Societatea spectacolului a început, peste tot, prin coerciție, minciună și sânge, promițând, însă, fericirea… Acum, nu mai spune: „Ceea ce apare este bun, ceea ce este bun, apare”. Ci spune, simplu, „Asta e”. Admite deschis că nu mai poate fi reformată, în esența ei, deși schimbarea este însăși natura ei, cu scopul de a transmuta fiecare lucru în versiunea lui cea mai oribilă. Și-a pierdut orice iluzie despre sine însăși.

Guy Debord, La societé du spectacle (Prefață)

N-aș fi scris nimic despre Jocurile Olimpice de la Paris, bine că au trecut, numai că, pe valul unor lecturi mai recente despre Omul Nou și ce trebuie să aibă el în cap, am simțit că ar trebui să încerc, măcar, să renunț un pic la gândirea liniară gen cauză-efect - atât de limitativă, de sufocantă, pân’ la urmă, ceva care nu te ajută deloc să-ți faci tu propria realitate, că pici instant în nas - și, urmând imboldul Clubului de la Roma, să nu mai dau atâta importanță raționalității și să văd cum totul este, magic, interconectat cu totul.

Nu îmi este deloc simplu, mai ales că, până la aceste noi instrucțiuni, eu credeam că, dacă găsești legături unde nu scrie în presa corectă că ar fi, ori ești conspiraționist - ceea ce, firește, ar fi o tragedie pentru reputația oricărui om serios în zilele noastre – ori direct paranoic, ceea ce eu mă străduiesc să fiu exclusiv pe subiectele indicate de autorități, cu urmărirea atentă a alarmelor de urs și vreme bună pe care le primesc pe telefon.

Așa că m-am hotărât să-mi încerc, timid, nou-acordata libertate de a gândi global(ist) și holistic pe Jocurile Olimpice de la Paris și împrejurimile lor spațio-ideologico-temporale.

Cortul galben și ce facem în legătură cu aceasta

Punctul declanșator al călătoriei mele nepriponite-n logică a fost un cort apărut brusc în Piața Unirii, București. Adică în Micul Paris, cum ar veni.

Acest cort, înființat pe 20 august 2024, aparține Scientologiei. Potrivit fotografiilor din presă, cortul avea (sau are, dacă mai e încă acolo) trei turnulețe galbene de plastic, câteva mese acoperite cu mușama și niște panouri cu fotografii; aparținătorii care figurează în locantă sunt îmbrăcați cu tricouri galbene și, oare unde din cauza distanței, nu par foarte clear.

Conștienți, poate, că nu poți să te prezinți chiar în halul ăsta când vrei să faci prozelitism, oamenii au scris pe cort, de câteva ori, talismanic: „ceva se poate face în legătură cu aceasta”.

Deși nu este limpede la care parte din întregul demers se referă dânșii prin „aceasta” (are și Google Translate limitele lui), și nici cui se adresează palida încurajare, tind să fiu de acord cu mesajul, din temperament.

Același temperament m-ar îndemna să fac cel mai bun lucru care se poate face în legătură cu aceasta, și anume să îi ajut voinicește să-și ia catrafusele din mijlocul orașului – dar iar cad în gândire liniară și nu vreau să ratez exercițiul.

Mai degrabă, săr neliniar de la talciocul scientologic din Micul Paris la ditamai blocul scientologic de sticlă apărut în Marele Paris. În aprilie anul ăsta, Le Mondeanunța, destul de iritat, că Scientologia și-a făcut un sediu uriaș în Saint Denis.

Autorii articolului subliniau, conspiraționist, că apariția avea legătură cu, pe-atunci, iminentele Jocuri Olimpice, blocul fiind instalat la o aruncătură de băț de „Stade de France, de viitorul sat olimpic și de autostrada A1, ca să facă vizibilă celor din trafic crucea cu opt brațe care este simbolul [Scientologiei]”.

