Fără engleză nu mai faci astăzi nimic, ni se spune de 35 de ani. Cu engleza, ar trebui să fi aflat mai toți profesioniștii anumitor domenii, printre care și cei ai gândirii juridice, îți asumi astăzi riscul cel mai mare de a nu face realmente nimic în afară de inundarea propriei minți cu lozinci și publicarea industrială de maculatură "științifică" (indexată ISI și indexabilă Hirsch!) destinată infectării altor minți, cu deosebire a celor tinere. Astăzi, probabil 95-97% din experiența profesională a limbii engleze în domeniile umaniste este de fapt o experiență a englezei sovietice. Ea este experiența bibliografiilor "la zi", ea aduce "punctele" pentru promovarea academică și colonizează atâtea dintre mințile strălucitoare ale tinerilor destinați să constituie elita intelectuală a unui popor. Pe termen lung, folosirea ei și obișnuirea cu ea distrug iremediabil "rostirea filosofică românească" din orice disciplină umanistă și toate comorile spirituale pe care limba română le-a transmis din generație în generație chiar și atunci când generațiile mai noi au uitat tot mai multe cuvinte și sensuri. S-a mai întâmplat vreodată așa la noi? Ar putea rusa sovietică a anilor '50 fi văzută ca un corespondent al englezei sovietice de acum?

Cred că nu, nici pe departe. Oricine nu era politruc, o ura cu atât mai mult cu cât o cunoștea mai puțin. Despre o folosire pe scară largă nu putea fi vorba, iar în cursurile universitare ea apărea doar în note de subsol și acolo doar în titlurile de lucrāri la care se făcea, obligatoriu și respingător în mod natural, trimitere. Brutalitatea exterioară a acelei ocupații sovietice fiind atât de traumatizant resimțită ca atare, nu existau practic șanse pentru instaurarea unui regim de ocupație intelectuală precum cel actual. Pe de altă parte, așa cum rusa sovietică a anilor '50, detestată și marginală, putea fi deosebită de rusa lui Tolstoi și Dostoievski (tot atunci traduși pe scară largă) numai printr-un efort conștient și îndrumat de persoane de încredere (i.e. asumate ca anti-sovietice), nici engleza sovietică de astăzi nu sare imediat în ochi de la sine, deși - prin campanii precum cenzurarea publică a lui Shakespeare pe motive de rasă sau gen - noii sovietici sunt de un real ajutor. Dar nu e de ajuns. Astăzi, oricine se aventurează în pustietatea intelectuală anglofonă, are nevoie mai mult ca oricând de ghizi profesioniști antisovietici, care să își asume responsabilitatea bibliografiilor recomandate din restul de 3-5%, al englezei supraviețuitoare. Fără ei și fără încrederea în ei, intrarea în spațiul literar-profesional anglofon din domeniile umaniste este precum pătrunderea pe un teren minat, lipsit de avertizarea "Pericol de moarte intelectuală!" E însă cu adevărat necesar profesional acest rest de 3-5% engleză nesovietizată?

Este. În acest rest, datorită globalizării atotcuprinzătoare, găsim cele mai multe din traducerile operelor unor autori esențiali europeni sau asiatici care au scris în limbi pe care nu le cunoaștem. Sunt (multe) lucrări ale lui Christos Yannaras încă inaccesibile unui român neștiutor de neo-greacă altfel decât în engleză. Și ale lui Alexandr Dugin, dacă e să vorbim despre gânditori înjurați în engleza sovietică (inclusiv în jargonul ei românoid) înainte de a fi citiți. Alți americani sau români îl citesc și se confruntă cu ideile lui în cărți publicate - într-o engleză nesovietizată - nu doar de Arktos, ci și de University of Notre Dame Press, tratând despre "Înțelepciunea strămoșilor noștri". La fel se întâmplă, deja de o bună bucatā de vreme și mult mai intensiv, și cu ideile "antioccidentalului" Yannaras, iar cine nu are acces la versiunea originală germană a lucrărilor coreeanului Byung Chul Han va fi recunoscător pentru posibilitatea de a le citi și discuta în engleză. Să nu-și închipuie însă cineva că fără a cunoaște măcar câteva din limbile culturilor mari ale Europei (inclusiv engleza lui Shakespeare) poate avea vreun folos substanțial din asemenea discuții, prin care "celălalt început" al noii ere post-sovietice își anunță prezența, discuții care se poartă încă mai ales în limba engleză, grație anglofonilor încă nesovietizați, și a căror cunoaștere ne este indispensabilă. Ca români și europeni, trebuie să putem integra aceste discuții în istoria culturală europeană și românească, iar asta nu o putem face fără a citi, scrie, vorbi și mai ales gândi în limbile noastre. Și să nu uităm că orice ocupant serios "își cunoaște prada mai bine decât ea se cunoaște pe sine însăși" (Carl Schmitt). Să fie oare caracteristic doar dreptului faptul că în secolul al XX-lea cele mai bune lucrări de istorie a ideilor au fost cu precădere scrise în limba engleză și au apărut în Statele Unite?