Dacă noi esticii am făcut greșeli – iar în prima parte a acestui text am descris greșeli majore – nici occidentalii nu au stat departe de eroare. Dacă eroarea comunismului estic era legată de natura materialistă a ideologiei comuniste, de negarea rolului antreprenorului în economie, practica economiei comuniste confundând economia cu un soi de înțelegere tehnologică a proceselor de fabricație, eroarea vesticilor a fost simetrică. Lipsiți de constrângerea rigorii ideologice precum în est dar animați de același egalitarism ca și colegii lor estici, economiștii vestici au eliminat antreprenorul din economie și au pus în centrul activității economice diverse epifenomene, chestiuni tehnice care țin de finanțarea activităților într-o economie avansată. După închiderea ferestrei de convertibilitate în aur a dolarului operată de președintele Nixon acum jumătate de secol, socializarea monedei a erodat și apoi distrus economia reală în lumea occidentală. Decenii la rând – este vorba de o jumătate de secol deja - cei care au operat și operează jocul de sumă nulă al monedei fiduciare au putut recruta cele mai strălucite minți din universități și licee în defavoarea sectoarelor cu adevărat productive ale economiei reale tocmai datorită potențialului de redistribuire a proprietății pe care moneda fiduciară îl are ca urmare a efectului Cantillon. Stagnarea și apoi decăderea economică dar și morală au fost consecințe firești, nu trebuie să fim experți în economie pentru a înțelege ce se întâmplă atunci când premiantul clasei nu vrea să caute soluția fuziunii nucleare în industrie ci vrea să lucreze într-o bancă de investiții sau pentru orice alt falsificator de monedă care-i cere să vină în costum la slujbă. Nu trebuie să fim experți în economie pentru a înțelege că atunci când tiparnița de bani distruge 98%din valoarea inițială – adică ante 1913– a dolarului, deținătorii de capital se refugiază în rentă și corupție politică lăsând deoparte munca grea și proiectele de lungă durată.

Dacă în est nu am avut acces la literatură economică de calitate, dacă elita est europeană a fost decimată periodic, elitele vest europene nu au avut astfel de probleme. Pur și simplu nu i-a împiedicat nimic și nimeni în afara propriei decadențe și a propriilor convingeri egalitariste să studieze și să învețe inclusiv din ce se întâmpla de partea nefavorabilă a Cortinei de Fier.

Observând socializarea tot mai accentuată a societăților occidentale, dezvoltarea unor corporații multinaționale de dimensiuni din ce în ce mai mari Rothbard – cel mai proeminent dintre discipolii americani ai lui von Mises – duce argumentul imposibilității calculului economic mai departe arătând că, chiar dacă economia nu este complet socializată, orice entitate guvernamentală, mai precis orice entitate monopolistă guvernamentală sau privată produce propriile insule de iraționalitate economică. Importanța argumentului lui Rothbard nu poate fi supraestimată căci ne arată că economiile socialisto-corporatiste occidentale au aceleași probleme structurale precum cele care au dus la colapsul economiilor comuniste din est iar destinația finală a economiei occidentale nu poate fi alta decât cea a economiilor socialiste din est. Practic în absența unor reforme profunde care să desocializeze, derereglementeze, demonopolizeze etc mediul economic, în absența unor reforme care să permită renunțarea la moneda fiduciară și emergența unor monede naturale, economiile socialisto-corporatiste vestice sunt în aceeași situație precum au fost cele socialiste din est tocmai pentru că din așa zisul calcul economic a fost eliminată orice componentă antreprenorială, calculul economic devenind în cel mai bun caz un soi de alchimie administrativă și politică.

Falimentul economiilor socializate din vest se petrece sub ochii noștri la 31 de ani după falimentul socialismului est european pentru simplul motiv că în est am fost mai socialiști decât vesticii dar și pentru că, rămași fără competitorii est europeni, vesticii au crezut că pot adopta fără consecințe politici din ce în ce mai socialiste accelerând din ce în ce mai mult căderea propriilor economii. Desigur occidentalii se vor strădui să evite declararea falimentului, vor trage de timp ca și până acum accelerând emiterea de monedă, legiferând pentru a încătușa și mai strâns mâna invizibilă a pieței, vor face tot în afară de ce este necesar și obligatoriu să facă pentru a se salva de la instaurarea unui regim comunist asemănător celui din care noi românii am scăpat acum 31 de ani. Căci vesticii știu prea bine că desocializarea și revenirea la un regim al proprietății private, dereglementarea și reinstaurarea logicii economice contrazice religia egalitaristă pe altarul căreia urmează a fi sacrificată societatea occidentală.

Este un privilegiu îndoielnic acela de a fi parte a unei generații care este martora falimentului mai mult sau mai puțin mascat de seriale precum Dallas în est cât și de pandemii sau revoluții ecologiste în vest. Ironia este că noi românii suntem în situația aproape hilară – nu este tragică ci doar hilară pentru că a stat în puterea noastră să ne schimbăm destinul – de a fi de partea proastă a falimentului atât acum 31 de ani dar și astăzi. Într-o economie de piață nerestricționată un faliment este întotdeauna și speranța unui nou început căci, așa după cum ne învață von Mises, bunurile de capital pot fi rearanjate de un nou antreprenor într-o configurație mai rațională, într-una care să producă bunăstare și nu pierdere. Din păcate însă, acest din urmă faliment prin care trecem în prezent nu va fi urmat de o renaștere ci de o încremenire în mizerie economică tocmai pentru că elitele occidentale au învățat temeinic lecția egalitaristă predată de dl. Troțki acum exact 100 de ani: comunismul trebuie instaurat global și nu doar într-o singură țară, piața trebuie abolită pretutindeni și nu doar pe alocuri, raționalitatea economică trebuie cu totul suprimată căci orice insulă de raționalitate ar aduce după sine colapsul egalitarismului mondial.