A propos de care simbol scientologic trebuie spus că este un hibrid între crucea rozicruciană și cea folosită de Ordo Templi Orientis, organizația celui mai cunoscut magician și ocultist al secolului XX, Aleister Crowley.

Fondatorul Scientologiei, L. Ron Hubbard, a fost membru al Societății Rozicruciene din America dar și un mare fan al lui Aleister Crowley – pe care nu l-a cunoscut personal, dar l-a admirat de la mică distanță spirituală prin intermediul șefului Lojei OTO Agape din Pasadena, Jack Parsons, care era unul dintre preferații lui Crowley și mare inventator într-ale rachetelor la NASA (Jet Propulsion Laboratory).

Hubbard era foarte apropiat de Parsons; ce zic eu – chiar intersectat, s-ar putea spune, având în vedere că au făcut ritualuri magico-sexuale împreună, în scopul de a o încarna pe Femeia Stacojie (Babalon sau Curva Babilonului), care urma să aducă pe lume Antihristul.

Nu știu ce le-a ieșit din aceste lucrări diavolești, dar Hubbard a preferat-o până la urmă oricărei alte variante disponibile momentan pe iubita (și, concomitent, cumnata) lui Parsons, cu care a și fugit prompt în lume (mă rog, în Florida) dimpreună cu economiile destul de considerabile ale lui Parsons.

Mai țineți minte ce a făcut Xenu în Cretacic?

Acum, de ce își zice Scientologia „Biserică”, este o întrebare. Hubbard spunea că Hristos este o invenție. Spre deosebire de Xenu, zeitatea primordială negativă a Scientologiei (după Hubbard, cred, totuși, care e personajul pozitiv).

Care Xenu, acum 75 de milioane de ani, deranjat de suprapopularea vastului lui imperiu galactic de 76 de planete, a adus excedentul demografic pe planeta Pământ, unde i-a masacrat cu bombe cu hidrogen. Par pure plaisir, presupun; sau par curiosité. Și i-a aruncat și în niște vulcani arzând, dar nu știu în ce ordine și nu vreau să comit vreo blasfemie.

Spiritele celor uciși – spirite care se cheamă „thetani” - confuze puțintel după atâta agitație și speriate, normal, s-au adunat unele în altele, în snopi, formă în care li s-a inserat un implant menit să îi omoare (adică să omoare corpul pe care urmau să-l locuiască, în grup – Scientologia e cu colocatari de corpuri) dacă spuneau la cineva ce-au pățit. Avea și Xenu o reputație. Și încă galactică.

Din fericire, oamenii oricum nu-și mai amintesc ce le-a făcut Xenu, ceea ce e scuzabil, după 75 de milioane de ani. Dar, în caz că-și amintesc, totuși, mor pe loc.

Alternativ, oamenii nu-și amintesc singuri, ei de la ei, cum ar veni, de toate astea, dar le spun scientologii.

Ca să nu moară (iar) la aflarea știrii totuși groaznice că au murit (deja), undeva, odată cu dinozaurii, tot scientologii îi întăresc înainte, prin foarte multe ședințe de „auditare”.

Aceste ședințe constau în interogarea obsesivă a aspirantului cu ajutorul unui aparat care se cheamă E-meter (niște cutii ca de pepsi ținute în mâini, cu niște sârme și un tensiometru) și costă o avere.

Aș spune că mai bine închid Scientologia, nu mai zic la nimeni nimic de Xenu și atunci nu mai e nevoie să-i mai spele pe adepți pe creier, preventiv, contra cost. Dar iar cad în păcatul gândirii liniare.

Un thetan coborând pe o sfoară

Continui meandrele: Scientologia nu este recunoscută ca religie în Franța (și nici în România), ceea ce mi se pare încă de așteptat, în ciuda atmosferei generale. Dar asta nu o împiedică să funcționeze, cum se face, ca ONG.

La noi, Scientologia ar avea un fel de sediu la Odorheiu Secuiesc și 70 de membri, toți maghiari – așa zice la presă.

