ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Apostolul Petru – piatra pe care se înalță Biserica

Când Sf. Ioan Înaintemergătorul postula „pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”, între cei care îl urmau era și Sf. Andrei, fratele mai mic a lui Petru, care s-a dus degrabă să-i dea vestea: „Evrica Mesia”, L-am aflat pe Mesia Cel adevărat! Cuvintele erau cum nu se poate mai îndreptățite, pentru că nu se aflau puțini care se numeau astfel și toți așteptau un Mântuitor. Petru i-a dat crezare, iar faptele ce au urmat au confirmat. Între ele, pescuirea minunată, căci după o noapte în care nu se aleseseră cu nimic, la îndemnul Mântuitorului, au aruncat năvoadele în apă iar, și ce-au scos era de necrezut ochilor, atât de bogată le era pescuirea; cu atât mai mult cu cât nu era vremea  cuvenită. Cutremurându-se, Petru a spus: „Doamne, ieși de la mine, că sunt om păcătos”. Doamne, adică stăpân a toate și, apoi, recunoașterea nevredniciei sale, semn al unei înalte conștiințe și a „inimii curate și smerite”. Cu glasu-i blând, Hristos i-a dăruit pacea inimii, spunându-i că-l va face „pescar de oameni”, va aduce oamenii la dreapta credință de care nu puțini se îndepărtaseră, seduși de „idoli” care, știm, deși au gură, nu vorbesc, fiindcă „nu este duh în gura lor”. Pescarul de acum avea să devină păstor, când Mântuitorul, după întreitul legământ al iubirii care ierta întreita „lepădare de Hristos” i-a spus: „Paște oile Mele”. 
        Fiind „întâiul chemat”, trecerea a fost una firească am spune căci, după cum pocăința este înaintemergătoarea împărăției lui Dumnezeu, aceasta se instituia nu ca expresie a puterii omenești, ci Părintelui ceresc fiind, cum spune Sf. Ap. Pavel „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Dreptate, mai întâi, ca urmare a împlinirii poruncilor date de Domnul; pace, armonia senină ce umple sufletul neprihănit ca o binecuvântare și bucurie ca dar făcut de ”Vistierul bunătăților”. Este Pacea pe care Hristos Însuși avea s-o dea mai târziu,la încheierea misiunii și Înălțarea la Tatăl ceresc.
Mai întâi, Petru, sau Kefa, de la stâncă, piatră, temei de nezdruncinat, cel care s-a numit pe sine ”apostol al lui Hristos” și, recunoscându-l în acest fel, Mântuitorul va spune că ”pe această piatră voi zidi biserica Mea”. Biserica este zidită pe credință  tăinuită în culcușul binecuvântat  al inimii și este mărturisită cu limba prin graiul ce-i dă un plus de tărie să înfrunte timpul. Credința  se cere cu necesitate a fi împărtășită spre cunoaștere întru comuniunea ce astfel este recunoscută de istoria omului ca ”homo sapiens”. Pocăința ca ”piatră” este un dar al lui Dumnezeu care, văzând păcatele oamenilor, nu le pedepsește pe dată așteptând întoarcerea la credința dreaptă după cum, odinioară Tatăl aștepta fiul rătăcitor știind că, atunci când va fi singur, sărac și părăsit va afla în întoarcere singura șansă de a trăi în demnitatea de care s-a bucurat odinioară. Să recunoaștem că, fiecare dintre noi, în momente de restriște, gândim la întoarcere ca la  paradisul pierdut. 
Și a mai fost o dată, când după o noapte de trudă ce s-a vădit zadarnică, Petru spăla amărât mrejele gândind la cei de acasă cărora nu le putea duce nimic de mâncare Văzându-l, Hristos i-a spus să meargă mai ”spre adânc” să arunce mreaja și ucenicul pocăinței a făcut ascultare, dar se cuvine a spune că nu a oricărei ascultări ci a lui Dumnezeu care acum îi grăia prin Fiul Său care tocmai spusese ”Eu și Tatăl una suntem”. Îndemnul de a merge mai ”la adânc” ni-l face și azi Hristos cu aceleași roade. Minunea s-a petrecut de Petru a avut nevoie de ajutoare și uluit pese măsură, Petru a zis celebrele cuvinte: ”Doamne, ieși de la mine că sunt om păcătos” deoarece prezența lui Dumnezeu este copleșitoare. Paradoxală rugăminte, însă e singura  pe care omul o poate înălța Celui  care a venit să mântuiască ”pe cei păcătoși”, cum avea să recunoască apostolul Pavel, cel care a început prin a fi un  aprig prigonitor. Minunea petrecută  era  dar al lui Dumnezeu făcut din nemăsurata-i milostivire nu pentru vrednicie, ci pentru a arăta spre ce ne spune, și nu odată: ”Vino”. Cinstiți fiind cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că tot ce facem bun este cu ajutorul lui Dumnezeu și să ne vedem  împreună  cu Petru propria nevrednicie pentru că ”nu e om fără de păcat”. Pocăința aduce cu  smerenia ca manifestare a iubirii ucenicești lucrătoare prin ascultare.  Hristos i-a spus  ”Te voi face pescar de oameni”, investit cu misiunea de a-i aduce  la credința cea dreaptă, pe cei departe de ”adevărul care ne face liberi”: La sfârșit, Iisus îl face păstor, adică cel care să poarte de grijă asemenea Lui, ”Păstorul cel bun”, de ”oile Mele”, de cei care, crezând spusele lui au primit să le fie ”îndreptător în bine” adică spre Dumnezeu, ”singurul care este bun”.
