ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Dintre cele patru imperii recunoscute ca atare astăzi de toată lumea – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană (sub clară dominație germană) –, cel din urmă, UE, stă economic de departe cel mai rău. SUA a redistribuit prin FED mii și mii de miliarde de dolari (trilioane), dintre care cele mai multe au aterizat în marile bănci americane. China ia decizii majore pentru „prosperitatea comună” a întregii populații, sacrificând creșterea pe Bursele externe a firmelor sale de Big Tech și aruncând în faliment și învățământul cu plată organizat, de regulă, de ONG-uri. Rusia, supusă sancțiunilor interminabile ale SUA și UE, și-a dezvoltat din necesitate una dintre cele mai puternice agriculturi mondiale – a depășit la producția de grâu SUA și Canada anul acesta – și și-a diversificat producția industrială. Obiectivul : să nu mai fie „o benzinărie care se preface că e o țară” (dixit John McCain, 2014). 

Odată cu Covidul, UE a suspendat regulile foarte stricte în materie de deficit public. Statele UE au uitat volens-nolens rigiditatea bugetară și au lăsat să crească în voie datoriile. Toată suflarea europeană așteaptă cele 750 de miliarde de euro în subvenții și împrumuturi promise de UE și BCE. Care, foarte probabil, nu vor veni. Germania se găsește în campanie electorală, în alegeri parlamentare complicate și riscă să nu aibă prea repede o majoritate stabilă. Iar dacă va câștiga urmașul desemnat al Angelei Merkel, Armin Laschet, se estimează că acesta va reveni la ortodoxia bugetară cerută de Curtea de la Karlsruhe și la cea mai dogmatică politică de austeritate. Germania postbelică are în ADN spaima de devalorizarea monedei după experiența Republicii de la Weimar, care a dus la apariția lui Hitler și la război. Aceeași politică de austeritate se profilează și în Franța și Italia (vezi Frédéric Farah – „Plan de relance : ”L’impossible moment keynésien en France et en Europe”, marianne.net, 4.09.2021).
La sfârșitul lui 2020, datoriile publice din țările Eurozonei crescuseră la 98 % din PIB. În septembrie 2021, datoria Zonei Euro pare să fi depășit 103 %. Câteva țări au datorii colosale, și deci foarte periculoase : Grecia 217 % din PIB, Italia 151 %, Portugalia 137 %. Franța, care în 2019 avea 98,1 % din PIB datorie, a ajuns în martie 2021 la 118,2 %. În ultimii aproape doi ani de Covid, datoria tuturor țărilor europene, a Germaniei inclusiv, a țărilor din Eurozonă plus cea a țărilor din afara ei (Bulgaria, Cehia, Danemarca, Croația, Ungaria, Polonia, România, Suedia), a crescut exponențial. Marile bănci franceze și germane sunt practic falite sau la limita falimentului. Capitalurile lor proprii, tangibile sunt negative : Société Générale -351,4 miliarde de euro, BNP Paribas -339,4 miliarde, Deutsche Bank -61,5 miliarde. Aceste bănci ar fi trebuit să fie declarate în faliment, dar autoritățile nu au avut curajul să ia această decizie, așa că ele sunt astăzi doar pe buza prăpastiei. În același timp, băncile americane au fonduri proprii pe plus, conform regulilor contabile și prudențiale în vigoare atât în Europa, cât și în America : JP Morgan +304 miliarde de dolari, Citigroup +219 miliarde, Wells Fargo +212 miliarde, Bank of America +178 de miliarde. Capitalizarea bursieră a băncilor franceze și germane este incomparabil mai mică decât capitalurile lor tangibile negative : Société Générale valorează 22,4 miliarde de euro, BNP Paribas 66 de miliarde, Deutsche Bank 25,4 miliarde. Băncile americane, în schimb, pe lângă capitalurile lor pozitive, au și capitalizări bursiere mult mai mari : JP Morgan 465,2 miliarde de dolari, Bank of America 343,2 miliarde, Wells Fargo 198 de miliarde etc. (vezi Jean-Pierre Chevallier – „Coronavirus et tsunami bancaire : anticipez les conséquences !”, chevallier.biz, 17.08.2021). „JP Morgan a pus deoparte... 270 de miliarde de dolari de disponibilități (cash) pentru a salva în maniera sa marile bănci europene, ceea ce înseamnă că acestea vor trece sub controlul americanilor în condiții foarte avantajoase pentru ei” (Jean-Pierre Chevallier – idem). Trebuie menționat că datoria Uniunii Europene (27 de țări) se ridica la 12 420 de miliarde de euro la începutul lui 2021.