Nu știu dacă asta explică îndemnul oarecum stângaci exprimat în limba română pe cortul galben din Piața Unirii, cert e că, potrivit aceleiași relatări de presă, thetanul-șef al micului sobor de la Odorheiu declara că „Nu prea estem interesată lumea” și, edificator, că „70% din bolile pe care le avem sunt mintale”.

Revenind la frații noștri mai mari și mai rafinați, francezii nu simpatizează deloc cu această organizație. Nu doar că au existat multe scandaluri și unii au calificat de la obraz Scientologia ca sectă, dar poate și pentru că francezii au un simț al umorului mai dezvoltat, cum se întâmplă la unii europeni, și nu poți să te tăvălești de râs la slujbă, quand même.

Cu toate astea, organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris 2024 au găsit de cuviință să-l invite la festivitatea de închidere, cu mare tam-tam, pe însuși Tom Cruise, cel mai cunoscut reprezentant planetar al Scientologiei.

Firește că el a executat și o cascadorie, care pe mine m-a impresionat profund. Din două motive.

Primul, că starul a fost scoborât din înaltul arenei, bine securizat cu centură și cablu de oțel, până pe stadion, ceea ce este o cascadorie extraordinar de dificilă pentru un bărbat de vârsta lui.

Același lucru l-a făcut, la Jocurile Olimpice de la Sydney (2000), o fetiță de maxim zece anișori, ceea ce nu face decât să-mi întărească argumentul.

Al doilea, că Tom a acceptat umilința de a se lăsa atârnat de o sfoară când, de fapt, el poate zbura liber, fără butaforie și emoții inutile – fiind Thetan 7 (sau chiar 8, maximum; e un secret, nu știm). Ceea ce înseamnă că Tom Cruise poate face absolut ce vrea el cu continuumul spațiu-timp.

Unde mai pui că poate avea și câte trupuri vrea – pe post de locuință, zic – și totuși el, modest - pardon, fidel - preferă să apară în continuare în aceleași haine acum prea strâmte.

În orice caz, după ce s-a dat în jos pe sfoară, Thetanus Maximus s-a urcat pe o motocicletă – în picioare, cum făceau puștii de la mine din cartier pe biciclete, serile, în illo tempore – și dus a fost, cu steagul olimpic fluturându-i în partea dorsală.

Înțeleg că el va duce acest simbol la Los Angeles, unde ar avea loc următoarea ediție a Jocurilor Olimpice – care, dacă asta de la Paris a fost cum a fost, în 2024, nici nu-mi pot imagina cum va arăta la Hollywood, în 2028.

Isis și stafilococul libertății

Vorbind de Thetan – Tethanus - Tetanos ajung prin asociere liberă la stafilococul auriu coborât și el din înalturi pe arena de la Paris, în închidere. Unii pe Tweeter/X au spus că ar fi fost e-coli. O fi Boala X, cine mai știe.

Organizatorii s-au apărat de acuzația că arătarea ar fi fost o figură satanică pufnind intelectual că, de fapt, era Le Génie de la Liberté - statuia aurie instalată în vârful columnei din Place de la Bastille.

Având în vedere că monumentul este asociat, de regulă (în mod greșit) cu Revoluția franceză, care a părut o temă principală a acestei ediții a Jocurilor Olimpice, s-ar putea găsi o logică în acest răspuns.

Dacă au reprezentat-o ei pe Marie Antoinette ținându-și în brațele însângerate propria căpățână cântătoare și au numit mascota ediției „Phryges”, de la bonetele frigiene pe care le purtau iacobinii în timpul masacrelor din 1792-1794, de ce să nu-l reprezinte în spectacol și pe presupusul „geniu tutelar” al acestei Revoluții nu atât ateiste, cât anti-creștine.

