Autoarea, cititoarea noastră Claudia Goage, este câștigătoare a unuia dintre Concursurile ActiveNews la categoria eseu, cu articolul Era Covid si Marea Resetare - Marea Șansă. Hai fraților! 

 *

Atunci când Sfântul Grigorie Palama îndemna să i se aducă laude datorate Mamei lui Dumnezeu prin compunerea de imne, învăța: "să recunoașteți că nu o puteți lăuda după vrednicie [și] știind asta, nu încetați să o lăudați cu toate sfintele cântări care au fost compuse pentru ea din veac, alcătuind în biserică în fiecare zi și ceas un cor armonios". Într-o abordare în sinteză a cuvântului scris despre Maica Domnului în teologia secolului XX și în spritualitatea isihastă a secolului XIV, Sfântul Grigorie Palama, cu ajutor dumnezeiesc de care au nevoie toți cei care pășesc spre înțelesuri atât de înalte, a reușit să ne lase mărturiedespre minunea supranaturală a Fecioarei cu adevărat fericită și mai înaltă decât toată creația.   

Plecând în gând cu adevărul luminat de Dumnezeu, că „nici toți câți s-au mântuit prin nașterea ei fără stricăciune nu pot să o elogieze în chip demn pe Maica Domnului”- pentru poziționare, din capul locului avem capul unghiului (Matei 21,42), și în mod firesc mă opresc, pentru început, la Dumnezeu-Tatăl, la Eu sunt Cel ce sunt (Ieșirea 3,14), la Ce este Dumnezeu și care este numele Lui? (Facerea 32.29) – din scrierea Sfântului Dionisie Areopagitul, pentru a găsi cale de înțelegere a Tainei-Maica Domnului. Mamă a Creatorului a toate, Ea abis de slavă.

El este ceea ce este. Și ea, Maica Domnului, este Cea ce este. Este Cea din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos (Matei 1,16). Una cunoscută în care și prin care, fiind cu putință, S-a născut supraființialul, Binele prin Sine, bunătatea ce nu se poate nici spune, nici înțelege.

Maica Domnului Cea care s-a făcut Mamă a Creatorului:

Fecioara – la/în mijloc între Dumnezeu și om

Dumnezeu a creat de la început vietățile necuvântătoare, creaturi simțite, dar fără minte/inteligență rațională (nous logikos), apoi l-a creat pe om înzestrat cu minte/inteligență. Și pentru că niciunul dintre oamenii creați și înmulțiți ulterior nu s-a găsit primitor de Dumnezeu, cum se cuvenea, de aceea la urmă de tot a făcut-o pe Pururea Fecioara Maria ca pe un palat al Său, ca, plecând de la curăția ei culminantă, să fie primitoare "în chip trupesc a întregii plinătăți a dumnezeirii" (Coloseni 2,9), și nu doar primitoare, dar și născătoare (Deiktike) – o, minune! – și făcătoare a unei înrudiri dumnezeiești (Theias syggeneias) atât pentru cei de dinaintea ei, adică pentru strămoșii ei, cât și pentru cei de după ea, adică pentru toate neamurile și pentru noi toți.

Fecioara – la mijloc între Israelul cel vechi și cel nou

Sfântul Nicodim Aghioritul arată, atunci când se referă la cele două neamuri alese din orice veac de către Dumnezeu – în exprimarea Sfântului Grigoriu Palama, că cele două genuri de popoare alese de Dumnezeu din toată lumea sunt cel al iudeilor și cel al neamurilor (păgâne), iar la mijlocul lor a stat Născătoarea de Dumnezeu ca o statuie vie a oricărui lucru frumos și o convergență a harurilor dumnezeiești și omenești. Ea a devenit origine a noului Israel al neamurilor născând pe Dumnezeu, Cauza a toate, pe care i-a arătat cerești în loc de copii ai cărnii. Iar pe vechiul Israel, adică pe strămoșii ei iudei, i-a ridicat de o atât de mare cinste, încât s-au învrednicit să fie numiți părinți ai lui Dumnezeu.

