ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Tatăl lui Vladimir Tismăneanu, Leonid Tisminețki, a fost redactor al Radio Moscova în timpul celui de-al doilea război mondial și a fost dovedit de istoricul Gheorghe Buzatu, în lucrarea „Românii în Arhivele Kremlinului”, că a fost cel mai bine plătit agent al Kominternului (Internaționala Comunistă). Hermina Marcusohn, mama sa, a lucrat și ea pentru Radio Moscova. Legăturile bolșevice ale părinților lui Volodea erau cimentate din timpul războiului civil din Spania, unde au fost combatanți de partea brigăzilor internaționale comuniste.

Acesta e mediul în care a fost crescut Vladimir Tismăneanu, în care poveștile romanțate despre bolșevici i-au animat tinerețea. Evident, nu este vinovat politologul pentru opțiunile părinților săi. Dar este vinovat că este un continuator al ideologiei kominterniste, antiromânești și anticreștine, că propagă „marxismul cel bun”, alături, spre exemplu, de prietenul său, Iurii Chișinevschi, care este fiul șefului propagandei comuniste din România (sub comanda căruia a lucrat Leonid Tisminețki, după instalarea regimului comunist de ocupație). Și, mai ales, este vinovat că este unul dintre falsificatorii trecutului istoric. Neîntâmplător, direcțiile de atac ale lui Tismăneanu sunt pe aceeași linie cu cele ale propagandei bolșevice.

Zilele trecute, neokominternistul a atacat virulent revista Gândirea și pe conducătorul acesteia, Nichifor Crainic, creatorul unuia dintre cele mai importante curente de gândire românești din perioada interbelică.

Postarea lui Timăneanu este una delirantă, fiind ilustrată de fotografii cu Aleksandr Dughin, unul dintre ideologii lui Putin.

Se observă necunoașterea operei lui Crainic, autorul recunoscând că i-a citit, în urmă cu mai bine de 50 de ani, o singură carte, de al cărui titlu nu mai e sigur. Este vorba despre lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”, pe care Tismăneanu o consideră, printre altele, anti-liberală (de parcă ar fi un păcat aceasta) și, culmea, „subliminal slavofilă”. Nichifor Crainic, susținător al latinității ortodoxe a poporului român, condamnat de bolșevici pentru susținerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, a ajuns să fie declarat susținător, e drept, subliminal, al slavofilismului. Parcurgerea studiului despre „Dostoievski și creștinismul rus” l-ar fi scutit pe Tismăneanu de susținerea unei astfel de inepții.

De asemenea, Tismăneanu afirmă că gândirismul ar fi fost un curent antimodern (lucru infirmat de publicarea în revista Gândirea a poetului modernist Ion Barbu și a tânărului avangardist Ștefan Baciu), colectivist (știut este că împotriva acestui concept Crainic a scris nenumărate articole) și, bineînțeles, rasist (deși textul lui Crainic, „Rasă și religiune”, este unul dintre cele mai puternice atacuri din spațiul culturii europene împotriva rasismului german, făcut atunci, în plină ofensivă germană, și nu astăzi!).

După aceea, delirul lui Tismăneanu este total. Vorbește de Nichifor Crainic ca despre teologul „fascist” (deși fasciștii erau cam atei) care ar fi susținut că „salvarea vine din contopirea individului cu comunitatea de sânge, glie și destin”, că evreii sunt un agent patogen, că noi, românii, „vrem să ascultăm descântece cosmice” și că visăm și trăim cu „nostalgia paradisului” si „liturgizarea României” (niște habotnici fundamentaliști ortodocși, ca să fie lucrurile clare!). În anii ‘50, astfel de acuze te aruncau direct în pușcărie. Nu pot, însă, să nu-i dau dreptate când spune că noi preferăm să rămânem cu Nae Ionescu și discipolii lui, iar ei cu Descartes, Spinoza si Kant.

Atâta poate Vladimir Tismăneanu, documentarea sa este una firavă, iar articolul său este unul pur propandistic, așa cum a învățat în tinerețea sa comunistă. Măcar Zigu Ornea, un alt bolșevic notoriu, mai punea mâna pe carte când scria despre corifeii elitei interbelice.
În finalul materialului, Tismăneanu sare brusc la gâtul lui Adrian Năstase (nu înțeleg enumerarea acestuia în acest context a partenerului lui Ion Ilici Iliescu), a reputatului sociolog Ilie Bădescu și a ucenicilor lui, pe care îi califică „politicieni eurasiatici ai Mamei Rusia”. Haida, de! Uite cine de cine vorbește! Fiul slujitorilor Moscovei îl acuză pe profesorul Ilie Bădescu, a cărui familie a avut de pătimit de pe urma regimului comunist. Astfel s-a făcut, după decembrie 1989, transferul vinovăției.

De fapt, materialul elaborat de Tismăneanu este unul de băgare în seamă. Este o politică a sa, de atacare a unor reprezentanți importanți ai suveranismului și naționalismului românesc, în speranța că va prinde vreo sinecură din partea noului regim, pentru care își tot oferă serviciile. Îi e dor de perioada în care a beneficiat de avantaje uriașe de pe urma desemnării de către Traian Băsescu în fruntea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ce vremuri! Îmi aduc aminte că Gabriel Liiceanu, aflând de numirea lui Tismăneanu în fruntea comisiei, se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă în Germania ar fi fost numit șeful comisiei pentru denazificarea Germaniei un urmaș al lui Goebbels. Aveau însă să cadă repede la pace. Tismăneanu a dat spre publicare Editurii Humanitas raportul falsificator întocmit de comisia pe care a condus-o. Dar asta numai după ce unul dintre directorii editurii, azi mare suveranist, a scris două articole elogioase la adresa lui Tismăneanu, pe care îl numea, nici mai mult, nici mai puțin, chipul îndurării creștine. Doar îl iertase pe spășitul Liiceanu!