Citeam undeva că, în 1793, pe ruinele Bastiliei s-a ridicat un monument dedicat zeiței egiptene Isis, dotat cu fântână arteziană: din sânii statuii izbucneau două firicele de „apă sacră”. Între timp, l-au pus acolo pe Duhul Libertății.

Care Isis, revin - pentru cine se întreabă de unde și până unde, așa cum m-am întrebat și eu – este, după istorici, zeița care a dat numele Parisului.

În 360 d.H., împăratul roman Iulian Apostatul, al cărui nume ne spune tot ce trebuie să știm, nu doar s-a auto-declarat „Regele Soare”, dar a și redenumit așezarea unde a fost încoronat (Lutetia), situată pe malurile Senei, „Civita Parisorum” – pe scurt, „Par-Isis”, adică „de la Isis”. Întrucât pe același mal de râu existase un mare templu dedicat acestei zeițe.

Motiv pentru care noua emblemă a Parisului, propusă de iacobini în plin val de masacre, era o corabie având-o la prova pe Isis.

Aceeași Isis pe care, spun unii istorici, o reprezenta și „Zeița Rațiunii” – prostituata așezată de revoluționarii victorioși pe un tron în Catedrala Notre Dame (redenumită „Templul Rațiunii”) – înconjurând-o cu busturile lui Montesquieu, Descartes, Voltaire și dansatoare dezbrăcate.

Era un act de răzbunare demn de fondatorul apostat al orașului, câtă vreme catedrala fusese construită, ca simbol al triumfului creștinismului, chiar pe locul pe care se ridica, înainte, un templu dedicat aceleiași Isis.

Asta după ce, în prealabil, entuziaștii revoluționari dărâmaseră fleșa catedralei. Acea fleșă care, reconstruită, a ars misterios pe 15 aprilie 2019. Președintele Macron a încercat să profite de coincidență ca să „modernizeze” catedrala – războiul cu Comisia de patrimoniu și bunul simț continuă și azi.

Lucifer, zeița Victoriei și Asasinul...

Dar, și așa să fie – să fi vrut organizatorii să prezinte lumii, la final de Jocuri franțuzești, triumful libertății – de ce să-l reprezinți ca pe-un gândac cu trompă (sau ventuze)?

Și-apoi, mai important: statuia „Spiritului Libertății” cu pricina îl reprezintă, evident, pe Lucifer – de la steaua din frunte la torța aprinsă și lanțurile rupte. Astfel că apărarea organizatorilor în fața acuzațiilor de satanism e mai mult o recunoaștere – deși sunt sigură că s-ar găsi nenumărați să spună că Satana și Lucifer nu sunt același lucru.

Subiect în care nici n-are sens să intru; mă rezum la a mă întreba, din nou, candid: dacă de vreun aducător al luminii și libertății ar fi vorba, de ce arăta ca un carcalac și ce-a fost distopia aia sinistră din finalul Jocurilor Olimpice?

Reamintesc că streptococul luciferic a fost scoborât pe arena care reprezenta planeta noastră moartă.

În urma lui au mai descins niște libărci – toți îmbrăcați la fel, cenușii, toți fără fețe – care au împânzit „continentele” în bernă, au ridicat de jos ruinele umanității (constând în cercul acum devastat al Omului Vitruvian) și au finalizat prin a-l ridica pe șeful lor pe pulpe, coaste și umeri, într-un gest de triumf.

Înainte de victoria absolută asupra omenirii, boleșnița se mai întâlnește și cu zeița Nike, care, dintre toate zeitățile reprezentate, mai mult sau mai puțin obscur, în cadrul ceremoniilor, e singura care apare în forma existentă la muzeu - ca statuie decapitată și fără membre.

Rămâne fiecăruia să decidă care e semnificantul și care semnificatul în această metaforă atât de fină.

Un alt personaj care apare în această scenă finală e un individ mascat care evocă un ismailit din Secta Asasinilor (cel puțin dacă nu luăm după costumația personajelor din filmul de mare succes Secta Asasinilor).

