la inimă că Domnul nu părăsește niciodată pe credincioșii Săi și  văzând  jertfelnicia lui Ilie a spus: ”Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit care este în fața Iordanului. 

Apă vei bea din pământ iar corbilor le-am poruncit să te hrănească”. E și aici o minune pe care Domnul o face anume pentru cei care îi slujesc deplin ascultător. Era un fapt peste fire   pentru că, se știe, corbii sunt păsări răpitoare și, nici pe departe  dăruitori și asta până acolo încât nu-și hrănesc proprii pui. Din necuprinsa-i  de milă, Domnul  trimite muscuțe cu care să-și astâmpere foamea. Singur era acum  Sf. Ilie și Sf. Ioan Gură de Aur, atrage atenția că, în sine, singurătatea nu este nicicum folositoare însă devine astfel atunci când este în rugăciune,  împreună vorbire cu Dumnezeu.  A trecut un timp după care  Domnul i-a glăsuit râvnitorului Său: 

”Du-te în cetate și Eu voi da ploaie pe pământ.” Ilie a făcut ascultare și, pornit pe drum, a întâlnit cu mai marele curții, Obadia, om cu frica lui Dumnezeu, care i-a spus cum că Ahab l-a amenințat că-i va lua zilele dacă nu-l va aduce pe Sfântul care a închis cerurile prin cuvântul său. Impresionat, Ilie a spus că va veni și a și făcut-o neîntârziat și, ieșind înainte, Ahab l-a întrebat cu superioritate: ”Tu ești cel care aduci nenorocire lui Israel?” Răspunsul a venit ca un verdict implacabil: ”Nu eu sunt cel care aduce nenorocire lui Israel, ci tu și tatăl tău că ați părăsit poruncile și mergeți după Baal”.
 
Ca să încredințeze tot poporul cine este într-adevăr ”Dumnezeu cel viu” a propus un fel de probă în văzul tuturor pe muntele Charmel, care semnifică livadă.  Anume, au hotărât ca fiecare să pregătească un altar pe care  să pună vițelul de jertfă și să se roage ca Domnul să coboare foc asupră-i, semn de netăgăduit că jertfa a fost bine primită. Iile s-a rugat lui Dumnezeu cel viu Yahve  iar  Ahab lui Baal, zeu al ploilor, furtunilor, fulgerului, vânturilor și al vieții, despre care se credea că ar face pământul fertil, socotit chiar zeu al timpului, luptător dârz împotriva celor ce vor distrugerea lumii.  

A făcut aidoma și Ilie care, mai mult, a dat întâietate lui Ahab, doar că ruga lui a rămas fără de răspuns, a sunat în zadar și, deși a insistat, ”Nu a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire”. S-a confirmat încă odată ceea ce spunea David, cum că idolii ”gură au și nu pot vorbi, urechi au și nu aud, ochi au și nu văd”, fiindcă în ei nu este Duh. A venit și rândul lui Ilie care a cerut  douăsprezece pietre, câte semințiile Israelului, după care a spus să fie săpat un șanț de jur-împrejur  și, spre stupefacția tuturor, să fie umplut cu apă. Seara, la vremea jertfei, Ilie s-a rugat fierbinte: ”Dumnezeule lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacob! Auzi-mă acum ca să cunoască poporul astăzi poporul acesta că Tu ești singurul Dumnezeu și eu slujitorul Tău!”. Atunci, minunea s-a petrecut și  din ceruri a coborât foc de a ars nu doar jertfa în întregime ci și apa care înconjura jertfelnicul.

”Dumnezeu este Domnul”

Poporul ce era de față s-a cutremurat și cu toții  au căzut cu fața la pământ și au mărturisit: ”Domnul este Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul nostru”. Zănatici, închinătorii lui Baal s-au încăpățânat și nu au dat nici un semn de pocăință sau că ar dori să mărturisească pe Dumnezeul cel Viu, și atunci  Ilie s-a mâniat peste fire și a ordonat ca toți închinătorii zeului păgân să fie uciși fără pic de milă. S-a întors în cetate și i-a spus lui Ahab să mănânce și să bea căci ”se aude vuiet de ploaie”. A trimis ucenicul să privească în zare, dar de văzut nu a văzut nimic. A mai trimis odată și apoi  încă odată până la șapte ori. Într-un târziu s-a întors cu vestea  că a văzut ridicându-se un ”nor cât o palmă” și Ilie a spus lui Ahab: ”Înhamă și fugi ca să nu te apuce din urmă ploaia”. 