       A venit și vremea  celei mai mari încercări, când, în noaptea Răstignirii,  Petru s-a lepădat de Hristos, nu odată, ci de trei ori. Om fiind a fost învins de frica de moarte și tocmai el, care spusese că nu se va ”sminti”, a făcut-o la ceas de cumpănă grea ce-i depășea puterea încă firavă a credinței. La al treilea cântec al cocoșului și-a amintit de cuvintele lui Hristos și a plâns ”cu amar”. Se cuvine  facem o cuvenită disociere între lepădarea lui Petru din noaptea Răstignirii și faptul că Iuda, și el apostol,   L-a vândut ca pe o marfă. Frica e în firea noastră și nu este atât de ucigătoare cât  o ”poticnire” și Dumnezeu cel Sfânt și Bun vine în ajutorul celor care îi rămân alături. A vinde însă obsedat doar de  gândul la profit este un păcat cumplit pentru că se face în temeiul unei alegeri deliberate. Iuda a ales deliberat pe Mamona și voia rea l-a dus iremediabil la moarte căci, deși știa și, mai mult, a recunoscut adevărul, nu s-a căit. S-a robit iremediabil Mamona, care avea să-l ducă unde voia el – la moarte. Iuda este un pierdut pentru totdeauna prin acceptul  său  deliberat și Hristos  așa îl numește ”fiul pierzării”. 
     Numindu-se singur ”apostol al lui Hristos”, Petru și-a asumat   credință puternică, dăruire neprecupețită, cu  timp și peste timp până acolo încât a convertit încercările în trepte ale urcușului duhovnicesc. Piatră pe care s-a ridicat Biserica lui Hristos, Petru cheamă: ”Apropiați-vă de El, piatra cea vie de oameni, într-adevăr, neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de mare preț și cel ce crede în El nu se va rușina.” Astăzi, mai ales, când totul este de vânzare ca într-un imens bâlci unde ”derizoriul” dezvăluie doar zădărnicia, este nevoie ca propovăduirea făcută „cu voie bună, nu pentru câștig urât, ci din dragoste”(s.n.) Asemenea lui făcea și Andrei, fratele  mai mic care, de câte ori făcea o vindecare miraculoasă, refuza orice ban și întrebat insistent ce dorește spunea: ”Pe tine pentru Hristos”. Doar atunci,  credința, ca o manifestare a iubirii, face totul posibil pentru că „nu cade niciodată”. Când Hristos i-a întrebat pe ucenici să spună cine cred că este, unii au răspuns Ilie, alții au invocat numele vreunui proroc, doar Petru a spus   ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Mântuitorul l-a fericit pentru că nu spunea de la el, nici nu avea cum, ci ”inspirat de Duhul Sfânt. 
     După Înviere, Domnul s-a arătat femeilor mironosițe și le-a spus să meargă și să vestească pe apostoli, specificând, și ”lui Petru”. Era necesară sublinierea câtă vreme, prin lepădare, Petru s-a exclus dintre apostoli dar a rămas în iubirea lui Hristos care voia să fie reprimit între prietenii Lui. Mai mult, din iubirea-I fără margini, a adăugat la acest dar, altul mai mare la cea de a doua pescuire minunată de după Înviere. Atunci, Hristos l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubește și  făcut-o nu odată, ci tot de trei ori pentru că trei ori, cât și lepădările și se cerea ca întreit să fie și legătura dragostei. Ca o pecete la a treia mărturisire, când puțin necăjit că mai întreabă Petru spune: ”Doamne, Tu știi toate…doar știi că Te iubesc” Mântuitorul îi încredințează misiunea ce îi revenea de acum înainte: ” „paște oile Mele”. Să fie păstor, dar unul  bun după pilda Sa, căci „păstorul cel bun își pune viața pentru oile Sale”. Întocmai a făcut și Petru și Sf. Simion Metafrast descrie martiriul său petrecut pe vremea lui Nero, când creștinii erau aruncați la fiare, arși pe rug, sfâșiați de animale și torturați în cele mai cumplite feluri. Petru a fost condamnat la moarte prin răstignire și tradiția spune că a rugat pe torționari să-l așeze pe cruce cu capul în jos rostind: ”Nu sunt vrednic ca să fiu răstignit ca Hristos al meu; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde avea să se coboare în iad pentru a elibera sufletele închise acolo. Răstigniți-mă cu capul în sus ca să privesc către ceruri, acolo unde mă voi duce” . În locul răstignirii sale mărturisitoare s-a o Biserică cu două nivele: jos unde este crucea răsturnată și unde este mereu aprinsă o candelă și sus, Biserica propriu zisă numită ”Muntele de aur”, datorită culorii pământului pe care e înălțată.
