ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


"Întrebat-am vântul, zburătorul

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?”

Nichifor Crainic

CONSTANTIN

27 mai 1967- 6 iulie 2021

În tăcere și stingher, parcă din dorința de a nu ne tulbura din ale noastre, s-a stins camaradul Constantin Huțupașu. L-am cunoscut în urmă cu mulți ani prin mijlocirea prietenului meu, avocatul Septimiu Știrban, rudă prin alianță cu Huțupașu. La prima vedere, Constantin al nostru era un om pragmatic, întreprinzător (înființase una dintre primele societăți de alpinism utilitar din țară). Era aprig la vorbă și ușor conflictual, contestatar al "realităților”socio-politice și economice de atunci, implicat și "prizonier” al "economiei de piață”. S-a arătat, totuși, interesat de discuțiile noastre istorice. Ne-am mai întâlnit de câteva ori întâmplător, păstrând o distanță politicoasă, fără a empatiza explicit… Dar el asculta cu răbdare discuțiile noastre și, după un timp, încerca să participle la "dezbaterile” noastre. Un timp nu ne-am mai văzut, lăsându-ne purtați de valuri nemiloase prin "viroagele” și coclaurile” vieții.

Din 2016, însă, Constantin Hutupașu s-a raliat trup si suflet grupului nostru, in contextul lansării priectului Alianței Noastre România, inițiat de fratele nostru mai mare, Marian Munteanu. În acele frământări, cu toții am descoperit la Costelo – după cum îl alintam noi –, adâncimi nebănuite ale caracterului său. Crescut într-o familie cu puternice sentimente anticomuniste, dobândise și el convingeri pe măsură. Avea mândria descendenței dintr-o familie de gospodari, era înzestrat cu simțul proprietății, ce fusese cultivat, în șoaptă, la gura sobei, de poveștile unchiului său. După 1989, era un contestatar înverșunat al fsn-ismului instaurat de Iliescu și foștii activiști din eșaloanele doi și trei ale pcr-ului. În rând cu generația sa, a fost prezent în Piața Universității și a rămas atașat definitiv de acel spirit național și creștin lansat în 1990, sub oblăduirea Maicii Domnului și al Eminescului. Credea în misiunea și destinul generației sale și lăcrima nostalgic atunci când revedea imagini cu rostirile propăvăduite din balconul Univerității bucureștene, cu manifestațiile anticomuniste, cu atrocitățile minerești, ghidonate de clica fsn-istă și, mai cu seamă, cu marșul celor un milion de cămăși albe, care cereau eliberarea lui Marian Munteanu din „zarca” Jilavei. Pentru prietenul Huțupașu, Marian Munteanu era simbolul acelor ani, era liderul și speranța generației noastre. După cum ne-a mărturisit, revenirea lui Marian în viața publică l-a determinat să ne caute și să intre în rânduri pentru a sluji promițătoarea „împreuna lucrare” a generației postdecembriste.