Am stat un pic și m-am întrebat dacă apariția asasinului n-o fi un simbol al incluziunii și diversității.

Asasinii – al căror nume provine de la consumul de hașiș – au fost inventatorii terorismului ca armă politică. Deși nominal musulmani, legenda spune că întrețineau relații apropiate și oculte cu templierii din Outremer.

Zic doar nominal musulmani pentru că, la 1164, șeful sectei, Hasan al II-lea, nepotul legendarului fondator al Asasinilor, Hasan-i-Sabah, proclama Mileniul și anunța că gata, sharia era abrogată și toți musulmanii aveau voie să încalce toate tabuurile. Bine nu i-a fost.

... plus un țap

Revenind la templieri, sunt sigură că, în ciuda poreclei (numelui?) lui, „Copoiul”, săracul Snoop Dog habar nu avea ce face când se vântura de colo-colo prin mulțimea de adepți cu ditamai Baphometul la gât, convins că acea căpățână de țap înseamnă că el e cel mai tare („the goat”, cum se zice în argoul american de profil).

Putem, însă, saluta faptul că au trecut numai vreo șapte sute de anișori de când, doar pentru bănuiala de a se fi înclinat în fața capului lui Baphomet, Jacques de Molay, ultimul Mare Maestru al templierilor (cel puțin oficial), era ars pe rug de rege și papă.

Dacă nu mai ținem noi minte lucruri de-astea după nici un mileniu, ce să mai țină minte săracii scientologi despre Xenu, după 75 de milioane de ani.

Cultul infertilității

Dar să trecem de grupul tematic Snoop Dog, Țapul și Templierii și să revenim la planeta moartă pe care scoboară bacteria la final. Ce au vrut să sugereze subtilii și rafinații organizatori?

Eu cred că știu, un pic, nu atât ce au vrut, cât ce au reușit să sugereze. Pentru că, între ceremonia de deschidere și cea de închidere a Jocurilor, există o logică tip cauză-efect, și pe-asta nu o pot ocoli, oricât aș vrea să fiu de inventivă. Întrucât ceremonia de deschidere, care s-a vrut un soi de orgie păgână, a ratat esențialul.

Obsesia centrală a păgânismului era fertilitatea – a femeii, a bărbatului, a pământului. Ceremoniile organizate cu ocazia Jocurilor Olimpice în modernitate au avut întotdeauna accente păgâne, ceea ce cred că e de așteptat, având în vedere rădăcinile evenimentului. Dar cu alte ocazii s-a respectat, măcar, acest aspect, fertilitatea. Care alegorice cu grâne, fructe, veselie mare etc.

Deși cam bizar reprezentată, uneori – fertilitatea. La Jocurile de la Atena, în 2004, dacă mai țineți minte, Apollo, care zburase gol, mov și senzual peste lungul șir carnavalesc de scene ale abundenței, o însărcinează, ca să zic așa, la final, pe o femeie care, cu pântecele ca o minge luminoasă – că doar era plod de zeu – merge întâi pe apă, o vreme, în puzderia de stele reflectate, și-apoi, la o ridicare de brațe, stârnește o furtună de lumină care se transformă, rotindu-se, întâi în structura ADN-ului și-apoi într-o scară sclipitoare către cer. Chiar și așa fiind, în filmul de la Atena măcar nu murea toată lumea la final.

Or, la Paris, personajele răscrăcărate dezgustător pe o masă - care nu era cea din tabloul lui Leonardo, înțeleg - erau, pardon de expresie, sterpe. Ele reprezentau, mai degrabă, coribanții eunuci ai lui Cibele - altă zeiță orientală importată de romani, ca și Isis - decât zeitățile fertile pe care ar fi vrut să le întrupeze.

Hierofanții zeiței Cibele erau castrați ca parte a ritualului lor de inițiere și ca simbol al renunțării la vechea lor identitate. Se pare că zeiței nu-i plăceau nici femeile, nici bărbații, motiv pentru care se dorea reprezentată de un „al treilea sex”, care încetase să mai fie bărbat, fără a deveni, însă, femeie.

