Primul dialog este purtat cu egumenul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Roman Stanciu (+1994), devenit mai apoi episcop vicar al Patriarhiei Române. Al doilea dialog, de o mare profunzime duhovnicească și teologică, este purtat cu Sfântul Cleopa Ilie, despre Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru, minunatul "fachir” din temnițele comuniste și îngerul rugăciunii de la stupina Mănăstirii Sihăstria.

Să avem parte de rugăciunile lor!

*

Într‑o zi m‑am dus la o mănăstire lângă București. Pe o că­rare înverzită mă întrețineam cu starețul, un om care a crescut în mănăstire, a învățat teologie și este pătruns de duhul mona­hal. Se apropie de noi o turmă de vaci și starețul strigă:

– Hei, frate, văd că știi ce‑i ascultarea, dar mai ai mult până să înveți ce‑i credința!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el și mă cutremur. Între timp, văca­rul a alergat după o vacă răzlețită și s‑a tot dus.

– Părinte, știi cine este acest om? îl întreb pe stareț.

– Unul care ține morțiș să intre în mănăstire. L‑am ispitit cu bat­jocuri, cu dispreț, l‑am alungat, dar el se ține scai de mă­năs­tire.

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credința?

Starețul s‑a uitat scrutător și mi‑a spus:

– Vrei să mă ispitești? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gân­dește‑te că răspund de locașul acesta sfânt.

– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunt toți bătrâni… Tine­rii nu au voie să intre în mănăstire și nici nu mai au râvnă și evla­vie. Vremurile s‑au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul sta­reț din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?

– Scris e că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaștem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm și ne lăsăm în voia lui Dum­ne­zeu.

– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s‑a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în țară ateismul. A suferit torturi cum­plite și tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credință, să‑și trădeze frații, să se supună statului ateu.

– Păi, zice starețul, asta este politică. Noi avem o Împărăție veșnică în ceruri, pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.

– Mi se pare că faci politică, Părinte, și o cam faci pe dos!

– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!

Și ne‑am despărțit într‑o atmosferă spinoasă. Mai târziu sta­rețul a ajuns episcop. Atunci l‑am căutat pe „văcar”, dar dispă­ruse fără urme.

Parcă îl văd și acum…. Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic, dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munți prin anii 1941‑1943. Era un om mai mult scund. Călca rar și apăsat. Deși era o fire pașnică, când s‑au pornit prigoa­nele în țară, poate știind că‑i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munților.

Și‑a format un grup de oameni pe care‑i strunea cu fermi­tate. Purtau pistoale, dar nu aveau dreptul să le folosească de­cât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu ali­mente și mulți oameni au fost întemnițați din această ca­uză. O mănăstire care i‑a găzduit a fost desființată, călugării închiși și lăcașul transformat în cămin de copii părăsiți.

Viața în munți era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare suficientă. A încercat să ia contact cu străinăta­tea, dar n‑a primit decât felicitări. A înțeles că lupta era pier­dută. Temnițele fuseseră înțesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roșie și nici cu Securita­tea română. Totuși, în munți nu se temeau de ostașii sovietici, cât de trădători.

Au trecut ani și speranțele lor s‑au spulberat. Într‑o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munți ca agent al Securității. Credea că vor scăpa, dar n‑a fost așa. Au fost prinși și torturați :

– Ce urmăriți? Ce depozite de arme aveți? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alți partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.

Putea oare să le răspundă? Și cine erau cei ce‑l chinuiau? Și ce urmăreau ei? Îi cunoștea bine. Știa ce vor face și nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau și el tăcea. A refuzat să vorbească și la anchete și la proces. L‑au numit „Fachirul”. L‑au condamnat la muncă silnică pe viață. A rămas un singuratic, adâncit în sine, ursuz.

În munți citise Scriptura de mai multe ori și, având o me­mo­rie fabuloasă, reținuse mult din ea. Acum se ruga zi și noapte de unul singur, oriunde s‑ar fi aflat, orice ar fi făcut și adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură. Văzându‑l, un pic­tor, cuprins de emoție, a spus:

– Omul acesta e luminos la chip, strălucește, are o expresie care mă uimește. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viața să prind într‑un portret ceea ce văd în el.

Omul era și foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuții și uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile și de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa într‑un plan superior care le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste și toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniță fără urmă de compromis.

Și acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…

*

S‑au scurs câțiva ani. Mă dusesem în creierii munților, la un schit, să cercetez un vestit duhovnic și aspru ascet.[1] M‑a impre­sionat puterea cu care vorbea, cât și vastele sale cunoș­tințe teo­logice și duhovnicești. Se plimba cu ușurință prin Sfinții Părinți și‑i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbește. Se situa la înălțimi greu de urmărit vorbind des­pre comuniunea cu Dumnezeu.

L‑am ascultat câteva zile și apoi l‑am întrebat despre liber­tate, comuniune și comunitate, despre unitate și har, Împărăția lui Dumnezeu și mesianism. Călugărul mi‑a răspuns cu răb­dare la toate.

