Comandorul (rez) Ștefan Popa, unul dintre apropiații Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea, care a susținut prin articolele sale, inclusiv din ActiveNews, canonizarea fostei Maici Teodora, pustnica din Munții Rarău, revine cu noi relatări despre sfânta contemporană cu noi, plecată la Domnul la numai 44 de ani, mărturii emoționante pe care le redăm în continuare:

CE FOLOS, CE FOLOS, O VIAȚĂ FĂRĂ DE HRISTOS!

În acest video (mai sus) este maica în ultimul an de viață. Știa că trebuie să plece la Domnul. Și-a luat la revedere de la duhovnic, de la rude, de la prieteni, era împăcată și pregătită pentru veșnicie.

Schimonahia Elisabeta, a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, iar discernământul acoperit de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor.

Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune însemna, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină.

Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc - „Smerit mai este mândruțul nostru frate!”.

În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, cerbul mânca pâine din mâna maicii, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată.

Ziua era bucuroasă, noaptea era inimoasă.

Iarna dădea la o parte zăpada din fața bordeiului și făcea cărare până în pădure, așteptând să vină cerbul.

Animalele pădurii erau ca și copiii ei, le îndrăgea, le mângâia și le hrănea cu mâna ei.

Cu lacrimi ascunse, cu suspine adânci și în tăcere, cu rugăciuni aprinse de focul iubirii, cu psalmi rostiți în șoaptă, în bordeiul ei mic și sărăcăcios, ea ținea trează nădejdea unui neam.

Nu pentru slavă lumească, ci pentru ca Hristos să fie slăvit în toate. Odată ce puneai piciorul în ogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului. Te îndrăgosteai pe loc de poveste și de maică. Veneai cu mâna plină și plecai tot cu mâna plină, dar cu sufletul gol de păcate, le lua maica asupra ei. 

* * *

„CE FOLOS, CE FOLOS, O VIAȚĂ FĂRĂ DE HRISTOS!” - Acesta era o cântare religioasă pe care o interpreta Sfânta Cuvioasa Elisabeta, uneori, cu tristețe amară și cu durere pentru această lume fără de Hristos. Și, într-adevăr, oamenii s-au îndepărtat de credință, au uitat de Dumnezeu și vor să construiască o lume fără Dumnezeu. Este o mare tristețe pentru monahi, dar și pentru Biserica lui Hristos. Pustnicii sunt aceia care se roagă neîncetat, zi și noapte pentru întreaga lume. Ce mai poate salva lumea de la pieire? Doar rugăciunea și numai Hristos.

Fiecare zi, fiecare noapte este o mare minune a lui Dumnezeu și noi trebuie să-i adresăm mulțumire și recunoștință. În viața aceasta confuză și alienată, nu ne-a mai rămas decât rugăciunea. Să ne rugăm, așadar pentru familia noastră, pentru neamul nostru, pentru țara noastră. Poporul român credincios este în genunchi la rugăciune. Să aprindem cerul cu focul rugăciunilor. Oricât de grele ar părea sau ar fi vremurile, prin rugăciune le vom birui! Atâta timp cât ne vom ruga, Hristos nu ne va lăsa.

Domnul Iisus Hristos a spus clar și pe înțelesul tuturor: „Fără de Mine, nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5). Adică omul ori cât de inteligent ar fi, indiferent de rangul pe care îl poartă, dacă nu se deșartă de sine și nu își pune nădejdea în Hristos, nu va ajunge la pace, prosperitate și bucurie sufletească. Încrederea în sine este dușmanul cel mai mare al omului, pentru că ne aruncă în aer fără milă și ne aruncă în patima păcatului. Când omul are încredere în sine, se leagă și nu poate face nimic, sau se luptă singur. Omul care se încrede în Dumnezeu biruiește în toate oricât de grea ar fi viața. Îmi aduc aminte că atât în liceu, cât și în Facultăți îmi însemnam caietele cu acel „Nihil Sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) și nu a fost în zadar, pentru că orice faptă, orice rugăciune făcută în numele lui Dumnezeu nu rămâne nerăsplătită.

Viața cu Hristos este o stare de pace, de har și de binecuvântare, este o stare de împlinire duhovnicească. Ce altfel de stare am putea avea după participarea la Sfânta Liturghie? Ce stare putem avea la ieșirea din împărăția cerurilor? Este o stare de liniște și de pace propice cugetării, meditației, dar și vindecării de orice boală.
Este chemarea lui Hristos: „Vino după mine!” Este chemarea la misiune, care pentru orice creștin începe în momentul când a ieșit din biserică și când trebuie să mărturisească ce a văzut, ce a simțit, ce a trăit în duh și adevăr. Numai așa devine un mărturisitor și purtător de Hristos, numai așa devine un creștin adevărat. Este o invitație la Înviere, la viața adevărată în Hristos. Pentru că în fiecare duminică și la fiecare sărbătoare creștină, noi sărbătorim, de fapt, Învierea Domnului. Un Părinte duhovnicesc iscusit, arhimandritul Arsenie Papacioc a spus: „noi, creștinii, murim și înviem în fiecare zi, nu numai duminica, dar nu oricum, cu Hristos Domnul.”

Viața cu Hristos este o stare de lumină „am văzut lumina cea adevărată, am văzut duhul cel ceresc...”. Nu spune Iisus Hristos că suntem fii ai luminii, deci să umblăm în lumină și să vestim Evanghelia Lui până la capătul lumii. „Lumină din lumină”, „lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc...”, să fim lumini călăuzitoare pentru ceilalți oameni, prin muncă, prin purtare, prin credință, prin rugăciune, prin milostenie, prin bunătate, prin iubire, prin nădejde, prin sinceritate.

Așadar, dragi creștini, cu Hristos trăiești Raiul și aici pe pământ, dar și dincolo, în veșnicie. Numai Hristos a dat această șansă omului, de a trăi ca-n Rai aici pe pământ. Celelalte religii poate sunt niște cărări spre muntele mântuirii, însă numai Hristos este Adevărul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Doamne, ajută!

Ștefan Popa,
Cluj-Napoca

Citiți și Noi mărturii despre Sfânta Elisabeta, Pustnica din Carpați. Familia Ortodoxă: MĂRTURIA PUSTNICEI CE A TRĂIT NEVĂZUTA ÎN MUNȚII NEAMȚULUI DESPRE CEI CE PLÂNG ȘI SE ROAGĂ PENTRU LUME