Ziua bună, oameni buni!

În vacanță, timp frumos, la vărsarea Dunării în mare, la o pensiune cochetă, cu familia, la micul dejun... Lângă noi, un cuplu în vârstă, pensionari, cu fiul și nora. Fiul, „țucu’ mic”, fonfăit, cu ochelari. Nora, fusiformă, plată... Omu’ nost’, negricios, îndesat, cu alură de plotoner-șef. Doamna... damă bine... pe potriva șefului ăl mare. Io, cu soția și copiii... Cu soția ne tot dăduserăm discret coate, cu o zi înainte, că „țucu’ mic” venise mai târziu la micul dejun și, umflat de somn, fonfăise ceva cu „euh dhoar nishte cerealhe”-n coadă. Mdeh! Primprejur, Ozzie și Luna, frumoșii câini wizsla ai gazdelor, zburdau pe sub smochini... Ni’ca deosebit, pân’aici, doar punerea’n temă.

Deci, lume... soare... frumos... Șefu’, cu ditamai aifonu’ la ureche, pă șpicher, orăcăie: „Măh! Zi măh! Cât e?” „Blah, blah, blah!” „Cum ce, măh! Cât s-a mărit pensia?” „Inaudibil”. „Aha! Yess! Zăce meleoane! Ha! Cine-i șefu?!!!” De lângă el, doamna, către noră: „Ei, na, cine-i șefu’?” Omu’ nost’, mai să se’nece. Noi, din siderați de mojicia majurului, pufnim în râs. Majuru’ mi-arunc’o privire laser, prima’ntâi, de zici că m’a luat în linia de miră. Io’l privesc, calm, apoi, săracu’, bagă nasu’n pământ. Io, mai să intru’n pământ... de rușinea lui... da’ n’ai cu cine, bre, n’ai cu cine.

Mda. Soare, briză, Dunăre, Deltă, Marea Neagră, plajă... sălbatică încă, pe alocuri, România, români și români, mai și străini, la muncă... sau în vacanță...

Ciuciolacilor, măh! Marș!

Rămâne cum am stabilit.

Doamne miluiește!