Abia sfârșind cuvintele, s-a pornit ploaia atât de mult așteptată. Au fost comentatori care au spus că omorârea celor care considerau că uciderea celor ce se închinau lui Baal ar fi în contradicție cu sfințenia lui Ilie. Suntem datori  să reamintim   că era pe vremea Vechiului Testament care se conducea după principiul ”Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, iar cei care fuseseră uciși de Ahab erau fără de număr. Și apoi, dacă ar fi fost așa Dumnezeu nu ar mai fi ascultat pe Ilie, părăsindu-l ca pe unul în afara Legii. S-a întâmplat însă  că toate aceste minuni au înfuriat-o au înfuriat-o mai mult pe Isabela odată cu dorința nestăvilită  de a-l ucide pe Sfântul care o mustra pentru blestemățiile ei. Furia ei bolnavă  a crescut până într-acolo  încât părea că teama cuprinsese   sufletul Sfântului Ilie. Auzind de cele plănuite, Ilie l-a lăsat pe ucenicul său și a s-a îndreptat spre pustie, mergând ca în neștire prin pustiu cale de o zi.
 
În toate aceste întâmplări descifrăm necesitatea ca, urmând îndumnezeirea, omul o cale anevoioasă  - de la Cherit ”râul secat” până la Sarepta Sidonului și  de acolo spre  muntele Charmel. Prima învățătură a fost a ”vasului gol”. Apoi, Domnul i-a spus: ”Pleacă de aici și te îndreaptă spre răsărit ” cu sensul că pentru a folositor lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă într-un loc anume, străbătând drumul singurătate, să meargă prin locuri anevoioase  anume pentru a înțelege pe deplin cât de slabă este firea omenească sublimul dumnezeirii. O spusese, la vremea lui, înțeleptul Solomon: Încrede-te în Iehova din toată inima ta ți să nu te bizui pe priceperea ta. Ține seama de El în toate căile tale și el îți va netezi cărările”. Sau cum spunea David: Aruncă spre Domnul grija ta și el te va hrăni. Ispitele încercările sunt inevitabile până într-acolo încât se spune, nu fără temei, că fără ele nici raiul nu ar fi. Mai târziu, Sf. Pavel a scria filipenilor și nouă: ”Nu vă îngrijorați de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciuni și implorări împreună cu mulțumiri, faceți cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre”

Când purtarea de grijă a lui Dumnezeu se îngemănează cu credința omului

De început, să observăm  cu acel ”pleacă de aici”, amintește de  acel ”aici” pe care l-a spus Adam când a fost întrebat de Dumnezeu îndată după căderea din rai. Dumnezeu firește că știa, întrebarea avea darul de a-l conștientiza că nu mai este în rai, ci pe pământ. La râul Cherit(unde a trăit și Sf. Ioan Hozevitul),Ilie a învățat ce înseamnă un vas gol unde nu poate fi găsit nimic, dar el poate  fi umplut. Mai departe vedem purtarea de grijă a Părintelui ceresc rostind: 

”Pleacă de aici și ascunde-te” pentru că omul care vrea să-L mărturisească pe Hristos are nevoie de singurătate și pentru asta să se ascundă, să se ferească a se amesteca în lume. Așa s-a făcut că timp de  trei ani și jumătate, Ilie a stat singur ca să deprindă pe deplin nimicnicia omului și că doar în Dumnezeu își află rostul întemeietor de a fi făcut după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu nu ne lasă însă singuri și poartă de grijă necontenit. ”Dumnezeule, Dumnezeule pentru ce M-ai părăsit?” s-a rugat și  Hristos pe Cruce,  iar cei de față credeau că-l cheamă pe Ilie. Domnul a trimis atunci îngeri care să-l mângâie. Și Ilie a deprins să trăiască din credință înaintea lui Dumnezeu care a făcut o minune – anume, a trimis corbi, păsări feroce care nu-și îngrijesc nici proprii pui să-i aducă de mâncare. Ascultarea lui Dumnezeu este binecuvântare pentru om  și pentru a înțelege Proorocul avea nevoie anume să ajungă pe acest loc unde s-a convins că mai întâi e nevoie absolută de credința în Dumnezeu ca abia apoi să te poți bucura de prisosul darurilor Lui care nu întârzie. Este un proces de conștientizare treptată că nimic nu este posibil fără Dumnezeu sau cum spune dictonul ”Nihil sine Deo”.

