Ieri mi-a murit un prieten. A murit de o boală de care nu se mai moare în ziua de azi, decât în câteva țări subdezvoltate din Africa Subsahariană, nicidecum într-o țară europeană, membră a UE. A murit de pneumonie. Medicii, cu toate strădaniile lor exemplare, nu l-au mai putut salva.

Prietenul meu a mers la spital în urmă cu câteva zile. Conform biletului de internare, după ce a fost examinat la camera de gardă, starea în care venise era „mediocră”. Nu gravă. Nu foarte gravă. Ci mediocră. Cu alte cuvinte, primind ajutor medical de specialitate, aproape sigur nu ar fi murit. S-a întâmplat, totuși.

În foarte multe rânduri, îi învinuim pe medici că nu și-au făcut ca lumea treaba. Că pacientul a murit, sau a rămas cu sechele pe viață, din pricina unor culpe medicale. Fără îndoială, mulți dintre noi avem dreptate, atunci când facem aceste acuze. De astă dată însă, medicilor nu li se poate reproșa nimic. S-au bătut cu moartea din toate puterile. Au pierdut însă această bătălie. Și nu pentru că ar fi fost nepricepuți. Și nu pentru că nu și-au dat interesul, că au fost indolenți. Prietenul meu a murit nu dintr-o culpă medicală. Ci, cred eu, dintr-o cauză mult mai gravă. Din cauza tâmpeniei unui protocol, care nu mai are nicio legătură cu realitatea și care, așa cum mi-au spus mulți medici, unii dintre ei de renume, pierd pacienți pe care îi pot salva.

Un protocol anacronic, dar care, practic, înpiedică medicii să intervină la timp, în sprijinul bolnavului.

Prietenul meu când a mers la spital, după ce a fost consultat, a fost nevoit, din cauza acestui protocol tâmpit, să aștepte aproape 30 de ore, ca să poată intra practic în spital și să poată fi tratat. Interval de timp în care starea lui s-a agravat de la o oră la alta. Interval de timp în care medicii care voiau să îl salveze au fost legați de mâni și de picioare.

Prietenul meu a trebuit să aștepte, ca să poată fi tratat, rezultatul testului PCR. Dacă are covid sau nu.

După aproape 30 de ore de așteptare, aproape în comă, a fost dus la reanimare. După câteva ore a murit.

Și ca să nu spuneți că poate sunt subiectiv, fiind vorba despre un  prieten al meu, să vă mai dau un exemplu. De astă dată, cu un copilaș. O fetiță de nici zece anișori. Într-o seară de vineri, a fost lovită de o mașină. Din fericire, a scăpat cu viață. Dar un picioruș a fost rupt rău de tot. A fost dusă de urgență de părinți la un spital din București. Medicul de gardă care a examinat-o imediat, a indicat clar pe foaia de internare: „operație urgentă”. Fetița, împreună cu mama ei, au fost duse într-un salon și încuiate acolo. Au zăcut până luni dimineața. Fetița cu piciorul făcut zob, cu dureri crâncene, nu a putut fi operată, pentru că spitalul avea contract pentru teste PCR cu o firmă privată, care nu lucra în week-end. Din fericire, un medic inimos, nu a mai ținut seama de protocoalele negioabe și, impresionat de suferința groaznică a micuței, a operat-o duminică dimineața. (...)

Dar acum? Acum când, evident, pandemia nu mai există, când nu mai există restricții, când este clar că virusul considerat ucigaș nu mai este deloc periculos, acum, de ce, în numele acestui virus, mai mor cu zile oameni în spitale? De ce nu se abrogă acest protocol criminal. Sau, dacă încă se mai tem de covid, de ce nu se face un test rapid, astfel încât medicii să poată interveni la timp, să salveze vieți.

După aproape 30 de ore de așteptare, când medicii ar fi putut interveni cu șanse mari de a-l salva, perioadă în care starea lui s-a agravat de la o oră la alta, a sosit și rezultatul testului prietenului meu.

Era negativ!

Integral EVZ

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews