TEODOR ȘTEFANELLI, UN NUME STRÂNS LEGAT DE EMINESCU LA CERNĂUȚI: ”SUNT DATOR SĂ DAU PUBLICULUI ROMÂNESC AMINTIRILE MELE DESPRE ACEST PRIETEN AL MEU…”

Să ne amintim astăzi de Teodor Ștefanelli, nu atât de bărbatul erudit, prosper în cariera profesională, ci de cel care a fost aproape de Eminescu – coleg de clasă, prieten de joacă, susținător al idealurilor naționale.

Născut la Siret în 1849 și decedat la 23 iulie 1920, la Fălticeni, cu școală gimnazială la Cernăuți și studii juridice la Viena, Teodor Ștefanelli are destule merite pentru a nu fi uitat ca deputat în Dieta Bucovinei și participant activ la apropierea Unirii cu România, prozator, consilier aulic al Curții de Justiție de la Viena, membru al Academiei Române. Însă, mai întâi de toate, a rămas în memoria românilor bucovineni ca prieten de liceu al lui Eminescu prin amintirile sale despre marele nostru Poet. Mulți dintre cei care i-au fost aproape au scris despre Eminescu, dar nimeni nu ni-l readuce atât de luminos, de viu și adevărat.

De aceea și sunt scrierile sale de referință pentru eminescologi. Aș spune despre Amintirile lui Ștefanelli cuvintele cu care-și începe el volumul editat la 1914: ”Cine voiește să-și formeze o judecată dreaptă asupra lui Eminescu, să-l aprecieze după adevărata lui valoare…” să înceapă cu această carte. Publicate la 25 de ani după moartea prietenului recunoscut ca poet național al românilor, amintirile lui Ștefanelli sunt duioase, decurg firesc, fără patos sau invenții de dragul idolatrizării celui evocat. În toate se simte cultul pentru adevăr și responsabilitatea față de cuvântul scris. Fiind de aceeași vârstă, timp de aproape două decenii, între 1860 și 1878, Teodor V. Ștefanelli a fost prin preajma lui Eminescu – în perioada claselor a III-a și a IV-a de la Cernăuți, între 1858 și 1860, și a liceului, între 1860 și 1863, a Universității vieneze. Împreună au bătut mingea prin apropierea Casei profesorului Aron Pumnul, au împărtășit dragostea de teatru și poezie. Ștefanelli i-a fost alături la pregătirea Marii Serbări de la Putna, el ajungând să-și vadă împlinit, în 1918, idealul pentru care a militat studențimea română, unită în jurul lui Eminescu la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Contemporan cu Eminescu și Ciprian Porumbescu, Teodor Ștefanelli le-a fost aproape și sprijin în toate lucrările de folos național, făcând parte din Societățile ”Arboroasa”, ”Junimea”, iar mai târziu – Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A scris imnul Societății Arboroasa pe o melodie de Ciprian Porumbescu. Ca membru fondator al Societății studenților români din Cernăuți ”Arboroasa”, când aceasta a fost desființată de autoritățile austriece, le-a luat apărarea membrilor arestați din comitetul de conducere. Pentru această zi, am preluat de la Ștefanelli două crâmpeie, care pun în lumină bunătatea sufletească a lui Eminescu:

”Limba și literatura românească ne-o preda, când era sănătos, profesorul Aron Pumnul, iar dacă se îmbolnăvea, atunci îl substituia profesorul Dr. Ion Sbiera, ulterior profesor la universitatea din Cernăuți. Acești doi profesori ne-au inițiat în gramatica și literatura românească și ne-au predat și puțină istorie națională, atâta cât era pe atunci permis să ascultăm din istoria neamului nostru. Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea era o sărbătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toții pe acest bărbat bun care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească și cu atâta liniște și răbdare. Noi elevii nu l-am văzut nicicând râzând. Avea veșnic o înfățișare melancolică și dureroasă. Îl respectam cu toții și adesea, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul, era silit să părăsească clasa, mulți din noi îl petreceam până la trăsură, și-i ajutam să se urce în ea, iar Eminescu pe care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă”.

Sunt atâtea momente în viața lui Eminescu, care ne învață bunătatea. Voi invoca încă un episod din anii de școală la Cernăuți, povestit de colegul său de liceu: ”Eminescu era bun la inimă, ceea ce se poate vedea și din următoarea întâmplare. Odată, după amiază, înainte de Paștile anului 1863, când se finiseră orele de învățătură în clasa mea și colegii ieșeau din clasă, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: petrecere bună, domnilor! Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul școlii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse și-mi dictă pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și servitorul scolii Onufri ca să încuie ușa... Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă, și zărindu-mă, mă întrebă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine... După vreo zece minute aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline de covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă voi elibera. Ce voios eram acuma și, în profunzimea mulțămirii și zăpăcelii mele, i-am promis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată”

Așa a fost Eminescu, dar nimeni (din câți i-au ”promis”) n-a stat cu el aproape, nici la 28 iunie 1883 când a fost arestat de conjurația austro-ungară, nici când s-a stins la 15 iunie 1889, după ce a fost internat forțat în casa de sănătate a lui Șuțu.

Citiți și Patru cântece preferate ale lui Eminescu, conform amintirilor prietenului său Teodor V. Ștefanelli. AUDIO: Eu sunt Barbu Lăutaru. PDF: Amintiri despre Eminescu (1914)