Milostivirea urmează fidel credința

Mai departe, Sf. Ilie  a plecat spre Sarepta Sidonului unde avea  să deprindă  cum credinței trebuie să i se adauge milostivirea. Cum era înfometat, a cerut unei văduve ceva de mâncare. Ea a dat ascultare spuselor lui și din puțina  făină și cele câteva picături de ulei pe care le avea a frământat  o pâine cu care să-l hrănească pe ”omul lui Dumnezeu”. În necuprinsa-i milostivire, Domul a răsplătit fapte ei și, prin Ilie, a făcut ca ele să sporească încât au fost suficiente  până la venirea ploii. Și iar nu ai cum să nu te minunezi când vezi câte de copleșitoare sunt bogățiile Domnului și cum știe să ni le dăruiască atunci când avem mare trebuință de ele. 

Din nefericire însă a urmat o altă încercare  căci pe dată era să-i moară fiul și biata văduvă s-a întristat peste măsură căci rămânea singură fără singurul ei ajutor. În acele momente de maximă tensiune sufletească Ilie s-a rugat cu toată ființa și tânărul a revenit la viață. Atât de multe și nebănuite sunt căile Domnului încât omul nu are niciodată cum anume să le poată măcar imagina, însă văzându-le ești nevoit a spune i cu psalmistul: ”Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru/Tu ești Dumnezeu carele faci minuni”. Apostolul Iacov avea să scrie mai târziu că ”Ilie era om asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat să nu plouă și nu a plouat trei ani și șase luni. Și iarăși s-a rugat și a dat ploaie și pământul a dat roada sa.”

Ahab și soția sa Isabela aveau să-l urmărească cu ura lor crâncenă căci nici ura nu obosește repede încât Ilie, de teamă, s-a izolat pe muntele Horeb, sau Muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i-a vorbit, întrebându-l ”Ce faci aici Ilie?” Mâhnit, proorocul vorbește despre râvna lui cea mare, apoi cum toți l-au părăsit, au dărâmat jertfelnicule, a ucis pe prooroci cu sabia și ”eu singur al rămas, iar ei caută să-mi ia viața”. 

Parcă și credința îi era umbrită de deznădejde, dar a perseverat în împreuna vorbire cu Dumnezeu mărturisindu-i teama Domnul-Dumnezeu i-a spus să iasă a doua zi  pe munte  că va trece:, mai întâi, înaintea Domnului, va fi năprasnică vijelie care ”va despica munții și va sfărâma stâncile, apoi va fi un cutremur dar nici aici nu va fi Domnul, cum nu va fi nici în cutremurul care va urma, și abia după foc, va fi ”o adiere de vânt și într-însa va fi Domnul”.  Era în aceste fel prefigurată venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care îndeamnă ”Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”.  Sf. Evanghelist Ioan  nu are nici o îndoială că  ”Dumnezeu este Iubire…În iubire nu este frică, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel care se teme nu este desăvârșit în iubire”

De la Viu este Domnul la Dumnezeu este Iubire

Spus-a încă Domnul să se întoarcă prin pustia Damascului și în locul lui Ahab, să-l ungă rege peste Siria pe Hazael, apoi pe Nimei rege peste Israel, ”pe Elisei îl vei unge profet în locul tău”, iar cei care vor scăpa de sabia lui Iehu vor fi uciși de Elisei. Tot pe Horeb Dumnezeu i s-a arătat și  Moise în nori cu fulgere și trăsnete dar lui Ilie  ca boare de vânt într-o rânduială care preceda venirea întruparea Fiului lui Dumnezeu. Pe înălțimea unde Dumnezeu s-a dezvăluit lui Moise ca nor, cu fulgere și tunete, foc și trâmbițe, lui Ilie îi apare ca o boare de vânt în care se prefigura Hristos ”Cel blând și smerit cu inima”. 

Ca un corolar, pe Tabor, Dumnezeu, când Fiul lui Dumnezeu s-a înfățișat ucenicilor Petru, Iacob și Ioan, era împreună cu Moise și Ilie. Dacă lui Moise Dumnezeu s-a făcut cunoscut auzului – credința vine prin auz, prin tunete și fulgere – lui Ilie i se arată în liniștea blândă a singurătății prin auz prevestind viața monahilor. De altfel, Sf. Ilie este considerat de Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Grigorie de Nisa  întemeietor al vieții monahale. La Moise întâlnim cu  caracterul concret al credinței iar la Ilie contemplația. În ambele, Dumnezeu  se dezvăluie  ca Unul și Același însă poate  fi perceput în feluri diferite după felul propriu de a fi al fiecăruia, fără să existe loc de discordie. Mai degrabă am spune ca Sf. Ap. Pavel că pe una s-o facem și pe cealaltă să nu o uităm.
 
