În primăvara anului 2003, Sfânta Cuvioasă Elisabeta a locuit timp de o lună de zile în apartamentul nostru din Cluj-Napoca, pentru refacere după operația la Spitalul Stanca. Maica Elisabeta nu a stat degeaba, ne-a amenajat un colț de rugăciune cu icoane, cruce, metaniere, o masă pe care a pus apă sfințită, o candelă, un suport lumânare, un tămâier, anafură, tămâie, smirnă, cărbune. Metanierul din dreapta este al maici cu care s-a rugat cât a stat la noi și ni l-a lăsat nouă. Ne-a organizat un colț de rai unde să ne rugăm și unde în fiecare seară citeam acatistul și paraclisele Maicii Domnului.

Ce învățături credeți că ne-a lăsat Sfânta Cuvioasă Elisabeta?

În primul rând, faptul că Raiul începe dintr-un colț de casă. Maica nu ne-a adus teologie înaltă, ne-a adus rânduială. Înainte să ne vorbească despre Dumnezeu, ne-a învățat să-I facem loc. O masă mică, o candelă care nu se stinge, o icoană ștearsă cu grijă. Ne-a arătat că omul nu se roagă doar în biserică, ci își face biserică în casă. Apartamentul nostru de bloc, cu zgomotul mașinilor și cu miros de mâncare de pe la vecini, a devenit chilie. Și am înțeles atunci cuvântul Părinților: „Dă-i lui Dumnezeu un colț din casă, și El îți va da tot cerul."

În al doilea rând, învățătura rugăciunii ca respirație. Bolnavă, abia ieșită din operație, cu trupul slăbit, Maica nu s-a plâns o singură dată. De la 5 dimineața o auzeam șoptind: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă...". Metanierul ei, cel din dreapta, pe care ni l-a lăsat, era tocit pe noduri. Nu de la vechime, ci de la lacrimi și de la degete. Ne spunea: „Fraților, nu vă rugați mult, rugați-vă des. Mai bine 10 metanii cu mintea adunată, decât un acatist citit cu gândul la piață." În fiecare seară, când citeam Paraclisul Maicii Domnului, ea nu citea tare, ci plângea. Și atunci am învățat că rugăciunea nu e text, e stare.

În al treilea rând, învățătura răbdării în suferință. O lună întreagă a trăit durerea cu demnitate de muceniță. Când o durea, își punea mâna pe locul operației și zicea: „Mulțumesc, Doamne, că mă cercetezi." Niciodată nu spunea „De ce eu?" sau Cât o să mai țină?". Ne-a învățat că boala nu este pedeapsă, ci binecuvântare cu mască aspră. Spitalul Stanca nu a fost pentru ea un capăt de drum, ci o Golgotă mică, după care vine Învierea. De la ea am învățat să nu mai fugim de cruce, ci să o sărutăm.

În al patrulea rând, învățătura lucrului făcut cu dragoste. Maica nu putea sta degeaba. Deși slabă, ștergea icoanele, aranja anafura în cutiuța de lemn, punea smirnă cu lingurița în tămâier, învăța pe soție cum se aprinde corect cărbunele. „Tot ce faci, fă ca pentru Maica Domnului. Dacă faci curat, fă ca și cum ar veni Ea în vizită." Așa ne-a sfințit lucrurile mărunte. Am înțeles că nu există muncă mică, dacă o faci cu rugăciune.

În al cincilea rând, învățătura lăsării de moștenire nevăzută. Când a plecat, nu ne-a lăsat bani, nici obiecte scumpe. Ne-a lăsat metanierul ei. Un șirag de lână neagră, simplu, făcut cu mânuțele ei. „Rugați-vă cu el, și când nu vă mai rugați voi, se va ruga el pentru voi." Și așa a fost. Colțul de rugăciune a rămas. Candela ei arde și azi. Apa sfințită se schimbă, tămâia se termină și se cumpără alta, dar rânduiala a rămas. Ne-a învățat că adevărata moștenire nu se pune în testament, ci în sufletul celor care rămân.

Sfânta Cuvioasă Elisabeta a stat la noi doar o lună, dar a locuit în noi de atunci încolo. Nu a venit să se refacă trupește după operație. A venit, de fapt, să ne refacă pe noi duhovnicește. Și dacă cineva intră astăzi în casa noastră și vede colțul acela de rai, să știe: acolo a trecut o sfântă. Și încă mai trece, în fiecare seară, când se aprinde candela.

Apoi ne-a învățat evlavia pentru Domnul Iisus Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pentru toți sfinții. Spunea de multe ori pe zi rugăciunea ei: „Domnul meu și Mântuitorul meu. Mă dăruiesc Ție, Hristoase, Domnul cel Întrupat, Domnul cel Răstignit, Domnul cel Înviat, pentru iertarea păcatelor noastre și pentru moștenirea vieții veșnice. Tu ești lumina, iubirea și învierea mea. Te rog, Iisuse, transformă-mă într-o lumină. Amin.”

Tot timpul avea rugăciune inimii și uneori mai spunea niște versuri de-a Sfântului Ioan Iacob: „Prieten bun câștigă-ți plânsul și „rugăciunea lui Iisus”, Căci plânsul stinge focul veșnic, iar ruga te înalță sus”. 

Sfântă Cuvioasă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii! Amin.

Har pace și mântuire!

Doamne, ajută!

Ștefan Popa