Schiez de pe la 5 ani, în fiecare iarnă sunt pe schiuri, sunt pe schiuri de aproape o jumătate de secol. Chiar și atunci când locuiam în Japonia am fost la ski, în Canada făceam schi de fond cărând zile întregi un cort în spate, sunt un împătimit al schiului, nu știu dacă textele scrise de mine sunt bune dar sigur este că schiez extrem de bine.

 

Îmi amintesc poze de-ale bunicilor mei schiind în Retezat, erau poze făcute către ii sfârșitul anilor 30, poate că atunci când au făcut poza pe care-am văzut-o în copilărie au schiat ultima oară căci a urmat războiul,  comunismul, domiciliul forțat și numai bani și timp pentru schi nu vor fi avut bunicii mei o dată ce s-a pornit caruselul istoriei. 

 

La începutul anilor '70, atunci când am învățat să schiez, nu existau clăpari, bocancii erau de piele iar inevitabil șosetele de lână împletite manual de bunica mea se storceau seara, nu exista teleschi, după ninsoare pârtia se bătea de fiecare dintre noi mergând în trepte în sus și în jos. Țin minte primul teleschi făcut în munții Retezat de un inginer de mine, un om care a căutat întreaga viață să lase o lume mai bună după sine, piesele erau luate mai mult sau mai puțin oficial de la lucrările de construcție din zonă, curentul electric era, de asemenea, subtilizat. Într-o geantă folosită de soldați pentru căratul măștii de gaze duceam cu noi dispozitivul cu care ne prindeam de cablu, seara eram cu toții mânjiți de vaselină, uzi și obosiți dar bucuroși pentru ziua ce-am avut-o în spate. Deși eram copii, nici unul dintre noi nu se gândea că ar putea să trișeze la coadă la teleschi, știam că seara ne-o vom petrece cu toții împreună într-un camion muncitoresc neîncălzit care ne va duce înapoi spre oraș și că bine ar fi să-i putem privi în ochi pe oamenii de lângă noi.

 

De atunci am schiat mai bine de 45 de ani, mi-am învățat copiii să schieze, chiar și mezina familiei de doi ani și jumătate este acum la al doilea sezon de ski. Totuși ieri – eram la ski firește – am luat decizia de a renunța pe măsură ce cresc copiii la schiul alpin, o să mergem cel mai adesea să facem schi de tură, genul de schi în care se folosește pielea de focă, cam ca pe vremea bunicilor. Echipamentele de azi sunt spectaculoase, nu ne puteam imagina așa ceva acum 50 de ani. Există teleschiuri, telescaune, telegondole etc, ture care altădată s-ar fi făcut într-o jumătate de zi de efort acum se fac într-un sfert de oră. Dar ceva s-a schimbat, pur și simplu la sfârșitul zilei sentimentul de satisfacție intensă pentru efortul depus corect și cinstit a cam dispărut, locul i l-a luat o frustrare difuză pentru modul în care mi-am petrecut ziua. S-a întâmplat aproape fără să observ, la început erau marginalii cu gesturi de maimuță și turul pantalonilor mereu ud care foloseau în loc de schiuri ceea ce pe atunci se numea snowboard iar acum i se spune placă. Dintr-o dată eleganța inerentă a pârtiilor și a gesturilor alterna cu un soi de primitivism cvasianimal pe care am încercat din toate puterile să-l ignor. La început am crezut că este doar o modă trecătoare ca orice modă, o modă distructivă căci noii veniți distrug pur și simplu pârtiile de ski împingând în jos zăpada la fiecare tură ridicând astfel pentru noi toți prețul întreținerii pârtiilor.

 

În timp instalațiile și cabanele au început să fie poluate de manifeste adezive făcute în stil minimalist în favoarea noului mod de a petrece timpul, lipsa eleganței și apoi a manierelor devenind regula pe pârtia ce nu mai este de ski. Accidentele au devenit regula și nu excepția, delăsarea și lipsa disciplinei, jemanfișismul agresiv atât de specific noilor veniți au făcut pârtia un loc în care am mereu emoții pentru siguranța copiilor mai mici. La coada de la teleschi trișatul și nu schiul este sportul practicat, tutuiala gregară deloc neutră ideologic, lipsa de respect pentru echipamentul celuilalt este regula și nu excepția, partea de jos a pârtiei a devenit o zonă unde copiii nu au nimic bun de învățat.

