„Întunericul și lumina nu pot viețui împreună. Niciodată nu putem avea întuneric și lumină în același timp. Ori lumină, ori întuneric. Când aprinzi lumina, se mistuie întunericul. […] Calea cea mai scurtă și mai sigură este iubirea. [...] Eu însă vă spun: în loc să vă îngrijiți de diavol și de vicleniile lui, în loc să vă îngrijiți de patimi, să vă întoarceți către iubirea lui Hristos. […] Prin harul dumnezeiesc toate devin nedureroase. De chipul acesta lin să vă slujiți. Nu vă luptați să alungați întunericul, răul. Nu izbândiți nimic lovind întunericul. Vă aflați în întuneric și vreți să scăpați? Ce faceți voi? Alungați cu putere întunericul, îl loviți, dar el nu pleacă. Vreți lumină? Faceți o deschizătură și va pătrunde o rază a soarelui, va veni lumina. În loc să alungați întunericul, în loc să izgoniți vrăjmașul, ca să nu intre înlăuntrul nostru, mai bine deschideți mâinile către brațele lui Hristos. Acesta este cel mai desăvârșit chip: anume de a nu lupta nemijlocit cu răul, ci de a-L iubi pe Hristos, lumina Lui, și răul se va spulbera” [1].

Ziua bună, oameni buni!

În astă zi luminată îmi amintii de cuvintele Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, cel care, la un moment dat, și-ar fi dorit să meargă să trăiască la Matala, pe plaja cretană a hippioților greci, printre aceștia, dar fără de păcat, întru a le vorbi de Domnul nostru Iisus Hristos, despre adevărata dragoste, care e eros întruagapè, nu doar eros: „Ea nu stă’n trup, stăpână a cărnii și-a plăcerii,/ Înflăcăratu’i spirit, urgie, le consumă;/ Își cată’noi duh geamăn... și, de’1 îmbii cu humă,/ Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...” [2]. Ei, asta ar fi fost o încercare demnă de un sfânt! O încercare la care a fost supus și Fiul Domnului, pentru că a trăi în lume și a rămâne Ceea Ce/cine ești e lucru mare.

Pe de altă parte, e păcat să vrei a face lucruri pe lume fără a avea chemare. Harul ne e dat fiecăruia, pe potriva voii Celui de Sus. Cei care nu s’au convins încă de asta, pot viziona filmul germano-nepalez, Samsara, unde un călugăr budist dă greș, din exces de zel, atât în viața spirituală cât și în cea carnală. Filmul e frumos și pentru peisajele expuse pe peliculă.

Revenind la Sfântul Porfirie, omul nu avea școală, dar era teolog, în sensul adânc al termenului... adică, în el se rostea Cuvântul însuși (O Theos Logos) [3]. E greu a trăi așa... de nu ai chemare. E greu pentru că noi, oamenii, suntem deja pe pragul celei de-a treia căderi, care va fi, de va fi, pentru că stă să fie [4], una definitivă. E greu a gândi cu gândul o asemenea cale, deși, paradoxal, omul de azi, dominat de spiritul științific, ar trebui să vadă că aici e aplicată o lege a fizicii de pe nivelul nostru de realitate. Ar fi, măcar, un pas mic întru căutarea Luminii celei adevărate, care nu ni se arată decât în cazul în care am re-aprins lumina din noi. Și această ultimă cădere va fi definitivă pentru că lumea în care ne aflăm e o închisoare, deja, o dictatură tehnologică pornită dintr’o birocrație consolidată („entrached bureaucracy”, Frank Herbert în Dune) care, pierzându’și frânele tradiționale, a predat misiunea acestora tehnologiei, fapt ce adâncește, ireversibil, criza, așa cum ne demonstrează Neil Postman în Tehnopolis: „Shaw remarca odată că toate profesiile sunt conspirații împotriva nespecialiștilor. Mai mult decât atât: în Tehnopolis toți experții sunt investiți cu aura preoției. Unii dintre experții preoți sunt numiți «psihiatri», alții «psihologi», alții «sociologi», alții «statisticieni». Dumnezeul pe care îl slujesc nu vorbeșe despre dreptate, bunătate, milă sau har. Dumnezeul lor vorbește despre eficiență, precizie, obiectivitate. De aceea, concepte precum «păcatul» sau «răul» dispar în Tehnopolis. Ele provin dintr-un univers moral irelevant pentru teologia experților. Preoții Tehnopolisului numesc păcatul «devianță socială», care este un concept statistic, iar răul «psihopatologie», care este un concept medical. Păcatul și răul dispar pentru că nu pot fi măsurate și obiectivizate și, din această cauză, nu pot fi gestionate de experți” [5]. Astfel, citindu’l pe Postman, am înțeles mai bine de ce ar fi fost nevoie de un Jihad Butlerian, bunăoară... Dar asta nu ar rezolva problema, pentru că nu are cheia potrivită...

Mergând nițel mai departe, în limba română, chiar cuvântul lume din lumină vine, etimologic, ceea ce spune totul despre rostul nostru aici, pe pământ. Ceea ce e și mai interesant, și în limba maghiară e la fel. În engleză, însă, nu. Alte limbi, din păcate, nu cunosc...

Încheind, ușor nici mie nu’mi e, mărturisesc... De multe ori am sentimentul că vorbesc sau scriu fără a susține, pe deplin, cu faptele mele, ceea ce vorbesc sau scriu. Mă consolez, însă, ca tot omu’, cu gândul că nu mă cred cu nimic mai bun decât cei despre care vorbesc sau scriu, deși... Deh, păcătos mi’s, că altfel om n’aș fi.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește’mă, pe mine, păcătosul!

[1]Sf. Porfirie, Ne vorbește Părintele Porfirie – viața și cuvintele, trad. Evloghie Munteanu, Egumenița, Galați, 2005, pp. 248-252.

[2]Vasile Voiculescu, Sonet CLXXIII în Opera literară. Poezia, Cartex 2000, București, 2004.

[3] „Teolog nu este cel care ia diploma Facultății de Teologie. Teolog este cel înlăuntrul căruia vorbește Dumnezeu Cuvântul [o theos logos]. Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte - Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi în România, Reîntregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.

[4] Vezi ideea lui Constantin Noica despre sentimentul ființei la români, trăirea „întru” și cele șase ipostaze  ontologice ale verbului „a fi”,  în Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, Eminescu, București, 1978.

[5] Neil Postman, Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei, Contramundum, București, 2023, p. 124.

Sorin Suciu