Academician Dumitru Radu Popescu – IN MEMORIAM

Program funeralii

- Joi, 5 ianuarie 2023, ora 15: trupul neînsuflețit va fi depus la Capela Mare a Cimitirului Bellu.
- Vineri, 6 ianuarie 2023, ora 11: va avea loc slujba religioasă la Capela Mare a Cimitirului Bellu, urmată de ceremonialul de înhumare – Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

Înmormântarea va avea loc cu onoruri militare. - Academia Română

Prozator de primă mână și dramaturg asemenea, Dumitru Radu Popescu se dovedește a nu fi mai prejos în spațiul publicisticii, în pofida tuturor cârtitorilor ideologi, pentru care valoarea nu are importanță dacă nu se conformează cu partizanatul de grup al „corectitudinii politice”, culminândă cu bătălia „demitizărilor” care se poartă azi împotriva stâlpilor de rezistență ai culturii și spiritualității naționale.

Titlurile incluse în genericul acestui comentariu (Galaxia Grama și Corul morilor de vânt) datează din anii 1984 și 2015 (acoperind, așadar, mai bine de trei decenii) și ele confirmă constanța gândirii arhetipale a lui D.R. Popescu în spațiul public românesc, constanță axată pe apărarea valorilor naționale și universale, deopotrivă. Altfel spus, „Galaxia Grama” se transformă/se identifică în corul morilor de vânt, plecând, adică, de la un ins nu lipsit de inteligență și de cunoștințe, precum canonicul de la Blaj, Alexandru Grama, ajungând la corul dilematicilor actuali (care, neobosiți, macină în vânt) și ale căror nume nici măcar nu pot să‑i individualizeze, chiar dacă au în spatele lor individualități mai răsărite decât tipul Grama, prezente, altminteri, și‑n faimosul număr 265/1998 al revistei „Dilema”. De altfel, asupra acestei continuități ne lămurește scriitorul însuși, în eseul Obsesii inutile din 2013, amintindu‑și, antifrazic, că în cartea din 1984 „îi aduceam un cald omagiu prelatului Grama pentru depistarea imposturii poetice din lucrările lui Mihai Eminescu. Mi‑am exprimat convingerea că viitorul nu mă va dezamăgi – și că din ce în ce mai mulți gramarieni, constituindu‑se într‑o Galaxie Grama (galaxia însemnând și corul astrelor!, n.n.), îl vor pune pe Eminescu la colț! Speranțele mele s‑au împlinit cu vârf și îndesat! Asta înseamnă că în anii ce o să vină bădița Mihai va fi șters și din colțul în care e pus cu genunchii pe coji de nucă!”^[1]
Galaxia sus‑zisă, evident, nu‑l putea ignora pe autorul Anastasiei, demascându‑i „impostura” de scriitor. S‑a vorbit, în cazul D.R. Popescu, nu numai despre „ilizibilitatea prozei” și despre eșecul dramaturgic, dar și despre „superficialitatea gazetărească”, despre inaptitudinea „de a face eseistică, sau analiză psihologică subtilă, sau speculație metafizică”, optând pentru „relatarea ingenuă, despre care știe că figurează printre procedeele narative moderne”. Ba, mai mult, simulează simularea naivității, în proza artistică și‑n cea publicistică, „într‑un limbaj indecis și evaziv, format din aproximații” etc.^[2] Situația e tranșabilă astfel, în pagină de istorie literară: „Publicistica abundă în generalități, citate, referințe, fără curajul vreunei idei personale”^[3].

În fața unui astfel de diagnostic, te poți conforma, sub girul „complexului autorității”, sau te poți duce la sursă spre a te edifica. A doua soluție, fiind o chestiune de etică elementară, e și cea mai indicată. Cititorul o poate face parcurgând, de pildă, volumul Corul morilor de vânt, care adună publicistica eseistică a lui D.R. Popescu, apărută între 2003‑2015, în revista focșăneană „Pro Saeculum”, într‑o ediție îngrijită de Rodica Lăzărescu, o carte prilejuită de împlinirea a 80 de ani ai scriitorului. Asemenea, mai înainte, scriitorul a publicat, la Editura Viitorul Românesc, din București, câteva volume „shakespeariene” de eseistică: „Complexul Ofeliei” (1998), Actori la curtea prințului Hamlet (1999) și Dudul lui Shakespeare (2000). Ca să nu mai vorbesc de cele demult dispărute din librării, Virgule (1978) și Galaxia Grama. Și pentru a căuta un alt diagnostic, se poate începe cu acela al prefațatorului Constantin Coroiu, la Corul morilor de vânt: „Ca eseist, Dumitru Radu Popescu a creat o nouă specie a genului. Când fac această afirmație nu am în vedere doar formulele abordate, cum este cea epistolară, ci mai ales un anumit specific ce ține de substanța și atmosfera, nu o dată suprarealistă, a eseurilor sale, dar și de stilul și discursul literalmente inconfundabile. Primul și cel mai simplu lucru care îți vine în minte la lectura și relectura lor este aceea că sunt proze nonfictive, dar în care ficțiunea are totuși un rol însemnat și chiar definitoriu. Dumitru Radu Popescu nu tratează teme și subiecte, ci le inventează tratându‑le. Fapt este că în eseurile sale se regăsesc și se completează prozatorul cu arta sa portretistică, dramaturgul cu știința dialogului, criticul de teatru, poetul, memorialistul, jurnalistul”^[4].

Altfel spus, anamorfozele critice invocate mai înainte pot fi privite dintr‑un alt punct de vedere, restituind imaginea reală a publicisticii lui D.R. Popescu, organic legată de întreaga lui operă. Se vede, cu alte cuvinte, cum critica impresionistă, fundată pe figura barocă a anamorfozei, poate fi decriptată cu mijloacele aceleiași figuri, care, ciuntită, e condamnată să rămână în cadrele „galaxiei Grama” și în tumultul sireneic al morilor de vânt. Prefațatorul mai observă, apoi, că, dincolo de formula eseistică, sau tocmai în plinătatea ei, autorul lui F se sprijină pe arhetipurile fundamentale ale canonului literar și cultural occidental (Harold Bloom) și românesc: Iisus, Ulysse, Don Quijote, Hamlet, Ofelia, Faust, Miorița, Meșterul Manole, Făt‑Frumos, Ivan Turbincă, bravul soldat Švejk, Joseph K., Godot, călăul Grancsa etc. Recursul la acești arhei, dar și la minus‑arhei și la mituri are ca efect uimitor spulberarea ceților și umbrelor care incomodau drastic critica impresionistă de factură anamorfotică, arătând în D.R. Popescu un profund gânditor, de o izbitoare originalitate, trimițând la modalitatea hristică a vorbirii în parabole, simțind că mulți cititori trebuie, mai întâi, hrăniți cu lapte pentru a se maturiza, în speranța că vor ajunge a privi adevărul față către față, iar nu în laptele oglinzii, „ca‑n ghicitură”.

La drept vorbind, cea mai bună parte a publicisticii nu e cu nimic mai prejos decât proza și dramaturgia. Și în plus are un rol hermeneutic de prim‑plan: ceea ce stilistica neobarocă din „beletristică” lăsase ascuns în „oglinzile aburite”, în cele concave și convexe, în cele sparte, eseistica ne aduce în punctul optim de decriptare a realității, încât se configurează ca texte de escortă, similare cu ale marilor săi înaintași într‑ale barocului: lista de personaje alegorice – la Dimitrie Cantemir, sau notele de subsol ale lui Mitru Perea, din Țiganiada. Cu alte cuvinte, textele publicistice, eseistice, de critică literară întregesc structura anamorfotică a operei lui D.R. Popescu, în așa măsură, încât fără acestea opera nici nu poate fi receptată la adevăratele sale dimensiuni, căci sunt o parte integrantă a prozei și teatrului.

Nu pot încheia acest preludiu la publicistică fără să mă țin de cuvânt cu o promisiune făcută cititorului în capitolul Alte influențe și interpretări. În volumul omagial Leul albastru. D.R. Popescu 80 (2015), am dat peste o insolită tălmăcire a publicisticii scriitorului, care confirmă, indirect, cât de convergentă este eseistica cu anamorfoza neobarocă și că, mai mult, această parte a operei stă sub semnul anamorfozei prin dimensiunea ei ontoestetică, făcând, adică, un corp comun cu proza și cu teatrul. E ca și în cazul publicisticii eminesciene, reevaluată de critici ca Monica Spiridon^[5] exclusiv sub specie estetică. Din păcate, în numele „corectitudinii politice”, spre a salva, chipurile, publicistica dinspre acuzațiile morilor de vânt gramariene, autorii panest‑etici cred că slujesc lui Eminescu eludând ontologicul (sub pretextul ideologicului). Dimpotrivă.

Eminescu însuși se slujește de figura anamorfozei în publicistică și în opera beletristică, dar nu pentru plăcerea pur estetică, ci pentru slujirea adevărului. În unul dintre cele patru articole care pornesc de la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte se întâlnește, prin acest referențial cultural, cu D.R. Popescu (sau invers!), poetul punând la bătaie cele patru oglinzi cu care e dotat ocheanul: „când ne uităm cu binoclul, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem, ea ne pare foarte departe. Dac‑am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Șerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe ulițe mese cu câte un grămătic și la ele cei 100.000 de de dorobanți și seimeni, depunându‑și jurământul asupra formulei”^[6]. Așa că putem deduce de aici că marea nuvelă eminesciană care este Sărmanul Dionis nu este deloc una „fantastică”, ci trebuie citită prin ceea ce este: o genială anamorfoză, o privire cu ocheanul în vremea lui Alexandru cel Bun, la anul 1400, întrevăzut de prozator din punctul geometric 1872. Exact ceea ce spune și despre anul încoronării lui Constantin Basarab, de la 1654. Pentru a înțelege asta, trebuie să știi ce este, pentru Eminescu, arheul, și cum poate fi întrezărit el în Făt‑Frumos, din extraordinarul basm românesc la care face trimitere și‑n articolul din „Timpul”. Să ne luminăm că scrutarea istoriei, în consonanță cu legile teatrului, este aceeași la Eminescu și la D.R. Popescu. Cu atât mai mult se‑ntâlnesc aici prin figura anamorfozei pusă în slujba reconstituirii unui eveniment istoric. E o avertizare că istoria rătăcește în labirintul rotund‑închis al lumii, ieșirea din el fiind de ordinul iluziei: Alte măști, aceeași piesă. C. Stănescu, despre el fiind vorba, observă că pe o filă din „maculatoarele” poetului național (cum califică unii manuscrisele) se găsește un desen înfățișând o foarte ciudată roată: „un desen ciudat, un cerc, un disc, o roată uriașă cu dinți de foc: e, cu siguranță, un instrument de tortură smuls de poet poate într‑o noapte de coșmar insomniac din Infernul ce‑i popula nu o dată, alături de Paradisul năzuit, mintea înaltă și cuprinzătoare cât o planetă gânditoare”^[7]. Ceea ce să nu credeți că e la mijloc vreo „nebunie și tristă, și goală”, ci o capacitate enormă de a privi adevărul, fie el oricât de paradiziac sau de infernal.

Stănescu își aduce aminte că desenul cu pricina l‑a tulburat și pe eminescologul George Munteanu, care a ajuns la concluzia că Eminescu a reprodus (oare nu e vorba de o anamorfoză, ca și în cazul capului de leu albastru din autoportretul obraznicului elev „Popăscu”?) chiar Roata lui Ixion zărită prin ocheanul minții sale. Despre o asemenea roată a istoriei, D.R. Popescu a luat cunoștință din cărțile despre istoria Transilvaniei ale lui David Prodan (îndeobște Răscoala lui Horea, I‑II, 1979), roata torturii celor trei români sătui de captivitatea în labirintul Imperiului Habsburgic, având, pentru Transilvania, drept paznic, barbaria hungaro‑asiatică. În cazul răscoalei românilor, renăscătorul Roții lui Ixion s‑a numit Anton Grancsa, călăul desăvârșit, prezent în eseurile lui D.R. Popescu. Altminteri, anamorfoza centrală a roții devoratoare de civilizații, de oameni și de zei stă în marele poem Memento mori, poem epopeic inegalabil în istoria literaturii române și universale.