Fecioara – la mijloc/mijlocitoare între Dumnezeu și oameni și Împărăteasă

Mireasa Fecioară, Ea nu a mijlocit între două neamuri alese (iudei și păgâni), ci stând la mijloc (metaxy) între Dumnezeu și neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut fiu al omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Ea s-a arătat deasupra oricărei firi/naturi Mamă a lui Dumnezeu (Meter Theou) din fire și prin nespusa naștere a devenit Împărăteasă (Basilis) a întregii făpturi din lume (pământești) și de dincolo de lume (cerești), căci prin Cel făcut de Ea s-au născut toate și fără El nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut (Ioan 1,2-3).

În ce fel a ajuns Fecioara Împărăteasă a toate 

Nu diademele și pietrele prețioase, haine colorate și scumpe ..lucruri materiale și pământești sunt semne ale împărăției ei, ci mai ales haruri de nespus, puteri și lucrări supranaturale, care-i depășesc până și pe îngeri, salutări și mesaje dumnezeiești care preschimbă în mai bine legile naturii: venire a unui Duh dumnezeiesc și umbrire a Puterii Celui Preaînalt (Luca 1,35), unire a unei zămisliri și feciorii simultane, golire (Kenosis) a lui Dumnezeu Cuvântul, sarcină a unei Copile (Kore) Pururea Fecioare, și, minunea între minuni, nașterea unui Copil dintr-o Copilă care nu cunoaște bărbat, și care nu a desființat, ci a păzit nevătămate semnele fecioriei.   

Sfântul Grigorie Palama o mai numește:

-         icoană însuflețită a oricărei virtuți

-         Cort dumnezeiesc în care S-a sălășluit Dumnezeu Cel dincolo de tot ce este, Împăratul cerurilor, Domnul Domnilor, care prin natura Sa are stăpânirea a toate

-         Icoană conaturală lui Dumnezeu

-         cosmos concentrat/concentrare a Luminii dumnezeiești

-         luminător sclipind cu toată lumina virtuților

-         soare al creației, cer al Soarelui Dumnezeu

-         lauda frumuseții Fecioarei, conlocuitoare cu El și locuință a harurilor/harismelor Lui, naștere uimitoare (paradoxos).

Frumusețea Fecioarei vine dinăuntrul ei și e mai mare decât a lui Iosif

Întreaga slavă a fiicei Împăratului este dinăuntru (Ps 44,14), și cele din afară ale Ei erau în acord cu acestea, cu atenție la nuanța înțelesului psalmistului, care nu a zis că slava fiicei Împăratului este înăuntru (entos), ci dinăuntru (esothen) – ceea ce vrea să spună că în felul în care lumina se revarsă dinăuntru în afară, tot așa și slava Fecioarei revărsată dinăuntru în afară arată celor care o văd cât de preafrumos este sufletul ei. Iosif cel cuminte e numit pe drept cuvânt preafrumos (Facerea 39,6), care se numește preafrumos numai la trup, dar Aceea are și sufletul ca eponim al oricărui bine, care pentru noi cei care văd se arată din afară, dar pentru duhul străvăzător al profeției e cunoscut dinăuntru.

În loc de studii Fecioara e închinată la Templu ca să devină tron însuflețit al lui Dumnezeu

Din însuși pântecele mamei sale, Fecioara avea haruri/harisme naturale și dumnezeiești, n-a vrut să agonisească o altă natură dobândită, adică deprinderile câștigate din învățătură, adică meserii și alte învățături, ci însăși mintea/inteligența ei conducătoare (noun hegemona) a făcut-o desăvârșit ascultătoare de Dumnezeu, și refuzând cu totul învățăturile oamenilor, a luat bogată înțelepciunea de sus. De aceea la vârsta la care părinții își dau copiii la dascăl, Fecioara a fost închinată de părinții ei lui Dumnezeu în înseși Sfintele Sfinților ca un palat Dumnezeiesc și tron împărătesc însuflețit, mai înalt ca orice lucru pământesc și alcătuit din virtuțile cuvenite Împăratului Dumnezeu Care urma să se odihnească în el.