Zecile de miliarde de euro pe care le-au negociat recent PNL și USR, pentru PNDL (ca să fie cumpărați primarii PNL pentru moțiunea lui Cîțu) și pentru agenția de pe lângă Ministerul Sănătății (pentru Vlad Voiculescu, de la USR Plus, și pentru toți useriștii plusiști, ca să mănânce și gura lor ceva), sunt nu numai fantomatice, ci de-a dreptul tragicomice. De unde vor fi scoși acești bani în contextul crizei economice care abia începe în toată Europa ? De la UE ? De la Germania ? În fapt, cele două partide imature și total iresponsabile au negociat pielea ursului din pădure. Și au dat vrabia din mână (guvernarea și stabilitatea politică) pe cioara de pe gard (președinția PNL). Sub îndrumarea, de asemenea iresponsabilă, a modestului profesor de fizică de la Sibiu, care a început să se creadă, dacă nu chiar Carol I, atunci cel puțin noul dictator al tristei noastre Românii. Să amintim aici și că, sub Klaus Iohannis, Ludovic Orban și Florin Cîțu, România ocupă un dezastruos loc patru în UE la deficitul balanței comerciale : Franța -74,4 miliarde de euro (în 2019) și -82,5 miliarde (în 2020) ; Spania -34,6 miliarde (în 2019) și -15,8 miliarde (în 2020) ; Grecia -22 de miliarde (în 2019) și -17,9 miliarde (în 2020) ; România -17,6 miliarde (în 2019) și -18,7 miliarde (în 2020). Țările cu o balanță comercială pozitivă semnificativă sunt, în ordine : Germania (+228,3 miliarde de euro în 2019 și 182,4 miliarde în 2020), Irlanda, Olanda, Italia, Belgia. Pe un plus mai mic în 2019 și 2020 se află Polonia și Suedia.
Atât UE, cât și moneda euro se apropie, după mai mulți experți, de o catastrofă. Retragerea SUA din Afganistan și din Ucraina (țară pusă în brațele Germaniei la recenta întâlnire de la Washington dintre Joe Biden și Angela Merkel) poate fi urmată și de o mai largă dezangajare, militară și politică, a SUA din Europa. Atât NATO, cât și UE (mai vechea Comunitate Europeană) sunt creații americane după cel de-al doilea război mondial destinate să țină sub control Europa care tocmai ieșea dintr-un război devastator. Și pentru beneficii și profituri, se înțelege. Balanța este de o bună bucată de vreme negativă pentru americani, de unde și insistența fostului președinte Donald Trump pentru cheltuieli militare sporite. Franța și Germania au anunțat deja punerea pe picioare a unei apărări proprii, cu o primă decizie concretă : o forță de intervenție rapidă de 5 000 de oameni. SUA pivotează, în schimb, pe frontul China, adevăratul său concurent de azi, în Asia, în Pacific și în Marea Chinei de Sud. China se pregătește serios să preia Taiwanul, teritoriu chinez la care nu a renunțat niciodată, recunoscut ca atare de SUA.