Stănescu ne reamintește cine a fost Ixion. O copie a lui Cain, rege al lapiților, care, la căsătoria cu Dia, fiica regelui Deioneus, i‑a promis socrului că‑i va da daruri de preț. La spartul nunții, în cămară, vorba rigăi Cripto, nu și‑a ținut făgăduiala. Mai mult, își ucide socrul, aruncându‑l într‑o groapă cu jeratic. Zeus, în serenitatea lui divină, îi mai dă o șansă lui Ixion, punându‑l să treacă prin proba purificării pentru ca omuciderea să‑i poată fi ștearsă din memoria colectivă. Nelegiuitul însă își continuă fărădelegile, punând la cale necistirea Herei. Zeus, aflând, recurge la arma teatrului, la o Cursă cu șoareci, ca Hamlet, punând în locul Herei un nor semănând cu zeița. Din unirea cu norul, se naște Centaurul, monstru amintind de Minotaur. Ixion este legat de o Roată cu spițe de foc și aruncat în Infern, lăsat acolo să moară puțin câte puțin, în veșnicie. Roata lui Ixion s‑a oprit o singură dată din menirea ei, la cântecul lui Orfeu, cel coborât în Infern pentru Euridice. Eminescu însuși spune că îi place să oprească Roata istoriei în câte un moment hotarnic, ca în cazul Daciei, Orfeu fiind protagonist ontoestetic în poemul eminescian:

Și privesc… Codrii de secoli, oceane de
popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Și icoanele‑s în luptă eu privesc și tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar
măsoară –
Acolo îmi place roata câte‑o clipă s‑o opresc!

Atât poetul, cât și urmașul său de azi (C. Stănescu emite ipoteza că sursele restituirii Roții lui Ixion vin, la D.R.P., atât din desenul lui Eminescu, dar mai ales din cărțile lui David Prodan, cu scenele pedepsirii monstruoase ale tragerii pe roată a lui Horea, Cloșca și Crișan) valorifică simbolul Roții lui Ixion într‑o dublă valență. Pe de o parte, Eminescu anamorfizează istoria într‑o Roată indiferentă, veșnic devoratoare de oameni și de civilizații, iar pe de alta, îi restituie rolul de pedeapsă asimilat justiției lui Vlad Țepeș:

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând
mâna pe ei,
Să‑i împarți în două cete: în smintiți și în
mișei,
Și în două temniți large cu de‑a sila să‑i
aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Pentru D.R. Popescu, roata e asimilată crimei și torturii de care se face vinovat Ixion, în sperjurul său moral‑cainic, iar pe de altă parte, are același rol pedepsitor, ca în mitul grecesc. Ceea ce nu face în opera beletristică, își îngăduie, ne spune C. Stănescu, în publicistica de atitudine. Însă nu e vorba numai de o justiție ca aceea invocată de Eminescu, în Scrisoarea III, ci și de o nouă anamorfoză, în care capul de leu albastru să fie desenat ca… Muzeu! Mutația, comparativ cu mitul grec, constă într‑o „naționalizare”, cu trimitere la mitul românesc al Mioriței. D.R. Popescu „înlocuiește Roata grecească a sperjurului Ixion cu Roata românească a martirului Horea din Albac”^[8].

În abordarea unei „hermeneutici” de două parale, judecătorii isteți ai Mioriței, observă D.R. Popescu, acuză ciobanul moldovean de lașitate, resemnare, încât „mioritismul” ar fi carența nr. 1 a istoriei românești, iar noi ne tot mândrim cu acest mit național lamentabil, în loc să reacționăm cu legea talionului. Așadar, românii ar fi niște mămăligari („mămăliga nu face explozie”), niște lași, niște resemnați, adică niște mioritici. Nu suntem urmașii Romei, ci ai ciobanului mioritic: „Aici e prima eroare. Fiindcă noi nu descindem din el! Noi nu suntem urmașii păcurărașului”, spune D.R. Popescu. În schimb, suntem urmașii verișcanilor, care, la rându‑le, sunt urmașii lui Cain și ai lui Ixion. Dar asta o știa și a spus‑o cel mai bine Eminescu, în poema Preot și filosof: „Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,/ Ce seminția Cain în lume‑o a creat”.