Născut și crescut în apropierea Prutului, însuflețit de povețele unchieșului său, l-a preocupat firesc idealul Reînregirii. Aidoma multora dintre noi, îl „ardea” dorul de Basarabia și soarta vitregă a românilor bucovineni, a acelui colț de rai a Moldovei ștefaniene. A se urmări, pentru întărirea celor scrise aici, postările lui de pe f.b: Marșul Crucii era considerat, o acțiune semnificativă a reînvierii patriotice și a solidarizării tineretului român de pe ambele maluri ale Prutului. Noi, studenții anilor 90 povesteam în amănunt crezurile și acțiunile din Țara și de peste Prut, iar fratele Huțupașu – înregistrând cu luare aminte spusele noastre, discret, fără să ne anunța –, posta repetat imagini care evocau fenomenul Pieții Universității, Marșul Crucii din 1992, demonstrațiile și grevele studențești de la București, Iași și din toată țara Din nevoia de a pătrunde adânc în ascunzișurile biografice ale prietenului nostru, trebuie amintit că, încă din copilărie, a practicat alpinismul. Nu trebuia întrebat, provocat despre această etapă a vieții sale, el reacționa imediat, spunîndu-ne fără ocolișuri că în acel răstimp a descoperi natura, codrul și muntele, că acestea au reprezentat prima lui dragoste… Că alpiniștii lui sunt "băieți faini, patrioți de nădejde, care țin cu tricolorul la piept”. După cum ne-a mărturisit, a urmat acestă cale din nevoia sufletească a evadării din cotidianul apăsător și steril al acelor vremi, dar și din dorința cuceririi înălțimilor. Mai târziu ni s-a dezvăluit că pasiunea lui pentru natură, munte și, mai cu seamă, pentru escaladare era o căutare întru definire și o treaptă inițiatică. La priveghi, lângă trupul împuținat de boală și moarte al fratelui Constantin, în scânteia lumânărilor, am tâlcuit în ceas de noapte, cu alți prieteni că "Cel care urcă Muntele”, este într-o căutarea continuă întru desăvârșire lăuntrică. Înarmat cu voință, vrăjit de măreția culmilor, Constantin se încumeta să ajungă mai aproape de Cerul adevărurilor imuabile.. Și poate, tălmăcind anii petrecuți împreună cu prietenul Constantin, nevoia lui febrilă de acțiune și mărturisire revela un timp al neînțelegerii, un timp pierdut. Credem că, urcușul versaților carpatini l-au provocat, l-au motivat, fără a-l împlini pe deplin în Hristos. Adevărata învrednicire a considerat-o, în fapt. înțelegerea celor, încă, nepătrunse: apropierea de Dumnezeul părinților noștri pentru a desluși lămurit durerile și tainele jertfelnice ale mântuiri lui și a neamului său. Și scriu toate acestea, pentru că fratele nostru trecut la Domnul recunoștea în repetate rânduri, că întâlnirea cu noi și spovedania la Părintele Merticariu – parohul Bisericii Banu, duhovnicul nostru din studenție – i-a schimbat definitiv viața.

Din 2016 se declara mulțumit. Se considera un om care-și găsise calea, slujind un scop mai presus de sine. Devenise foarte atașat de Biserică, de trecutul istoric, de valorile și tradițiile românești. Deși un om simplu, fără lecturi savante și exprimare meșteșugită, avea instinct în a decanta binele de rău, adevărul de diversiune, credința cea adevărată de erezie. Își știa bine locul și rolul între noi și nu manifesta nemulțumiri sau pretenții. Era modest, generos. cumsecade, voluntar, fidel și implicat trup și suflet în acțiunile noastre. Era om de execuție, lăsând pentru alții decizia. Totdeauna disponibil, gata sa-și asume deplasări în miez de noapte acolo unde era nevoie, de multe ori la sute de km de Iași. Avea rezistență, continuitate în efort și credință dar, mai ales, disciplină liber consimțită, care uimea pe toți…Și toți ai noștri din Iași și din țară l-au respectat, prețuit și iubit. Drept consecință firească a devotamentului său, în tumultul unei acțiuni, l-am strigat SOLDAT HUȚUPAȘU…A răspuns PREZENT și a rămas PREZENT. După cum a recunoscut mai târziu, i-a plăcut acest apelativ care îl individualiza și, implicit, îi recunoștea meritele: modestia, smerenia și nădejdea în noi, ceilalți… Deși ispitit cu felurite formule civico-politice, dibaci fluturate și "profesionist”ambalate retoric, Soldatul nu a rupt rândurile. A rămas în front, sub Steag.. Drept pentru care – și pentru multe altele –, pentru Noi și pentru alții ca Noi, fratele Constantin va rămâne pentru totdeauna SOLDATUL HUȚUPAȘU… Îl vom pomeni mereu în rugăciunile și poveștile noastre drept model de dăruire și credință în dăinuirea și trăinicia României creștine. A Țării Întregite, așa cum a fost la 918 și cum trebuie să fie.

Dumnezeu să-l ierte, să-l călăuzească și să-l primească în Lumina Sa!