Sfânta Cuvioasă Elisabeta venise la noi la Cluj-Napoca, pentru un control la Spitalul Stanca. Ne-am rugat împreună, apoi am stat un pic la masă, iar la finalul mesei s-a uitat la soție și i-a spus: „Cherața, într-o săptămână vei pleca la Domnul!” Apoi s-a repezit la ea și a îmbrățișat-o, după care m-a îmbrățișat și pe mine și a plâns. Am rămas blocați amândoi, nu știam ce se întâmplă. Sfânta a plecat în pustie și la o săptămână, Cherața fără să fie bolnavă, fără dureri, fără suferințe a plecat la Domnul. Rugămintea soției a fost să o înmormântez în comuna Mihail Kogălniceanu, jud. Constanța. Am înștiințat-o pe Sfânta Elisabeta că Cherața a plecat la Domnul și a spus că dorește să vină la înmormântare. Înaintea noastră mașina mortuară și noi în urma ei cu o altă mașină, șoferul, eu, Sfânta și Părintele Gherman care era duhovnicul Cheraței. Am pornit spre Constanța.

Drumul acela nu l-am mai măsurat în kilometri. L-am măsurat în tăceri. În față, mașina mortuară ducea ce mai rămăsese din lumea mea. În spate, noi. Șoferul conducea și se uita doar în oglindă, să nu ne deranjeze. Lângă mine, Sfânta Cuvioasă Elisabeta ținea în poală o sticluță cu mir și un metanier tocit, și se ruga neîncetat, cu buzele mișcându-i-se abia. Iar Părintele Gherman, duhovnicul Cheraței, ținea în mâini Psaltirea și citea cu glas scăzut. Din când în când, Sfânta îmi punea mâna pe umăr. Nu zicea nimic. Plângea. Și lacrimile ei curgeau peste noi ca o binecuvântare. „Să nu te temi, Părinte, îmi spunea din când în când. Ea s-a dus gata. Gata de drum.” Nici acum nu știu de ce Sfânta îmi spunea Părinte.

Când am intrat în comuna Mihail Kogălniceanu, era o zi de primăvară cum numai la Dobrogea poate fi — o zi călduroasă și un vânt care mirosea a pelin și a mare, deși marea nu se vedea. Oamenii ne așteptau la poarta cimitirului. Neamurile Cheraței. Femei cu basmale negre, bărbați cu capetele plecate. Au venit toți, deși nu dăduserăm de veste la mulți. Se dusese vorba. Preotul din comună deschisese deja mormântul. Așa ceruse Cherața: să fie aproape de maică-sa. Am scos sicriul. Era ușor. Prea ușor pentru cât cântărise o viață de om în viața mea.

Cum s-a petrecut înmormântarea? Simplu. Și tocmai de aceea, sfânt. Nu a fost nimic din zarva lumii. Fără coroane mari cu panglici aurite, fără discursuri. Sfânta Elisabeta a cerut să fie lăsată să o gătească ea. A scos din traista ei de pustnică o pânză albă, curată, și o icoană mică a Maicii Domnului. I-a așezat-o Cheraței pe piept. I-a pus în mână o cruciuliță de lemn și i-a șoptit ceva la ureche, ce n-am auzit. Apoi a căzut în genunchi lângă sicriu și a început să cânte, cu glasul ei spart de post, „Cu sfinții odihnește...”

Părintele Gherman și preotul din parohie a făcut slujba. Avea o voce care se frângea. La fiecare ectenie se oprea, își înghițea lacrima și o lua de la capăt. Țăranii cântau după el, din memorie, cum cântaseră la părinții și bunicii lor. Sfânta nu mai cânta. Stătea cu fruntea lipită de marginea sicriului și se ruga.

La un moment dat, s-a întâmplat ceva ce nu pot uita. Era momentul când preotul spune „Veniți să dăm ultima sărutare...” Am vrut să mă aplec, dar nu am mai putut. Picioarele nu m-au ținut. Atunci Sfânta s-a ridicat, m-a luat de după umeri cu o putere pe care nu i-o bănuiam, m-a dus ea până la Cherața și mi-a zis: „Sărut-o, Părinte. Nu ca pe o moartă. Sărut-o ca pe una care pleacă înainte să ne pregătească loc.” Am sărutat-o. Era rece și liniștită. Fața ei era cum nu o mai văzusem de ani — fără grija casei, fără grija mea. Senină.

Am coborât-o noi, cu mâinile noastre. Patru oameni. Eu, Părintele Gherman, șoferul și un cumnat de-al Cheraței. Sfânta arunca prima mână de pământ. Și când a căzut țărâna pe sicriu, a strigat tare, cum strigă mamele dobrogene când își jelesc morții, dar strigătul ei nu era jale, era biruință: „Hristos a înviat!” Și toți au răspuns, cutremurați: „Adevărat a înviat!”

După aceea, am stat la masă, sub un dud mare, la marginea cimitirului. O masă țărănească, cu colivă, cu un pahar de vin și cu pâine caldă. Sfânta a stat până la sfârșit. A mâncat o lingură de colivă și a zis: „Vezi, Părinte? Ea a plecat într-o săptămână, cum i-am spus. Domnul nu întârzie când cheamă pe cei gata. Acum tu ai rămas. Să nu-ți lași pustie casa rugăciunii.”