 

Nici noi schiorii nu suntem mult mai breji, generația care a învățat să schieze jucând jocuri video a transformat pârtia într-un soi de loc militarizat în care se poartă armuri corporale și căști. Nu am purtat niciodată cască, am evitat chiar și în Canada pârtiile pe care aceasta era obligatorie, am considerat mereu că prin modul în care schiez pot da celorlalți, în primul rând propriilor copii sau celor pe care i-am învățat să schieze un exemplu asupra modului în care poate fi înțeles schiul. Căci cu certitudine schiul nu este sportul în care să ne spargem nu doar capul ci și casca ce-l protejează. Dacă pe vremuri eram săraci, murdari și uzi, eram totuși îmbrăcați într-un mod care trăda respect pentru propria persoană, nu îndrăzneam să ne purtăm și să ne îmbrăcăm altminteri. Ce-aș putea oare spune despre arătarea de ieri, aflată desigur pe ceea ce se numește placă, îmbrăcată nu doar fistichiu ci într-un mod care jignește ceea ce ar trebui să imanent uman în fiecare dintre noi, personaj care purta în rucsac un difuzor dat la maxim ce umplea spațiul din jur cu zgomot? Desigur, obișnuit cu efortul și în ciuda celor mai bine de cincizeci de ani, voi urca împreună cu copiii mai sus pe munte știind că astfel de creaturi nu vor avea suficientă voință și disciplină pentru a ne putea urma. Iar schiul de tură este perfect pentru asta. 

 

Un fost prieten mi-ar putea răspunde la litania de mai sus că reacționar cum sunt nu văd jumătatea plină a paharului. Faptul că oameni cu educație precară s-au apucat să urce pe munte este doar un semn că suntem mai bogați, este un simptom al faptului că trăim timpuri mai bune. Nu sunt convins că este așa, decivilizarea semenilor noștri are o certă componentă ideologică și este legată de egalitarismul noilor așa zis elite. 

 

Ca și pe vremea bunicilor mei caruselul istoriei a pornit din nou. Roata acestuia a început să se învârtă aproape pe neobservate, la început nu am sesizat-o. Căci cine a băgat prea tare în seamă, cine își punea întrebări la începutul anilor '90 atunci când fundația domnului Soroș recruta pe cei mai talentați dintre colegii mei de facultate plătindu-le salarii greu de imaginat pentru noi ceilalți? Care dintre noi ne-am alarmat atunci când vedeam că străinii veniți în România cu care începeam deja să interacționăm aveau idei stranii, pentru noi imposibil de menționat într-o conversație politicoasă? Ambiguitatea și lipsa cunoașterii nuanțelor limbii engleze nu ne-a lăsat să observăm modul ideologizat în care apusenii începeau să folosească limbajul, acum barbaria a invadat și limba română. La început nu am înțeles insistența apusenilor în reformarea educației școlare, acum când aproape că e prea târziu și nu mai avem unde să ne trimitem copiii la școală am ajuns să vedem în educația parentală singurul mod normal și civilizat în care ne putem crește copiii. 

 

Problema modului în care facem ski e relativ simplu de rezolvat, pur și simplu vom urca mai sus pe munte. Dar vom avea oare puterea de a lăsa orașele ca orașele construite de străbunicii noștri să fie cucerite de noii sălbatici?

 

Am pierdut Timișoara și Brașovul, Bucureștiul s-a dus și el. Orășelul meu de provincie nu se simte nici el prea bine deși a mă plimba prin el nu este întotdeauna experiența degradantă pe care o plimbare prin Cluj o aduce cu sine.

 

O dată cu plecarea domnului Trump noii sălbatici au cucerit și America mă întreb unde vom putea urca mai sus pe munte pentru a trage în piept aerul civilizației și al normalității noastre.