 ” Primum inter pares”, Apostolul Petru   a propovăduit Evanghelia Împărăției în Antiohia, Pont și Galiția. Personalitatea sa deosebit de complexă, cu aspecte contradictorii este semnificativă condiția paradoxală a omului și convertirea ei când lepădarea de Hristos a fost răscumpărată de lepădarea de sine, asumarea Crucii și urmarea neabătută a lui Hristos, împreună cu El biruitor. Unul dintre acei biruitori despre care Antim Ivireanul,„oameni fără arme și nedichisiți, săraci de avuție, proști de învățătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii … și fără sânge, fără vătămare, calcă și supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înșelăciunea, calcă și supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înșelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos și credința cât este de întins pământul și lumea.” Apostol și martir, ucenic și Păstor, Petru într-una dintre cele două scrisori dă povață: ”Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, urlă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită/Căruia îi stați împotrivă știind că aceleași suferințe le suportă și frații voștri din lume...Dar mai presus de toate, țineți la dragoste…îmbrăcați-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har...creșteți în har …pentru că tot trupul este ca iarba și toată slava lui ca floarea ierbii…iar cuvântul Domnului rămâne în veac.” 
             Se poate spune cu deplină îndreptățire că Petru a urmat întru toate cuvintele Mântuitorului; ”Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini și numai lui Unuia să-I slujești” . Și apoi, unde va fi Stăpânul va fi și sluga sa credincioasă., căci ”așa este voia Domnului, ca voi, prin faptele voastre bune, să închideți gura oamenilor fără minte și fără cunoștință”. Piatră pe care s-a înălțat Biserica dăinuitoare și mărturisitoare, Sf. Ap. Petru ne dă pildă mărturisitoare de trăire și făptuire și se  roagă pentru cei care îi cer a o face cu credință iubitoare și speranță neclintită.  
                         
Sf. Pavel – Apostolul neamurilor
          Spre deosebire de cei ”chemați”, Pavel și-a început apostolatul ca prigonitor înrăit al celor care îl mărturiseau pe Hristos și ura lui era sinceră însă întemeiată pe necunoaștere. Era roman, reprezentant al stăpânirii și, deși  cu o pregătire temeinică, nu înțelegea Noul Legământ. Or, noutatea Legământului consta că nu era unul ”de jure”, ci al iubirii jertfelnice necunoscută într-o lume a lui ”homo homines lupus sunt”. Sinceritatea i-a păstrat curăția sufletului care avea să-l sensibilizeze la toate cele întâmplate, să caute a înțelege și astfel să fie pregătit pentru convertire. Originea numelui de Paul trimite gândul la primul rege al poporului evreu, fondator al regatului Israel, cel care a înființat armata, dar care a terminat prin a fii ostil celor care l-au investit cu funcții înalte. Într-un fel, putem spune că destinul său exemplifică acest caracter dar dintr-o perspectivă opusă, mai precis după convertirea de pe drumul Damascului. Mai este numit și Paul din Tars (localitate de unde se trăgea) și apostolul neamurilor datorită faptului că învățătura sa a ținut seama de specificul diferitor comunități. și astfel,  a izbutit să pună în evidență unitatea în diversitate a creștinismului a cărui universalitate este recunoscută unanim. Religia creștină nu dizolvă personalitatea omului, nu impune un șablon, deși are canoane, ci urmărește fidel lucrarea asemănării omului cu chipul lui Dumnezeu după care a fost făcut. Despre el aflăm din Faptele Apostolilor și din epistolele trimise din călătoriile lui misionare. Ap. Pavel, sau Paul este numit Saul iar apoi Paul, adică ”mic”, desemnând pe cel numit astfel ca încrezător în propriile forțe, căruia nu-i place însă a ieși în evidență, preferând a rămâne rezervat, calm cultivând răbdarea ca una dintre calitățile cele mai de preț. Numit Saul până la începutul primei călătorii misionare, Ap. Pavela primit o educație după normele cele mai stricte ale educației fariseice la o școală rabinică, desăvârșită la Ierusalim la Școala lui Gamaliel, exponent de seamă al intelectualității vremii, apreciat deopotrivă și în tradiția