Dacă tot am pomenit de Isis și Cibele, sar din nou, prin asociere liberă, la capul de taur prezent în centrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice. Care cap de taur, firește, nu a  fost instalat intenționat acolo; el preexista. Statuia e veche. Intenționată a fost doar desfășurarea ceremoniilor în acel loc, în jurul capului de taur. Asta dacă nu cumva organizatorii au alunecat în derivă prin Paris și s-au proptit întâmplător tocmai acolo.

Zic asta pentru că taurul era sacrificiul zeului Mitra – care, alături de Isis și de Cibele, domina cultura romană. În cultul lui Mitra, rezervat doar bărbaților, se practica, de asemenea, (auto) castrarea ritualică. Cel puțin până la un moment dat, când familiile din elita romană au început să rămână fără moștenitori de-atâta fervoare religioasă și-au lăsat-o mai ușor cu diversitatea. Dar asta doar pentru că, pe vremea lor, bărbații nu rămâneau gravizi, ceea ce înțeleg că nu mai e cazul.

Fără absolut nicio legătură - alta decât coincidența - personajele care nu imitau Cina Cea de Taină a lui Leonardo în deschiderea Jocurilor Olimpice, exultau nu de bucuriile fertilității (cum ar fi fost obligatoriu, dacă reprezentau zeități păgâne, iar nu pe hierofanții lor castrați) ci de deliciile nereproductive ale intersexului – invitând la aceeași pantomimă și milioanele de prezumtivi privitori din întreaga lume.

Așa fiind, fast forward o bucată și planeta va arăta exact la fel de moartă cum a găsit-o sublimul streptococ al libertății pogorât pe arena Jocurilor pariziene.

Peter Koenig spunea într-un articol că astea au fost Jocurile unui cult apocaliptic. Sunt de acord. Un cult al morții – pentru simplu fapt că nu produce urmași.

Jocurile Foamei și Abraxas

De altfel, înțeleg că promisiunile dionisiace de la deschidere, oare unde erau false, nu s-au împlinit. Atleții au suferit de foame, cu o dietă pe care în Arcadia n-ar fi mâncat-o nici caprele.

Cât despre dieta involuntară din apele Senei... mai bine puneau în scenă ceva cinstit, genSatyricon-ul lui Fellini, și-atunci puteau să numească și aleile tangente vomitorium, măcar să știe lumea unde să se verse.

Revenind la etapa pre-digestie: un alt articol compara Jocurile de la Paris cu seria Hunger Games.

Spicuiesc:

„Cetățenii Capitoliului [elitele globale] se văd drept mai civilizați și mai inteligenți decât cetățenii din District, față de care nu au, de regulă, nicio empatie… pentru cei din Capitoliu, moda este extrem de importantă. Cei mai mulți poartă tatuaje sau își vopsesc trupurile în culori vii și fac operații estetice ca să-și schimbe înfățișarea. Printre operațiile cele mai răspândite sunt cele în urma cărora dobândesc mustăți de animal, piei colorate, gheare, modele decorative încrustate în piele și altele și mai scandaloase… Te întrebi dacă oamenii din Capitoliu realizează cât de oribil arată în ochii celorlalți oameni din Panem”.

Și uite-așa, perfect neașteptat, ajung înapoi în Saint Denis! (foarte amuzantă gândirea asta neliniară; ca un montagne russe decât că à la française).

Pentru că finalul ultimului episod din Hunger Games s-a filmat în Saint Denis (Noisy-le-Grand). Într-un complex rezidențial – construit cu mult înainte de a-și pune acolo un templu Scientologia și numit, nici mai mult, nici mai puțin, decât Les Espaces d’Abraxas.

Un cartier tulburător, distopic – cu coloane, arene, un amfiteatru uriaș și trepte care nu duc niciunde. Giganticul complex are trei clădiri – singurele posibile, în noul cult al morții - Palatul, Teatrul și Arcul de Triumf.

