S-a petrecut îndată după vindecarea demonizatului   din ținutul gadarenilor,  când locuitorii cetății în chip de mulțumire l-au rugat pe Mântuitor să plece din cetate și a făcut-o respectându-le hotărârea fără nici un comentariu. A părăsit cetatea și, pe drum, mai-marele sinagogii, Iair pe numele lui, l-a rugat să vină la el acasă unde singura lui copilă era pe moarte, iar Evanghelistul Matei spune că era deja moartă, unii comentatori avansând ideea că ar fi fost o moarte aparentă. În drum,  o femeie având ”scurgere de sânge”, rușinată de boala ei, s-a atins doar de veștmântul Mântuitorului și pe dată s-a vindecat. Iisus și-a continuat drumul spre casa lui Iair însă, pe drum, o femeie spune să nu mai fie supărat pentru că fetița a murit. Evanghelistul Marcu scrie că Iisus a spus că ”nu a murit, ci doarme” iar Fiul lui Dumnezeu i-a spus copilei în limba aramaică: ”Fetițo, ție îți spun, scoală-te!  Faptul că aceste două povestiri sunt intercalate fiind și vorba de cei doisprezece ani ai copilei și tot atâția ani de când femeia avea hemoragie subliniază, încă odată importanța credinței manifestată deopotrivă de Iair      cât și de femeia cu scurgere de sânge. Lang afirmă chiar că aceasta e manifestă la bătrânul Iair dar și la însoțitorii fetiței și se verifică încă odată faptul că într-o minune se întâlnesc într-un spațiu de grație, puterea făcătoare de minuni a lui Hristos și credința fără umbră de îndoială a bătrânei bolnave și a lui Iair. Era ca un nou început ce vestea în felul său șirul de minuni ce aveau să vină încheiate cu Răstignirea. Învierea și Înălțarea Sa la cer pentru a arăta că moartea nu este o condamnare irevocabilă ci doar o trecere prin înviere spre înveșnicirea vieții.

Ajuns la casa lui Iair, a luat împreună pe apostolii Petru și Iacob împreună cu părinții coplilei, încurajândui: ”Crede numai”, iar pe ceilalți mângânidu-i li s-a adresat: ”Nu plângeți. Fiți pe pace, Copila nu a murit, ci doarme” și asta în special pentru fariseii care, mereu împotriv-I râdeau batjocoritor ca și cum nu ar fi fost capabil să deosevească un om viu de unui pe care viața îl părăsise celorlalți. Mântuitorul ca și cum nu i-ar fi observant, a strigat: ”Copilo, scoală-te!”, Talita cumi”. Nu mică le-a fost surpriza celor de față când au văzut copila ridicându-se de una singură de pe patul morții. Firește, era slăbită și Mântuitorul a zis: ”dați-i să mănânce!”, după care a plecat cu același firesc cu care venise. Îndemnul de a nu spune nimănui nu avea cum fi ascultat câtă vreme prezența fetei odinioară pe patul de moarte, iar acum mergând ca un om normal, era o mărturisire de necontestat. Între ”Credința ta te-a mântuit” și ”Crede numai”, este cuprins adevărul în virtutea căruia credința în sine este o putere pentru cel care are credință este înzestrat cu o putere deosebită făcătoare de minuni. În acest sens, Sf. Ap. Pavel este îndreptățit să afirme că ”Credința este încredințarea celor nădăjduite și adeverirea celor nevăzute” într-o coerență divină arătând că omul care crede nu este singur ci în permanență cu Dumnezeu. Omul nu mai este nicicând singur, pierdut în deșertăciunea deplânsă de Eclesiast, sufletul său a întins o putea sigură și a stabilit o legătură în stare să facă minuni cu ușurința cu care ar face un gest normal. Credința, Dumnezeu este cea aptă a  da sens la tot ceea ce exista, fiind înainte un excelent mijloc de cunoaștere cum pot da mărturie mulți cercetători. Credința  "Prin credința" - spune Sf. Pavel - "cunoaștem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, așa ca cele văzute și-au luat începutul din cele nevăzute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o altă cunoaștere, la modul ultim, decât prin credința. "Nu prin vedere" (II Cor. 5,7). La limită, am putea spune că, prin credință ceea ce este necunoscut poate fi translat în sfera cunoașterii. Această stare l-a determinat bunăoară pe Kepler să-și manifeste deschis recunoștința: ”Îți mulțumesc Dumnezeul meu, creatorul nostru, că mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumusețea creației Tale, în măsura în care spiritual meu mărginit l-a putut înțelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta”. Mai aproape de noi, Micul Prinț eroul fără pereche a lui Antoine de Saint Exupery poate spune cu siguranța curățeniei sufletești proprii copiilor: ”Limpede nu poți vedea decât cu inima”, încredințând că ”Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”. Credința nu este rațională ci un alt mod al raționalității lumii. Când ne îndoim, ne asemuim cu Petru, care atât timp cât a crezut a mers pe apă ca pe uscat, dar îndoindu-se a început  a  se cufunda și atunci l-a chemat pe Dumnezeu. Ne putem îndoi de oricine ți orice, dar nu de îndoială care ca un străjer ne anunță că nu suntem singuri ci ”cu noi este Dumnezeu” și așa fiind, avem datoria să ne plecăm nu în fața oamenilor și ei ”trestii gânditoare” ci a lui Dumnezeu în care cred și pe care îl mărturisesc. Străbunii credeau neîndoielnic, mărturiseau fără teamă și aduceau slavă în orice clipă zicând: ”Slavă lui Dumnezeu așa cum ne găsim”

Ca să fie cu adevărat dătătoare de viață,  dătătoare de sens și întemeietoare, credința trebuie însoțită de fapte bune care să o legitimeze și să o proiecteze dincolo de timp în dragostea care ”nu cade niciodată”. Evanghelistul Ioan îndeamnă în timp: ”Copii iubiți-vă unii pe alții”, cuprinzând ca în îmbrățișarea brațelor Sale răstignite jertfelnic până la sfârșitul veacurilor ca un testament pentru veșniciei. Așa mărturisește și medicul isihast și unul dintre sfinții închisorilor Vasile Voiculescu:

Tu dulce vijelie spre tot ce e iubire

Tu veșnica dobândă a tot ce facem bun,

Plinirea mea, Tu Doamne, suprema-mi întregire

Fă din risipa vieții să m-adun