Relația tainică între Fecioară și Sfânta Sfintelor

Întrucât nu se cuvenea ca această odaie de nuntă (thalamon) însuflețită a Atotîmpăratului să se afle în ochii tuturor, și așa cum Dumnezeu locuiește într-o lumina neapropiată (1 Timotei 6,16), adică nevăzută, tot așa, pentru că nu se cuvenea să aibă niciun văzător al vieții sale cortul sfânt în care S-a sălășluit pe pământ Dumnezeu Preaînalt, de aceea Fecioarei Mamă i s-a dat din pruncie drept locuință Sfintele Sfintelor, care, potrivit dumnezeiescului David, erau cort al Numelui lui Dumnezeu, în care S-a sălășluit adevăratul Împărat și Stăpân al împăraților mai presus de orice ființă, Care a purtat purpura minunată și multicoloră țesută din natură creată și necreată. Cortul nu strălucea de la strălucirea aurului și argintului, ci de la haruri/harisme înțelese cu mintea, care poartă în el fulgerările supranaturale ale curăției minții, cu alte cuvinte gândirea/voința (gnome) deiformă, stălucirea plăcută a lui Dumnezeu a fecioriei, care e adevăratul loc (topon) al lui Dumnezeu Care conține toate.

Pentru această Fecioara care avea să fie loc însuflețit al lui Dumnezeu, Moise a ridicat cortul neînsuflețit, și pentru Ea a pregătit Sfintele Sfintelor, cunoscând tainele viitoare, le-a numit cu aceste înalte nume și a arătat anticipat tuturor cu fapta și cu cuvântul demnitatea covârșitoare a Fecioarei încă din pruncie.   

Viața ascunsă a Fecioarei în Sfânta Sfintelor – apologie tăcută a vieții isihaste

Celor care fugeau de petrecerea împreună cu oamenii li s-au dat drept loc de petrecere munții, pustiile și crăpăturile pământului (Evrei 11,38), așadar, putem înțelege cât de mare e superioritatea Fecioarei, căreia i s-a dat Sfânta Sfintelor unde Preacurata a fost lăsată să intre mai înainte să fi ajuns la vârsta copiilor – fiind mai înțeleaptă decât cei ajunși la vârsta înțelepciunii. Sfânta Sfintelor erau nevăzute aproape de niciun ochi și erau închise de jur împrejur pentru orice bărbat și femeie de atâtea perdele și ele nu se deschideau pentru nimeni altul decât doar pentru arhiereul Legii, și nu întotdeauna, ci o singură dată pe an pentru ispășirea lui și a întregului popor.

Rod al rugăciunii, adusă în casa rugăciunii, Fecioara e închinată Celui ce a dat-o pentru rugăciune

Fiind data lui Dumnezeu, rod al rugăciunii și cererii unor drepți, a fost adusă de cei care au născut-o ca o închinare iubită Celui ce o dăduse prin rugăciune, ca un vlăstar preasfânt dintr-o rădăcină sfântă, vlăstar care prin măreția demnității ajunge de la pământ la cer, vlăstar care nu după mult timp avea să dea din el Floarea mai înainte de veci și neveștejită, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Ps 51,8), ca un pom care să pună capăt tainelor lui Dumnezeu și să aducă roadă în chip negrăit lângă izvoarele apelor (Ps 1,3) Duhului – fusese predestinată înainte de veacuri să fie locuință a Făcătorului veacurilor.

Fecioara e adusă la Templu la doar trei ani - nu fată, nu copilă, ci având abia trei ani și fiind abia înțărcată – însă chiar și de la această vârstă Ea a arătat lucru cuvenit celor ce știu să judece fără greș, căci s-a arătat înaintând cu o veselie negrăită.

Hrănită aici de înger – întipăriri de îngeri de aur umbreau acel chivot neînsuflețit, iar pe acest chivot însuflețit îl înconjurau nu niște întipăriri, ci îngerii înșiși, și și slujeau hrănirii ei, despre care nu știe nimeni să spună ce anume era. Cert e că era mai presus decât acea mult trâmbițată mană și decât hrana cu care a fost hrănit Ilie. David a spus: „Pâine a îngerilor a mâncat omul”, profețind prin mană hrana cerească a Pururea Fecioarei, pe care nu aerul, ci un înger o aducea zi de zi ca pe una înrudită și proprie naturii îngerești.