S-a ridicat Ilie și s-a pornit la drum și l-a întâlnit pe câmp, ”la coarnele plugului” pe Elisei, ”Dumnezeu este mântuire” arând și l-a chemat să-i urmeze ca pe un tată iar tânărul, despre care se spune că făcuse minuni nu a pregetat o clipă. Curând a venit vremea despărțirii și Ilie trebuia să se ridice la cer într-o căruță trasă de cai și atunci Elisei s-a rugat să-i lase cojocul iar răspunsul este ca un legământ: ”Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va îndeplini dorința și când Ilie a fost răpit spre cer, ucenicul a strigat: ”Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui”. Pentru o clipă nu a mai văzut nimic și, rupându-și hainele a început a plânge, când a văzut cum cojocul Părintelui său duhovnicesc  a coborât chiar alături de el. Atunci a fost și prima minune, căci, la întoarcere, când că treacă Iordanul cu acest cojoc a reușit să despartă în două  apele apoi să treacă nestingherit ca pe uscat.

Sf. Ilie a fost ridicat la cer ca odinioară Enoch,”cel bine-plăcut Domnului”, neasemuită pildă de pocăință. Acolo, undeva în înalturi, Sf. Ilie așteaptă ascultător într-un loc tainic până când, la plinirea vremii. Atunci, va coborî vestind cea de a doua venire a lui a lui Hristos, ”în slavă și putere” să judece deopotrivă vii și morții instituind Împărăția Sa cea fără de sfârșit. 

Cum orice om este dator cu o moarte, atunci Ilie va fi ucis pe treptele templului. Acum însă, Elisei a privit spre cerul care parcă îl îmbrățișa pe părintele lui duhovnicesc și i-a cerut să-i lase lui cojocul. El a fost urcat  prin ardoarea rugăciunii sale prefigurând  astfel  Înălțarea lui Hristos.  Fiul lui Dumnezeu ”soarele dreptății”  s-a înălțat la cer la patruzeci de zile după Învierea Sa despre care Sf. Ap. Pavel spune că întemeiază credința – ”dacă Hristos nu a înviat, zadarnică e credința voastră”. Rugămintea lui Elisei a fost împlinită și, al întoarcere, cu  acest cojoc a despărțit în două apa  Iordanului și apoi a continuat continuându-și viața ascetică și făcând minuni care prefigurau Coborârea lui Hristos, Biruitorul morții și Mântuitorul umanității.
 
Mai mult ca oricând, îngenunchind, să-l rugăm pe Sf. Ilie să dobândească pentru noi prin rugăciunile sale bine-plăcute lui Dumnezeu: ”duhul pocăinței și al smereniei, duhul blândeții și al înfrânării, al iubirii, al răbdării, al temerii de Dumnezeu și al bunei cinstiri, ca astfel, întorcându-ne de la căile necinstei la calea cea dreaptă a faptelor bune, să umblăm în lumina poruncilor Domnului și să ajungem la bunurile făgăduite nouă, binecuvântând pe Cel fără de început Dumnezeu - Tatăl, pe iubitorul de oameni Unul - Născut Fiul Său și pe sfințitorul Duh Preasfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Să facem asta cu necesitate mai ales acum când criza spirituală se adâncește amenințător dezvăluindu-ne ca una a libertății de conștiință. Soluția este una: să-l iubim pe Dumnezeu și vom fi fericiți. Doar iubind pe Hristos, Cel ce ne-a învățat să ne iubim unii pe alții cum El ne-a iubit vom gusta din fericirea de a ne numi fiii ai lui Dumnezeu. Aducând cuvenita Slavă să nu uităm că ea vrea pace nu război, anume aceea care covârșește sufletele să cerem cu Vasile Voiculescu:

Dă-mi Doamne, astăzi harul să nu Te pot uita
Cu albii zori deodată
Și întru ziua care-ncepe luminată,
Să intru ca-ntr-o Sfântă a Sfintelor curată
Unde tronezi Tu însuți cu toată slava Ta.


Celor care la botez au primit numele de Ilie sau Ilinca, sau variante ale lor, urări de sănătate, viață lungă cu spor bogat în tot lucrul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, de folos aproapelui după minunata pildă a Sf. Ilie cel care, a fost luminat cu duhul cunoștinței și al smereniei și s-a hrănit cu temerea de Dumnezeu, singura binecuvântată.