Am terminat cu înmormântarea pe la ora cinci după-amiaza. Soarele Dobrogei încă bătea în cruci, dar deja se lăsa o umbră lungă peste morminte. Oamenii s-au risipit încet. Neamurile au vrut să ne ia la ei la casă, să ne dea să ne odihnim. Sfânta Elisabeta a mulțumit și a refuzat.

„Nu, a zis. Noi trebuie să ne întoarcem. Mortul rămâne cu vii lui, iar viii trebuie să se întoarcă la ascultarea lor.” Am urcat din nou în mașină. Aceeași așezare: șoferul la volan, eu în dreapta lui, în spate Sfânta și Părintele Gherman. Numai că mașina din față nu mai era. Drumul era gol acum.

Am ieșit din Mihail Kogălniceanu și am luat-o spre Autostrada Soarelui. Se înserase. Dobrogea e dreaptă, vezi cerul de jur-împrejur, și cerul acela a început să se aprindă. Un apus roșu, greu, cât tot orizontul. De parcă tot cerul ardea pentru Cherața.

Mult timp n-a vorbit nimeni. Se auzea doar motorul și metanierul Sfintei. Apoi Părintele Gherman a rupt tăcerea. S-a aplecat spre mine, peste scaun: „Ștefane, știi ce mi-a spus Cherața la ultima spovedanie, acum două săptămâni la Cluj?” Am dat din cap că nu.

Mi-a zis: „Părinte, eu nu mai am nimic să-i spun lui Dumnezeu despre mine. Eu vreau numai să mă rog să-l țină pe Ștefan al meu în credință după ce-oi pleca eu.” Și a plâns. Tu știi că ea nu plângea niciodată pentru ea.

M-am uitat pe geam ca să nu mă vadă. Dobrogea fugea pe lângă noi, neagră. Sfânta l-a auzit și a zis: „Așa fac cele gata. Nu se mai roagă pentru ele. Se roagă pentru cei care rămân. De aceea, Domnul le ia repede, ca să nu le mai întineze lumea cu nimic.”

Și apoi a început să ne vorbească, cum vorbește un om bătrân noaptea pe drum.

Ne-a spus că moartea Cheraței n-a fost o pedeapsă, nici o întâmplare. A fost un răspuns. Că noi la Cluj, la masa aceea, ne-am rugat împreună și Cherața, fără să știm noi, în inima ei, a zis: „Doamne, ia-mă Tu, dar lasă-l pe Ștefan și rânduiește-l.” Și Domnul, care nu trece peste o rugăciune curată, a luat-o. „Ai crezut că eu i-am prorocit moartea Părinte, mi-a zis. Eu nu i-am prorocit nimic. Eu numai am auzit ce a hotărât cerul pentru ea cu o clipă înainte să se coboare pe pământ. De aceea am îmbrățișat-o. De aceea am plâns. Că am văzut un om care pleacă acasă.”

Pe la Fetești am oprit să luăm benzină. Noapte deplină. Văzduh cald, cu greieri. Șoferul s-a dus să plătească. Noi trei am rămas lângă mașină. Sfânta a scos din sân o iconiță mică, de hârtie, cu Sfânta Parascheva, și mi-a dat-o. „Să o pui la tine pe perete, în locul unde stătea Cherața la rugăciune. Și de-acum încolo, când te rogi, să nu te mai rogi singur. Să zici: „Doamne, eu și Cherața ne rugăm Ție.” Că ea nu e moartă. Ea s-a mutat doar în camera de dincolo. Și de-acolo te aude mai bine, că nu mai are zgomotul lumii în urechi.”

Părintele Gherman m-a prins de mână și mi-a zis: „De mâine, 40 de zile, îi citim Psaltirea. O împărțim între noi trei.” Și așa am făcut.

Am ajuns în Cluj-Napoca pe la ora trei dimineața. Spitalul Stanca era întunecat. Orașul dormea. Când am coborât din mașină în fața blocului, Sfânta m-a îmbrățișat ultima oară. La fel ca atunci, la masă. Tare, cu totul.

„Du-te acum și te culcă în patul tău gol, Părinte. Și să nu te sperii de gol. Golul ăsta e plin de ea acum. De mâine începe văduvia ta. Văduvia nu e singurătate. E rugăciune în doi, dar numai unul se mai vede.”

Apoi s-a urcat înapoi în mașină și a plecat în pustie. Părintele Gherman a rămas cu mine până sus, mi-a aprins o candelă și mi-a lăsat Psaltirea deschisă la Catima a treia. Am rămas singur. Și pentru prima oară de când o cunoscusem pe Cherața, casa era fără ea. Dar nu era pustie. Era plină de mireasma aceea de mir pe care o lăsase Sfânta în urma ei.

Și am înțeles că înmormântarea nu se sfârșise la Mihail Kogălniceanu. Înmormântarea abia începea. În inima mea.

Har, pace și mântuire de la Domnul!

Doamne, ajută!