Escortată de fecioare – „Se vor aduce împăratului fecioare în urma ei; cele aproape de ea se vor aduce în bucurie și veselie; se vor aduce în templul împăratului”(Ps 44,15) – s-au împlinit aceste cuvinte, Fecioara adusă cu pompă plină de onoruri, grăbind dintr-o dată pasul și lăsând în urmă corul fecioarelor care o înconjurau, a luat-o înaintea tuturor celor care erau aduse în urma ei, a arătat limpede că simte mai bine decât toți cele ce se săvârșeau sau aveau să se săvârșească cu Ea. 

Întâmpinată de arhiereu – care venind în întâmpinare a rostit către Ea acel cuvânt profetic: "Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul tău și casa părintelui tăi, iar împăratul va pofti frumusețea ta” (Ps 44,10), lasă numaidecât pe toți despărțindu-se de cele aduse împreună cu Ea, înaintează singură în chip strălucit lângă arhiereu și doar pe el îl privea și cu câte semne putea să facă la vârsta ei și cu câte gângureli putea să vorbească a confirmat dedicarea ei integrală lui Dumnezeu.

Preferă cu înțelepciune pe Dumnezeu – discerne critic între cele ale naturii și Plămăditorul naturii, preferând pe Dumnezeu mai mult decât sânurile paterne și materne, că judecă Templul lui Dumnezeu și pe arhiereu mai de preț decât rudele și casa ei, și disprețuiește toate și îmbrățișează numai pe Dumnezeu și aleargă la El bucuroasă. Cu adevărat despre Ea a zis David lui Dumnezeu: "Dreptate și judecată sunt pregătirea tronului Tău” (Ps 88,15), pentru că Fecioara singură are privilegiul a se numi tron al lui Dumnezeu – ordinele cele mei înalte ale îngerilor nu se numesc tron la singular și în sens propriu, ci tronuri, iar prin acest tron al Născătoarei de Dumnezeu, mai mult decât prin acele tronuri s-a realizat cea mai mare judecată și cea mai mare dreptate a lui Dumnezeu. 

Superioară lui Moise – Fecioara a alergat la Dumnezeu la o asemenea vârstă cu îndrăgostire de netâlcuit și a rămas singură atâția ani în cele sfinte, părăsind creșterea și grija de copii a părinților – fapt ce s-a întâmplat și cu Moise când a părăsit curtea împărăteascăși odihnele lui faraon, dar nu din iubire de Dumnezeu, ci din frică și forțat, și nu la o vârstă de prunc, ci de bărbat, iar după liniștirea și luptele pentru virtute în pustie, după vederea lui Dumnezeu în munte, cu greu și în chip forțat s-a învrednicit să vadă preînchipuirile Fecioarei, adică rugul nears, și să le slujească ca rob.

Superioară lui Avraam și Melchisedec – L-au cunoscut pe Dumnezeu, însă la vârsta bărbăției și a înțelepciunii, reflectând la toată creația care-L vestește pe Dumnezeu cu mișcarea ei naturală, pe când Fecioara fără să vadă din pricina vârstei fragede, Îl înțelege pe Dumnezeu și se bucură că este adusă Lui.

Superioară lui Enoh și lui Ilie – precum Fecioara a fost mutată în Sfânta Sfintelor când toată lumea s-a bucurat și toate s-au umplut de extaz dumnezeiesc, și Enoh la 365 de ani a fost mutat de la oameni, dar pentru mutarea lui nu se reunește o sărbătoare și o prăznuire a tot norodul. La mutarea Fecioarei Copilă de 3 ani a lucrat deja harurile supranaturale și înainte să înceapă aici pe pământ slava ei a urcat până la cer și a umplut toate. Dar pentru că nimeni nu s-a suit la cer decât Cel care S-a coborât din cer, Enoh a fost mutat într-un loc mult mai prejos decât cel în care a mutat-o pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, fiindcă orice alt loc nu era mai înalt și mai sfânt în timpul acela decât Sfânta Sfintelor.

Minunile lui Ilie sunt mai mari decât ale lui Enoh, dar lucrurile uriașe ale Fecioarei sunt mut mai înalte, fiindcă nu a fost doar o minune a minunilor pe pământ și un lucru uriaș de comun folos pentru toți.

Superioară serafimilor – Fecioara e incomparabil superioară serafimilor - despre ordinul cel mai înalt al îngerilor, Isaia scrie că stătea jur împrejurul Lui în cer, iar despre Fecioara David scrie: „A stat Împărăteasa de-a dreapta Ta” (Ps 44,11), așadar, serafimii sunt în jurului lui Dumnezeu, iar Fecioara Împărăteasă se găsește aproape de El și este admirată și lăudată de Dumnezeu însuși, Care spune în Cântarea Cântărilor: „Cât de frumoasă ești, apropiata mea!” Prin Ea L-a unit pe Dumnezeu cu neamul omenesc pe Cel care ridică păcatul lumii și prin această unire ne-a curățit.

Fecioara, hotar și mijlocitoare între creat și Necreat – singură Fecioara e hotar/frontieră între natura create și necreată și nimeni nu poate să vină la Dumnezeu decât prin Ea, și nici un dar al harului/harismă nu poate fi dat nici îngerilor, nici oamenilor decât prin Ea.

Fecioara, purtătoare/sălaș a Treimii prin iubire – Fecioara poartă întreagă în sufletul ei Treimea necreată, Unul din Care S-a zămislit în pântecul ei fără sămânță și fiind fecioară a născut fără dureri.

Toate harurile se împărtășesc tuturor făpturilor prin Fecioara – orice luminare și arătare dumnezeiască a luminii, orice descoperire a tainelor dumnezeiești și orice gen de haruri/harisme duhovnicești sunt de neîncăput pentru toți fără Fecioară, fiindcă Ea prima le face de încăput prin Ea și prin ceilalți împărtășind asta fiecăruia după măsura virtuții și curăției lui. Prin Fecioară, toți oamenii, bărbați și femei, luăm orice luminare de la Dumnezeu pe măsura iubirii pe care o avem față de Ea.

Lauda Fecioriei și a mijlocirii ei – fecioara fiind incomparabil mai sus decât toate, urmează în chip necesar ca toți câți au parte de Dumnezeu să aibă parte de El prin Ea. Este intermediere a celor bune veșnice, Ea este început și rădăcină a celor bune de nespus, culmea și desăvârșirea a tot ce e sfânt. Fie numai amintirea ei sfințește pe cel care-și aduce aminte de Ea, și numai plecarea spre Ea face mai curate inima și o înalță la o înălțime dumnezeiască. De Ea e curățit ochiul gândirii, de Ea e luminat duhul prin venirea Duhului dumnezeiesc. 

Umbrirea Fecioarei de Puterea Celui Preaînalt e unire – în pântec a avut loc nu doar o unire, ci o formare, de aceea ce s-a alcătuit plecând de la Puterea Celui Preaînalt Care a umbrit și de la pântecul sfânt al Fecioarei (umbrit) a fost Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat.  

Viața ascetică în Templu a Fecioarei ca în rai – urcându-și mintea prin frumusețea celor sfinte spre frumusețea nevăzută a lui Dumnezeu, nu mai gândea niciun lucru plăcut și pământesc, de aceea a ajuns mai presus de nevoile naturale ale trupului și de plăcerile simțurilor. Și astfel, singura și prima a ajuns de necucerit de tirania diavolului și l-a biruit în putere. Își ducea viața ca în rai, ca în niște curți cerești, fiindcă acel sanctuar nepătruns era prefigurarea acestora. Ducea deci o viață de asceză, fără griji și fără alte treburi, fără întristare, nepărtașă la patimile de jos, mai presus de plăcerea care nu e fără durere, trăind numai pentru Dumnezeu, văzută numai de Dumnezeu, hrănită numai de Dumnezeu, păzită numai de Dumnezeu Care avea să se sălășluiască între noi prin Ea, și negreșit văzând și Ea numai pe Dumnezeu, făcând din Dumnezeu mâncarea ei, alipindu-se numai de Dumnezeu.

Plină de milă pentru căderea oamenilor, Fecioara își propune să mijlocească pentru ei la Dumnezeu – ascultând înăuntru înțelege și învață de acolo cum Adam și Eva și ceilalți oameni au fost aduși din neființă la existență, cum era raiul, cum Dumnezeu le-a dat o poruncă și de aceea au fost surghiuniți din rai, cum au ajuns muritori și au ajuns în această viață plină de osteneli, care cu timpul a ajuns tot mai rea și cum în final făptura creată după chipul lui Dumnezeu s-a separat de Dumnezeu și s-a unit atâția ani cu vrăjmașul ei, diavolul – fără să poată cineva să împiedice această prăvălire în iad vătămătoare pentru om. Aflând această i s-a făcut milă până în măruntaie de neamul omenesc și căuta să găsească un leac de vindecare al unui rău atât de mare. De aceea a decis să se unească cu Dumnezeu cu toată mintea ei și așa să facă mijlocirea prin Ea însăși și să-L forțeze pe Dumnezeu Cel de neforțat și să-L atragă spre noi pentru a desființa El însuși blestemul și să dea în schimb binecuvântarea, să facă să strălucească lumina Lui neapusă, să unească cu Sine făptura Sa și să vindece slăbiciunea ei.

În convorbirea cu Dumnezeu descoperă o nouă practică și o nouă contemplare – a gândit mijlocirea pentru întreg neam omenesc, căuta mai mult în ce mod să vorbească Dumnezeu la care se ducea mijlocitoare atotștiută/promovată de Dumnezeu. A cercetat toate virtuțile despre care vorbește Legea, a cercetat orice gen de știință mai înaltă, adică al metafizicii, și răsucea orice lucru în mintea ei, și se gândea care dintre acestea sunt mai aproape de Dumnezeu, are întipărirea sa de la Dumnezeu, poate să șteargă toate imaginațiile materiale și pot să-i facă pe cei care se folosesc de el asemenea lui Dumnezeu. Așadar, gândește o practică a minții mai înaltă decât contemplarea celor vechi.

Dincolo de filozofie și gândire – chiar dacă știința metafizicii ajunge la rațiunile despre Dumnezeuși filozofează despre cele cu totul imateriale și mentale, totuși, chiar dacă găsește adevărul, e foarte departe de vederea lui Dumnezeu sau de contemplarea Lui, pentru că una este să vorbești despre Dumnezeu și alta e să convorbești cu Dumnezeu – care e cu neputință dacă nu s-a curățit mai înainte de patimi și după curățirea de patimi nu ajunge în afara lui însuși sau, mai bine zis, nu urcă dincolo de existența lui, nu lasă jos toate simțurile și simțirea însăși, nu ajunge mai presus de raționamente și de orice cunoaștere și de gândirea însăși și nu ajunge în întregime cu totul la lucrarea simțirii minții, pe care Solomon o numise simțirea minții,  și nu dobândește astfel necunoașterea dincolo de orice cunoaștere, altfel spus nu ajunge mai presus de orice gen al mult trâmbițatei înțelepciuni a oamenilor - întrucât sfârșitul înțelepciunii omenești este cunoașterea, iar al înțelegerii dumnezeiești este necunoașterea (gnosis – agnosia).

Isihia – oprirea minții și a întregii lumi, uitarea celor pământești și învățarea celor cerești, tezaurizarea înțelesurilor duhovnicești. După ce omul și-a curățit inima prin isihie, vede în sine însuși ca într-o oglindă foarte curată pe Dumnezeu.

Fecioara exemplu de isihie – Fecioară însăși din fragedă pruncie s-a unit cu Dumnezeu prin sfânta isihie, a practicat de mic copil isihia dincolo de natură, și Ea singură L-a purtat în pântec fără să știe de bărbat pe Cuvântul Dumnezeu-om.

Așadar, prin mintea sa/inteligența/oprirea minții/viață a minții (zoen noeran)/tăcerea minții, Fecioara s-a retras dintre oameni și, fugind de viața păcătoasă, a ales o viață nevăzută de toți, trăind în cele sfinte, în care s-a desfăcut de orice legătură materială, s-a scuturat de orice relație, a urcat peste orice iubire până și de propriul ei trup și așa și-a unit mintea cu sine printr-o întoarcere și atenție la sine și printr-o rugăciune neîncetată și dumnezeiască, și așa și-a croit o nouă cale spre cer și vede slava lui Dumnezeu mai desăvârșit decât Moise și vede harul dumnezeiesc, care nu e sesizat de simțire, ci e o vedenie sfântă și plăcută doar a sufletelor curate și a sfinților îngeri. Iar după ce a dobândit asta, Fecioara a ajuns potrivit dumnezeieștilor melozi, nor luminos al Apei cu adevărat vii, aură a Zilei tainice și car de foc al Cuvântului.