cea iudaică și în cea creștină. Fire tumultoasă, s-a afirmat repede în persecuțiile creștinilor și Evanghelistul Luca scrie că a asistat la martiriul Sf. Ap. Ștefan, fiind cel care îi păzea hainele. Pleacă spre Damasc la recomandarea unor mai mari ai vremii în jurul anului 36 e.n. Pe acest drum, intrat în legendă, s-a întâmplat episodul devenit celebru al convertirii sale, urmare a viziunii lui Hristos care i s-a adresat: Saule, Saule, pentru ce mă prigonești”. Cum orbise și-a căpătat îndată vederea și urmând sfatul dat a plecat la Damasc unde primește Botezul creștin de la preotul Anania. Începe activitatea misionară dar se retrage îndată în pustiul Arabiei unde timp de trei ani petrece în reculegere mistică. Reia activitatea misionară în Damasc, dar de această dată este arestat și reușește să evadeze și pleacă spre Ierusalim, unde și rămâne câtva timp cu ucenicul său Barnana. La câtva timp avea să înceapă prima călătoria misionară când își schimbă și numele din Saul în Paul. Și-a asumat o misiune plină de pericole.
După un timp petrecut în Antiohia, pleacă Galiția, apoi la Filipi unde a fost întemnițat și bătut, apoi la Atena unde a susținut un discurs de referință în Areopag. Era timpul unor aprige confruntări și s-a făcut ca predicile sale să dea rod bogat în sporirea celor trecuți la creștinism. Predicile erau urmate de înființarea unor comunități și succesul avut l-a determinat să adauge lor atât de celebrele Scrisori – la Corint, Tesalonic, Efes sau Roma. S-a îndreptat spre Asia, unde s-a stabilit la Efes ducând ”Vestea cea Bună” pretutindeni și reușind să convertească atât de mulți oameni încât a stârnit o anume agitație dat fiind a micșorat vânzările  statuetelor zeiței păgâne Artemis și a ridicat mulți cetățeni împotriva sa. Călătoriile misionare continuă odată cu reacțiile ostile ale cetățenilor încât, Apostolul a trebuit să plece spre Macedonia de unde și-a continuat misiunea în Grecia după un scurt popas făcut în  Corint. A fost ceea ce unii comentatori au numit ”drum al Crucii”, stârnind într-o măsură egală aderenți dar și dușmani înrăiți și a petrecut astfel ani buni într-o adevărată Odisee a Evanghelizării, mereu urmărit de păgâni și reușind să depășească toate obstacolele purtat de credința sinceră în Hristos și convingerea că astfel poate face ca Vestea cea bună să cuprindă întreg pământul. Periplu este uimitor iar persecuțiile, nu puține, nu reușesc a-i diminua devoțiunea față de Hristos și toate privațiunile și chiar cătușile, departe de a-l potoli îi sporesc devoțiunea care este una eroică. Dau mărturie Epistolele numite ale captivității – către Efeseni, Coloseni,Filipeni și, după unele aprecieri Filipeni. S-a mai vorbit și de  o călătorie în Spania Cum în Iudeea nu a fost cine să-l condamne și a fost lăsat în libertate nu însă pentru mult timp pentru că, probabil prin toamna anului 66 a fost arestat la Nicopole de unde a fost dus la Roma. Eusebiu din Cesarea  povestește despre anii de închisoare, care s-au încheiat cu decapitarea celui ce a intrat în istorie ca Apostolul Neamurilor.  Martiriul a luat sfârșit și  vrednicul Apostol a intrat în împărăția cerurilor după ce ctitorit ceea ce s-a numit școala pauliană a cărei învățătură se centrează pe ”Evanghelia lui Iisus Hristos”. În viziunea Apostolul Neamurilor, cel care alege a urma lui Hristos trebuie să se dedice în întregime eliberării ”din sclavia stricăciunii pentru a intra în libertatea slavei lui Dumnezeu”.
Și dacă Sf. Ap. Ioan încredințează că ”Dumnezeu este Iubire”, Sf. Ap. Petru convinge că iubirea ”acoperă multe păcate”, Apostolul Neamurilor face o descriere antologică pentru felul în care putem înțelege această virtute creștină despre care Dante spunea că mișcă stelele: 

„Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul
Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. 
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desființa; darul limbilor va înceta pentru că în parte cunoaștem, în parte proorocim
Dar când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte se va desființa…
………………………………………………………….
Și acum, rămân acestea trei:credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews