Așa cum Sfânta Elisabeta purta în spate mereu un rucsac militar, tot așa ne purta în spate pe toți cei care reușiserăm să-i pătrundem la inimă. Ea avea o bucurie copilărească tot timpul, cu un chip blând și smerit. Avea multă răbdare, era înaltă, energică, harnică, gata să ajute pe oricine. De fapt, orice întâlnire cu un om sfânt este o întâlnire care te pune pe gânduri, care te transformă, care te mișcă, care naște în sufletul tău un ceva mai mult sau mai puțin explicabil și chiar un dor de Dumnezeu. Sfânta a primit crucea suferinței a unei boli grave, un cancer pe care l-a dus cu demnitate și în ultimele luni de viață s-a retras la mănăstirea de metanie, la mănăstirea Pasărea.

Sfânta Elisabeta ținea foarte mult la viața de rugăciune și ne spunea că fiecare creștin trebuie să aibă un canon de rugăciune și de metanie. Maica făcea metanii și când mergea cu noi prin pădure și bineînțeles că avea permanent rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Sfânta era mare iubitoare de slujbele bisericești, de Sfânta liturghie, de muzica psaltică și la rândul ei era o bună cântăreață bisericească, fiind dascăl bisericesc cât timp a viețuit la Schitul de la Ierusalim. Cunoștea foarte bine rânduiala de la strană, tipicul bisericesc și răspunsurile la Sfânta liturghie.

Sfânta Elisabeta avea darul înaintea vederii, de pildă, la un prieten i-a spus să se pregătească că soția va pleca la Domnul în două luni și așa s-a și întâmplat. Pentru noi, cei care am cunoscut-o pe Sfânta a fost o mare binecuvântare, dar și o mare obligație duhovnicească. Canonizarea Sfintei este un caz unic în viața Bisericii, care ne-a responsabilizat mai mult în viața duhovnicească. Nu este un lucru ușor să trăiești alături de o Sfântă, pentru că te schimbă mult în ceea ce presupune lucrarea duhovnicească, ne îndemna mereu la o viață în Hristos. Ea spunea lucrurilor pe nume, dar fără să jicnească, de pildă, mie îmi spunea ades: „Smerit este mândruțul nostru frățior”, știut fiind faptul că atunci mă luptam cu un duh al mândriei. Ea ne atrăgea mereu atenția să nu fim ortodocși doar cu numele, să fim creștini ortodocși practicanți. Ea era un reper de bază pentru viața noastră duhovnicească și ne transmitea o râvnă pentru creșterea duhovnicească. Maica ne atenționa pe toți, în special pe cei care aveam darul condeiului să nu scriem nimic despre ea atâta timp cât este în viață. După ce plec la Domnul, atunci puteți scrie, dar cu binecuvântarea duhovnicului vostru.

Sfânta Elisabeta ne îndemna să ascultăm de duhovnicii pe care îi avem, și ce spune Biserica, adică Sfintele Taine, Sfinții Părinți, cărțile bisericești etc. Întreaga ei viață a fost o învățătură pentru noi cei care am cunoscut-o pe maica, pe care am înțeles-o mai mult sau mai puțin, dar care ne-a pătruns la inimă. 

Sfânta Elisabeta ne ducea în spate pe toți!

 

(Din cartea „Pustnica”, p. 57, Autor: Ștefan Popa)