Mi‑a spus că în tinerețe crezuse că pe Hristos Îl poate afla doar în rugăciune, în aspre nevoințe și‑n singurătate, dar acum înțelesese că El este și în lume, în fapte și în „nebunia” credin­ței, deși fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu, nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. E vremea ma­ri­lor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i‑a cucerit pe oa­meni, dar i‑a și obosit, și acum ei revin înspre peșteri și pustii, în cău­tarea rugătorilor sfinți. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea și toate câte se leagă de viață, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre răz­boiul nevăzut al duhurilor și despre treptele Scărarului, deși acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chi­pul și înfățișarea lumii creștine. Duhovnicii trebuie să aibă răs­punsuri la toate problemele. Ei trebuie să‑i facă pe oameni să înțeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut și imaterial este Adevărul și că fără El nu numai noi, ci însăși materia nu mai este nimic. Nu putem noi, oamenii, să anulăm materia prin ide­ile noastre, dar prin modul pătimaș de a o privi, adică prin ma­terialism, ne mutilăm sufletește, ne dezori­entăm mintal și viața devine un coșmar. Dumnezeu este atât de necesar, S‑a făcut pe Sineși atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să‑L trăim sincer și să‑L mărturi­sim cu putere.

L‑am ascultat cu uimire și bucurie.

– Părinte, l‑am întrebat, cum ați ajuns la aceste concluzii? Aici, în schimnicie, între Sfinți și Scripturi?!

– De fapt, tot ce ți‑am spus este ascuns în viața monahală, mi‑a răspuns el, căci nu pe sine se slujește monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi și robi, orbiți de lumina falsă din ei, ro­biți de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fi­ara e omul și mașina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu‑L primim în noi, dacă nu ne îndumne­zeim!

– Părinte, i‑am zis, sunteți nemaipomenit! De acum știu tot ce vreți să‑mi mai spuneți. Mărturisesc că nu vă credeam preo­cu­pat de astfel de probleme. Știam că vorbiți despre har și lu­crarea Lui, dar văd că sunteți neîntrecut și în cele ale vieții și materiei.

– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m‑a smerit Dumne­zeu din destul, dar n‑ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m‑a ajutat să le pricep părintele M..

– Dar cine e părintele M.? am întrebat eu nedumerit.

– Îți e prieten și știe că ești aici. Te‑a văzut din chilie!

– Prieten?… Chilie?… Atunci să mă duc să‑l văd!

– E prea departe și nici nu te primește. Mi‑a îngăduit însă să‑ți vorbesc despre el.

– Atunci, cum m‑a văzut?

– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, așa prin materie… și prin timp…

– Spuneți‑mi, rogu‑vă, cine este acest om?

– L‑ai văzut ultima oară când discutai cu starețul unei mă­năstiri unde el era văcar.

– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Așa cum mi‑l descrieți?!…

– A fugit și s‑a ascuns la mine. Îl văzusem în vis și l‑am pri­mit cu brațele deschise. De la el am învățat multe despre Dum­ne­zeu și lume. Ne întâlnim adesea și stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi‑a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s‑a retras de lume, dar este arcul cel mai în­cordat al lumii. Mă uimește! Mi se pare că e desprins de cele pământești, dar îmi descrie realitățile lumii cum eu ca du­hovnic nu o pot face încă. Pentru el lumea e în ceruri și cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poți vedea iadul, nici pă­catul dacă nu ești în lumina dum­nezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăiește? am întrebat eu, cuprins de grijile omenești.

– Bună întrebare! Trăiește între albine, căci numai pe ele le‑a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijește Însuși Dumnezeu. De‑ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit.

– Dar îl știam bolnav!

– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt, dar el este o dovadă că ea lucrează.

– Poate folosește ceva plante, am zis eu.

– Nici nu se gândește la ele! Ba nu, uneori mi‑a cerut niște ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l‑au vindecat, nu… ci Du­hul Sfânt, puterea credinței din el. Nu, nu, nici asta să n‑o iei greșit, nu credința l‑a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns, dar oamenii de azi vor ceva mai pe înțelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumne­zeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dum­nezeu sunt forțe, puteri, este însăși viața, este însuși sufletul omului și toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărțim cre­dința de Izvorul ei, și ea e neputincioasă. Cre­dința unită cu Dumnezeu este puternică; credința confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi și în noi, în viață și în materie, o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu, și dacă izbutim s‑o atragem și s‑o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om și‑n lume. Așa s‑a vindecat el. Și dacă folosește unele ceaiuri, este pentru că așa simte îndemnul să facă, este ca și cum acceptă să mănânce pen­tru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mă­nâncă mană ce­rească. Mana cerească e și materială, este și imaterială. El știe să le îmbine pe toate.

Ascultându‑l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aș fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.

– Nu te teme, mi‑a spus călugărul, totul este normal, real, fi­resc. Nefiresc e să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Mă surprinsese în intimitatea mea și mi‑a fost rușine. Mă simțeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciu­nea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga ființă. Mâncam fără să‑mi fie foame și mă simțeam tare bine. Am înțeles că prietenul meu se roagă pentru mine și‑mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot așa, cumva asemănător, dar păs­trând proporți­ile, oamenii sunt însoțiți de dragostea și harul lui Dumnezeu.

De atâta bucurie șiroiau lacrimile în mine și eram mai viu, mai profund. Mi se deslușeau noi înțelesuri ale existenței. Dum­ne­zeu era realitatea. Dacă eu puteam încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta pri­etenul meu? Ferice de el!

Am hotărât să plec. Mă liniștisem. Pelerinajul la schit îmi ofe­rise mai mult decât aș fi putut aștepta vreodată. M‑am dus să‑mi iau rămas bun. Bătrânul mi‑a zis:

– Să nu‑l judeci greșit. El stă ascuns pentru că acesta e darul lui. N‑am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a‑i sluji. Du‑te și te va însoți. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândește‑te că pot fi făcute și prin el… el este în miezul lumii. Fii binecu­vântat! Te binecuvintează și el!

Și am plecat.

(extras din Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide, ed. Christiana, București 2006, p. 342-348)

[1] Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. (N. ed.)

Mănăstirea Petru Vodă