Zeitatea tutelară (mai precis, genius loci) este Abraxas - zeu suprem la unele culte gnostice, dar prezent, cu toate astea, pe sigiliile cavalerilor templieri.

Abraxas era „Marele Arhon”, „Tatăl necreat”, „Principiul Prim” – cel de dincolo de bine și de rău – adică și binele, și răul. Mai interconectat și mai holistic de-atât nici că se poate.

Nobelistul Herman Hesse scria, în faimosul lui roman, Demian:

„Pasărea zboară afară din ou. Oul este lumea. Cel ce vrea să se nască trebuie întâi să distrugă lumea. Pasărea zboară spre Zeu. Numele acelui Zeu este Abraxas... misiunea lui simbolică este de a uni ceea ce este divin cu elementele diavolului... el te va părăsi de îndată ce devii fără de vină și normal”.

Un demon, la creștini.

California psihedelică, Procesul de pe Urmă și Charles Manson

Și, cu Hesse, trec oceanul, pe urmele Thetanului Tom, întrucât Hesse a devenit un scriitor-cult al epocii psihedelice. Scenele de „teatru magic” din romanul lui, Lupul de stepă, au inspirat înființarea Magic Theatre la San Francisco, în 1967.

O, California. Viitoarea adresă a Jocurilor Olimpice. Leagănul Scientologiei. Și al mișcării psihedelice. Și locul în care flower power s-a și prăbușit în carnagiu, în vara lui 1969, când Charles Manson a comis, by proxy magic, unele dintre cele mai oribile crime din istoria deja foarte oribilă a crimelor americane. Nu înainte de a se răstigni – Imitatio Christi în batjocură – undeva, într-un deșert californian, în fața adepților, intoxicat fiind cu LSD.

Mulți s-au întrebat de unde învățase Manson tehnicile de control mintal pe care le exercita cu atâta succes asupra discipolilor. Și mulți au răspuns: de la Scientologie. La Spahn Ranch, ultimul bârlog al sectei lui Manson („Familia”) exista un E-meter.

Se pare că, în ciuda protestelor Scientologiei de-atunci încoace, Manson fusese inițiat în ale auditării și spălării pe creier de un scientolog pe care-l cunoscuse într-una din multele pușcării prin care trecuse.

Mai apropiată, însă, era relația lui Manson cu un cult desprins din Scientologie, numit „Biserica Procesului Judecății de pe Urmă” (sau, pe scurt, The Process), un cult neo-gnostic. Li se spunea mind-benders (îndoitorii de minți).

Misiunea lor declarată era „eliminarea forțelor gri” - căci albul și negrul, binele și răul, Iisus și Satana, erau, pentru The Process, același lucru. Grupul se intitulase, inițial, „Biserica Procesului Unificării lui Hristos cu Satana”, dar funcționarii de la registrul comerțului care au primit cererea de înregistrare a cultului (era America, unde „bisericile” sunt corporații) au strâmbat din nas (era America, dar în 1967).

Manson spunea că el este și Iisus și Satana. Și binele, și răul. Adică Abraxas.

Îmi închei periplul asocierilor libere revenind la Guy Debord, cu care am și început. Societatea spectacolului integrat în care trăim posedă acum toate mijloacele necesare pentru a falsifica întreaga percepție. Se dorește stăpânul absolut al memoriei și stăpânul absolut al planurilor care vor modela viitorul, până și pe cel mai îndepărtat.

Ridic privirea din bolgiile în care m-am cufundat, urmând instrucțiunile „Noului Iluminism” recomandat de Clubul de la Roma. Mă uit pe fereastră. Am niște coțofene care s-au aciuat la mine pe streașină; țopăie în continuare netulburate. Negurile se risipesc. Teatrul magic își lasă cortina. Nălucile nu sunt altceva decât atât: niște năluci. Afară e soare. A intrat o albină.