În retorica judecătorilor păcurărașului, avertizează D.R. Popescu, s‑a petrecut un transfer ciudat, propriu‑zis o anamorfoză negativă: „E un transfer ciudat, sinistru, de vinovăție de la asasin la victimă. Adică nepoții criminalului îi găsesc vinovați de ce se întâmplă azi pe inșii pe care ieri tații, cumnații și bunicii lor i‑au ucis. Că de ce, adică au fost lași, de ce n‑au rezistat prin cultură, cum ei au rezistat prin incultură (și mai rezistă și azi, cu brio!), de ce n‑au pus mâna pe baltag sau pe secure să‑și apere viața, chiar în munți și pe văi, în fața potențialilor asasini”. Acești „justițiari” răstoarnă rostul Roții lui Ixion, pentru ca victima să fie legată de Roată și aruncată, perpetuu, în flăcările Iadului. Asasinii – judecători imaculați, iată logica perversă a anamorfozării anamorfozei, acele „perspective depravate” despre care vorbea Jurgis Baltrušaitis. Istoria trebuie citită în spiritul decriptării corecte a tuturor anamorfozelor create de călăi. Asta a încercat să facă D.R. Popescu în întreaga lui operă. Aceasta este contribuția capitală a scrisului său înarmat cu figura anamorfozei. În Ardeal, călăii au legat victimele de Roata lui Ixion, roata lui Anton Grancsa. Roata lui Grancsa este cea care mișcă mașina lumii, mașina care se numește Istorie. Rău și ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie, spune poetul în poemul dramatic Andrei Mureșanu, pentru ca în Împărat și proletar să găsească cea mai scurtă definiție: „Istoria umană în veci se desfășoară,/ Povestea‑i a ciocanului ce cade pe ilău” (s.n.).

Ce poate să facă un scriitor care nu‑i dispus să accepte o astfel de istorie? Îi demontează mecanismul anamorfotic. Asta a putut face Leul albastru, D.R. Popescu, cu o forță stilistică inegalabilă. Ca scriitor, și‑a aruncat personajele în jarul/jurul Roții lui Ixion, spune C. Stănescu. Iar ca gazetar și om de atitudine a venit, în ultimă instanță, cu „o propunere pe cât de utopică și insolită, pe atât de senzațională, deși ușor de înfăptuit. Propune și pledează pentru înființarea Muzeului Roata, «un muzeu‑parc‑mausoleu‑cimitir cu statuile gunoaielor neamului românesc»!”^[9] A văzut ceva similar în China, unde i s‑a arătat, într‑un cimitir, mormântul unui mare împărat care a fost trădat, în mod mârșav, de un apropiat al său, fiind ucis de dușmani: „la picioarele împăratului ucis era îngropat trupul trădătorului său. Chinezii să‑i descopere mereu împreună. Și‑i descoperă zilnic, și‑și spun părerea. Scuipând”. Ceva similar se întâmplă cu mormântul lui Moise, din ciclul F, cel care și‑a trădat menirea ieșirii satului din labirint, ucigând în serie. Un muzeu de felul celui conceput de publicist ar necesita un spațiu enorm, dar ar fi unul ce „ar mai putea salva ceva din onoarea pierdută a memoriei istorice românești”^[10], încheie C. Stănescu!

Firește, istoria românilor nu este singulară, în consecință, se cuvine dovedirea celor spuse și voi începe cu oglinzile concave și convexe ale miturilor românești, capabile să bată lumina lor foarte departe, în universalitate. De aceea, D.R. Popescu nu le rupe niciodată de miturile și arhetipurile universale, textele sale eseistice fiind variațiuni pe aceeași temă (mers pe treptele prozei și dramaturgiei), care însă tind mereu către urcușul verticalității, dialogul pământ‑cer.

Note:
^[1]  Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vânt, Focșani, Editura Pallas Athena, 2015, prefață de Constantin Coroiu, p. 325.
^[2]  Alex. Ștefănescu, La o nouă lectură: D.R. Popescu, în „România literară”, nr. 14/2002.
^[3]  Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1099.
^[4]  Constantin Coroiu, De la mărul de aur paradiziac la merele postmoderniste, prefață la Dumitru Radu Popescu, op. cit., p. VII.
^[5] Monica Spiridon, Eminescu: proza jurnalistică, București, Editura Curtea veche, 2003.
^[6]  M. Eminescu, Opere, XII, București, Editura Academiei Române, 1985, p. 105‑106.
^[7] C. Stănescu, Roata lui Ixion, în Leul albastru. D.R. Popescu 80, ed. cit., p. 141.
^[8]  Ibidem, p. 142.
^[9]  Ibidem, p. 143.
^[10]  Ibidem, p. 144.

Theodor Codreanu / Contemporanul

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic și istoric literar, prozator și publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărți, colaborând la numeroase publicații din țară și din străinătate.