Marile realizări politice ale României din ultimii 30 de ani – integrarea în NATO și în UE – pot să se dovedească amândouă falimentare. Am pierdut în acești ani aproape cinci milioane de concetățeni, dintre care o bună parte sunt oameni tineri cu studii superioare, foarte calificați, fără nici o contrapartidă sau compensație. „Bătrâna Europă” a reușit, pe spatele țărilor din Europa Centrală și de Est, foste comuniste, să-și prelungească agonia, care pare de neoprit. În relația cu SUA, Klaus Iohannis s-a ales totuși cu o șapcă de colecție în calitatea sa de cel mai slab președinte din istoria României.
Publicațiile economice serioase prevestesc o criză gravă în Europa : „Politica stimulării monetare continue și-a epuizat resursele, provocând o criză pentru cei care fac politica Băncii Centrale Europene. Ca și omologii lor din Statele Unite și din alte bănci centrale importante, ei se confruntă cu certitudinea crescândă că ratele dobânzilor urcă, că valoarea activelor financiare scade și căderea generală este însoțită de creșterea prețurilor. Conform neokeynesianismului, această combinație e o imposibilitate, dar chiar asta se vede acum la orizont. Punctul de pornire nu este doar în dobânzile negative, ci și în nivelul mediu al datoriei publice raportate la PIB, care se află la 103 % [...]. Sfidând termenii Pactului de Stabilitate din Tratatul de la Maastricht din 1992, după primirea Greciei și a Italiei în Zona Euro, istoria monedei euro și a BCE a cunoscut constant încălcări ale regulilor și mușamalizări. Fără Covid și fără creșterea prețurilor care e aproape sigur acum că vor împinge în sus ratele dobânzilor, BCE și Bruxelles-ul ar mai fi putut scăpa un timp de greutăți trecând peste regulile de bază. Criza cu care se confruntă Zona Euro diferă de cea din SUA, care, lăsând la o parte factorii sociali, e în principal o consecință a tipăririi de bani. Politici asemănătoare au fost practicate și în Zona Euro, dar nu cu aceeași amploare. Problemele sale țin mai mult de structură, cu un sistem bancar folosit în exces și prea încrezător în ascunderea datoriilor nerambursabile prin sistemul de raportare TARGET2 (scoaterea datoriilor toxice în afara bilanțului – n.n.). [...] Realitatea este că euro e liantul care-i ține pe membrii Zonei Euro laolaltă – fără el, proiectul european e mort și îngropat. Vuietul care cere întoarcerea la statele-națiune va fi aproape irezistibil, și nu numai pentru Germania, ci și pentru cei care apreciază această voce a rațiunii. Țările din Europa Centrală, ca Polonia și Ungaria, ar putea înceta să mai încerce reformarea Uniunii Europene din interior, alegând să plece pur și simplu, iar câteva țări mai mici, care se află în Uniune pentru subsidii nu vor mai avea nici un motiv să rămână” (Alasdair Macleod – „Eurozone finances have deteriorated”, goldmoney.com, 5.09.2021).
De ce este astăzi UE imperiul cu cea mai proastă situație economică și de ce poate fi locul din care va porni noua mare criză ? Mai întâi pentru că UE (prin Germania) a fost tot timpul dependentă de economia americană, de dolarul american, iar azi SUA pare să se retragă cam de peste tot, să se întoarcă acasă, între cele două Oceane. Construcția UE a fost și a rămas, la fel ca moneda euro, una artificială. Indecisă între un stat federal (cum e SUA) și un fel de ONU economic european, la mâna SUA, prin NATO mai ales. „Guvernul de la Davos”, guvernul mondial, care a prins aripi cu Covidul, pare să se exprime cel mai bine prin Germania și prin UE, cu politicile „verzi” și cu controlul digital al populației. Apoi, sancțiunile economice impuse de SUA Rusiei au fost puse în aplicare mai ales de UE. A mai venit și Brexit-ul, care a însemnat o mare lovitură pentru UE. Iar faimosul motor franco-german pare să funcționeze pe modelul racului