ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Puține sunt spitalele de psihiatrie pentru câți suferă de ceea ce, în limbaj colocvial, psihologia și psihiatria au numit „sindromul Napoleon”. Nu e doar o simplă expresie, ci un portret clinic al unei tulburări de personalitate manifestate printr-o agresivitate disproporționată, un belicism ieftin și o dorință maladivă de a compensa o statură mică cu o grandilocvență artificială.

Acest sindrom este asociat cu bărbații scunzi, obsedați de putere și de impunerea autorității. Dar nu toți oamenii de mică statură sunt afectați de acest complex, așa cum nu toți cei înalți sunt predestinați măreției. Da, există studii care sugerează că persoanele scunde pot avea o predispoziție mai mare spre neîncredere și anxietate socială, ceea ce în anumite cazuri se poate traduce prin comportamente mai ostile sau agresive.
Acest fenomen este adesea asociat cu ceea ce psihologii numesc "Complexul Napoleon", o variantă a complexului de inferioritate descris de Alfred Adler.

Un studiu realizat la Universitatea Oxford a explorat legătura dintre înălțime și percepția pericolului social. Cercetătorii au descoperit că oamenii mai scunzi pot resimți o vulnerabilitate mai mare în interacțiunile sociale, ceea ce poate alimenta suspiciunea și o atitudine defensivă.

Fenomenul poate fi observat și în politică, unde liderii de înălțime mică par să compenseze printr-o retorică mai belicoasă sau printr-un stil de conducere autoritar. Exemplele contemporane confirmă că unii dintre aceștia încearcă să-și impună dominația nu prin merit real, ci printr-o agresivitate teatrală, care maschează de fapt complexe psihologice.

Napoleon Bonaparte însuși, deși nu era atât de scund cum îl zugrăvesc clișeele istorice, și-a depășit limitele printr-o minte strategică de geniu și o voință indestructibilă.

În contrast, caricaturile contemporane ale sindromului Napoleon nu reușesc decât să alunece în ridicol.
Macron, Zelenski și alții asemenea lor cred, poate, că pot călca pe urmele lui Bonaparte.
În realitate, drumul lor nu duce spre glorie, ci spre abisurile grotescului istoric. Lipsiți de geniu, dar plini de pretenții, ei mimează forța, dar inspiră doar slăbiciune.

Există o limită între ambiție și nebunie, o linie fină pe care doar cei care nu cunosc istoria o pot ignora cu atâta seninătate.

Ideea absurdă de a "propune acțiuni pentru a îndepărta amenințarea rusă", fără măcar să răsfoiești paginile trecutului, fără să înțelegi tragediile celor care au încercat același lucru înaintea ta, nu este doar o dovadă de ignoranță, ci și un act de inconștiență sinucigașă.

Napoleon Bonaparte, un geniu militar incontestabil, a încercat să îngenuncheze Rusia și s-a trezit în fața unui dușman nu doar puternic, ci și răbdător, capabil să transforme imensitatea stepei și asprimea iernii în aliați de temut. Armata sa, odinioară invincibilă, s-a transformat într-o coloană fantomatică de umbre muribunde, îngropate sub zăpezile istoriei.

Un secol mai târziu, Adolf Hitler, un alt titan al ambițiilor întunecate, a pornit pe același drum al dezastrului. Blitzkrieg-ul său, atât de eficient în Europa, s-a lovit de realitatea dură a frontului rusesc. Moscova nu a căzut, Stalingradul a devenit un mormânt colectiv pentru visurile naziste, iar Reichul său de o mie de ani s-a prăbușit în doar doisprezece.

Și totuși, în fața acestor lecții însângerate, Macron și alții asemenea lui își imaginează că pot rescrie istoria, că pot înfrunta Rusia fără a plăti același preț cumplit. Aceasta nu este strategie, nici măcar aroganță – este pur și simplu ignoranța celor care au chiulit de la orele de istorie, convinși că lumea începe și se termină cu propria lor existență. De ce nu propun pacea? Aceasta este întrebarea ce ar trebui să răsune în mințile celor care se află la cârma lumii, în fața unui conflict care ar putea sfârși într-un dezastru de neimaginat. Pacea nu este doar o alegere rațională, ci și o responsabilitate morală. Însă de ce, atunci, liderii care au în față un război care amenință întreaga planetă aleg, în schimb, drumul unui conflict continuu, al înarmării, al escaladării?

E simplu să ne uităm la această realitate și să ne întrebăm de ce nu există nici măcar o tentativă sinceră de a căuta o cale de reconciliere.

Istoria ne învață că adevărații lideri sunt cei care pun capăt războaielor, nu cei care le întrețin dintr-o obsesie patologică de a-și demonstra puterea sau influența. Iar aceștia, din păcate, nu sunt nici Macron, nici alți lideri care se lasă purtați de iluzia că vor înfrunta un dușman vechi, cu o armă modernă, fără a învăța din greșelile trecutului.
Pacea este întotdeauna opțiunea mai dificilă, dar și singura care poate duce la o victorie reală, una care nu se măsoară în teritorii sau în resurse, ci în vieți salvate. De ce nu propun pacea?

Pentru că uneori, din păcate, războiul aduce mai multă putere, mai multe câștiguri și mai multe oportunități pentru cei care se află la putere. Această „victorie” este iluzorie și costă mult mai mult decât își pot imagina.
Dar istoria are un obicei crud: îi pedepsește pe cei care nu o cunosc. Iar cei care ignoră lecțiile lui Napoleon și Hitler nu vor sfârși ca învingători, ci ca note de subsol în cronica marilor eșecuri ale umanității.

În cele din urmă, destinul celor care se încred prea mult în propria măreție se frânge sub greutatea iluziilor. Iar cei ce-i urmează orbește, convinși că se îndreaptă spre un viitor de aur, vor sfârși într-un loc cu multă verdeață și liniște – dar nu în grădinile palatelor de odinioară, ci în tăcerea sumbră a uitării, în gropi comune, mărturii mute ale războaielor unde armele au înlocuit diplomația, iar ambițiile mărunte ale unor lideri mici au cerut mari sacrificii...