Și pentru că iubea cu dor covârșitor pe Dumnezeu și unirea dumnezeiască cu El, a ajuns desăvârșită prin contemplările ei culminante și, uită cu Dumnezeu și ajunsă singură dintre toți sfinții din veac asemenea cu EL, a săvârșit mijlocirea la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Și numai că a dobândit acest urcuș al minții dincilo de cuvânt/rațiune, dar l-a și folosit ca mijloc pentru noi prin îndrăznirea (parrhesia) ei către Dumnezeu a realizat marea și supramarea taină a ecomoniei în trup.

Și n-a ajuns Ea singură asemenea cu Dumnezeu, ci L-a făcut și pe Dumnezeu asemenea omului, nu convingându-L pur și simplu la asta, ci purtându-L în pântec fără sămânță și născându-L în chip nespus. Ea a fost formată prin har de Dumnezeu, de aceea a fost numită de Dumnezeu  „plină de har”, dar L-a format și Ea pe Dumnezeu prin natura umană luată de Acesta din Ea, de aceea a fost salutată de Gavriil cu vestea bună "Bucură-te!”

Sau, așa cum arată Sfântul Teofan al Niceei, taina Născătoarei de Dumnezeu este zidirea (demiourgia) creației pentru existența fericită, zidire care față de zidirea pentru existența pur și simplu e ca adevărul față de umbra și ca desăvârșirea față de nedesăvârșire, foarte bine s-a zis atunci că cele ce sunt sunt niște umbre și prefigurări ale adevărului/realității care s-a arătat în Preasfânta Fecioară și ale tainei Ei. De aceea, această taină e și cauza finală (telikon aition) a celor ce sunt, pentru care au fost aduse la ființă toate. Fiindcă este evident că pentru existența fericită și-au primit cele ce sunt și existența pur și simplu, întrucât dacă n-ar fi existența fericită, existența purși simplu ar fi zadarnică, deoarece e nedesăvârșită.   

Templul al Templului, năstrapă de aur, Mamă a lui Dumnezeu, Fecioara și-a unit mintea cu Dumnezeu, L-a unit pe Dumnezeu cu trup, L-a făcut pe Dumnezeu Fiul al omului și pe om fiu al lui Dumnezeu, a împăcat lumea cu Făcătorul lumii, ne-a învățat cu lucrul că vederea lui Dumnezeu nu se face în sfinți doar prin simțire sau prin raționamente, pentru că în acest fel ar fi puțin mai sus decât vietățile necuvântătoare, ci se face prin curăția inimii și participarea la harul lui Dumnezeu, în care ne desfătăm de frumusețile lui Dumnezeu nu prin raționamente, ci printr-o simțire nematerială.

Așadar, treptele înalte pe care urcă Născătoarea de Dumnezeu sunt cu desăvârșire de nepășit de cei cu minți pământești. Dacă ne vom ridica mintea de le cele pământești și vom medita mereu la viața deiformă pe care a dus-o Născătoarea de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor și vom avea dorință înflăcărată să înțelegem ceva din tainele dumnezeiești și înțelesurile cerești de acolo și să le imităm, poate vom dobândi în scurt timp fericirea desăvârșită a celor curați cu inima și vom vedea în chip nevăzut cele bune ale veacului viitor. 

Claudia Goage 

Bibliografie

Sfântul Nicodim Aghioritul, Maica Domnului și Intrările ei în Templu în tălcuiri mistagogice – cuvinte și poeme, Ed. Deisis, Sibiu, 2022, pp. 56 -97

Diac. Ioan I. Ică jr – studii și texte, Maica Domnului în teologia secolului XX și în spritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 328 – 367; pp. 499, 500.