ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Scoală, Victore, și scrie ceva, că măcar atâta poți să faci când vin oameni de la sute și mii de kilometri!, mi-am auzit Îngerul prin somn, de dimineață. Zis și făcut!

Mai multe grupuri de militanți pentru drepturile românilor au inițiat un Convoi al Libertății prin toată țara și urmează să ajungă azi la București, în Piața Victoriei, la ora 12.00. M-am gândit să mă urc și eu într-un camion și să-i întâmpin la fața locului.

Prima oară când am mers cu un camion a fost pe 22 decembrie 1989. Poate știți scenele acelea care lipsesc din manualele de Istorie - cu zeci de oameni cocoțați și purtați de camioane pe străzile Capitalei, într-un efluviu de frenezie. Le mai găsiți prin fotografiile lui Andrei Pandele, Nic Hanu și Dinu Lazar. E, unul dintre puștii aia din camioanele libertății lui '89 am fost și eu. Era un spectacol fascinant. Iată cum au simțit nevoia (și) atunci soferii de camioane și basculante să iasă pe străzi claxonând pentru a-și manifesta bucuria căderii dictaturii și a ajuta cu transportul la nevoie. După ce ne-am învârtit puțin prin oraș în urale de sărbătoare șoferul ne-a întrebat ce vrem să mai facem: La Jilava!, am sărit eu. Să mergem să-i eliberăm pe frații noștri arestați! - Dar cum vom reuși?, s-a întrebat șoferul. Spargem porțile cu camionul!, am zis eu. Uraaa!, iar, toată lumea cocoțată. Și-am pornit. Aventura vieții. Nu știu cum de n-a zburat nici unul dintre noi în aer la viteza nebunească în care s-a angajat șoferul eliberator dar noi săream în sus și-n jos ca niște pui de Gostat. - STAAȚI!, au urlat disperați mai mulți milițieni în fața porților de la Jilava în timp ce colosul ROMAN se asmuțea asupra lor. Noi, tari pe poziții: DAȚI-NE DEȚINUȚII! Ce să vezi, însă, fuseseră deja eliberați. Fugi înapoi, la Revoluție. Iar pui de Gostat dați cap în cap până în Piața Palatului.

A doua oară a fost chiar în noaptea aceea care a urmat. Pe C.A. Rosetti, undeva între Biserica Boteanu și Braseria Lido, două dintre lăcașurile mele adeseori frecventate în acea perioadă, singur, în mijlocul străzii, pe caldarâm, întins pe spate și cu o jumătate de mână ridicată, zăcea un rănit ciuriut agonizând. Din când în când, cu o voce sfârșită, cerea ajutor. Strada era brăzdată de gloanțe dinspre actuala Piață a Revoluției, edificiile BCU și Terasa Cina, alte două instituții publice din topul preferințelor mele, la vremea aceea. Dumnezeu știe cine trăgea dar nu te puteai apropia. Stăteam lipit la pământ pe lângă gardul de la Lido când a apărut un tip cu o pălărie cu boruri mari, plete și barbă. Părea un mușchetar. - Sunt Andrei, ofițer de marină, s-a prezentat. Ce putem face? Am luat-o pe ocolite și am ieșit pe Bulevard, pe Magheru. Inspirați, am oprit un camion care transporta lăzi cu apă minerală pentru cine voia. Om bun, șoferul. I-am spus ce și cum și a fost de acord fără nici un fel de reținere. Planul era să dea cu spatele încet-încet până în dreptul rănitului, cu noi pe platformă ca să-i spunem când să se oprească pentru a-l putea ridica pe rănit. Printre gloanțe și stres, misiunea e îndeplinită. O pornim apoi într-o goană nebună spre Urgență, cu navetele de apă minerală săltând cu zgomot în jurul nostru. Ajungem la spital cu omul șiroind de sânge. Acolo - altă nebunie. Unii de vârsta noastră, care „apărau” intrarea cu automatele tremurând în mâini, se sperie de noi că suntem teroriștii lui pește. După ce ne lămurim urlând la ei, ne este luat și rănitul. Sper că a trăit.

N-am mai mers cu camionul până pe 13 iunie, tot 1990. Eram deja arestat ilegal la Palatul Victoria, după venirea minerilor și „ridicarea” mea din Arhitectură. Am mai povestit pe undeva. Zăceam vreo 50 de oameni claie peste grămadă într-o cameră din spatele clădirii Guvernului României (acum mi-a venit ideea că aș putea să dau Guvernul în judecată pentru răpire și reținere abuzivă în sediul lui). De-acolo am fost îmbarcați în camioane-dube, cu celule dispuse în interior, în care am fost aruncați câte trei-patru, în direcția Unității de Jandarmerie (fostă de Securitate) de la Măgurele, unde am fost cazați într-un hangar scos din infern (altă poveste). Aveam la mine o scrisoare primită de la mama mea, care se afla într-un lagăr de refugiați din Austria, în încercarea ei de dinainte de '89 de a ne scoate din lagărul comunist în care era închisă pe-atunci România. M-am străduit pe tot drumul să fac fărâmițe plicul și scrisoarea și să le arunc, fără ca ceilalți să observe, printr-o gaură din podea prin care vedeam asfaltul alergând sub noi. Am reușit. Cu gustul de rugină că n-am scăpat de bolșevism.

Iarăși n-am mai mers cu camionul un timp. Până pe 2 octombrie 1990, când făceam autostopul între Dresda și Berlin pentru a ajunge la marea îngropăciune definitivă a RDG și prima mare manifestare a reunificării Germaniei, pe 3 octombrie anul acela. Parcursul a fost emblematic. Am pornit cu o Dacie, am continuat cu un Mercedes Sport și am intrat triumfal în Berlin cu un camion MAN de data aceasta. Acolo sus, în cabină, când duduie motoarele și mergi ca un tanc înainte, simți, hombre, ce e Libertatea.

Dau slavă lui Dumnezeu pentru jertfa șoferilor de camion români din Ottawa. Mi-aș dori să fiu alături de ei. Nu pot să o fac decât cu camionul meu numit dorință. Dorința de a scapa de nenorociții aștia care s-au întins ca o pegră canceroasă de la Davos pe aproape toată planeta, încercând să suprime ce are omul mai sfânt: Credința și Libertatea.

Pentru Libertate s-a murit în 1989. Nu pentru experimentele unor demenți patentați și ale slugilor lor abjecte din guvernele lumii, cumpărate la kilogram din doze expirate și injectate copiilor.

Iată că peste numai trei decenii de la căderea comunismului a ajuns să se strige pe tot globul, cu aceeași intensitate ca în 1989-1990: LI-BER-TA-TE!

Cade și globalismul, fața mascată a comunismului? Să dea Dumnezeu!

Iată de ce mi-aș dori să văd românii cum se suie în camioanele lor numite dorințe și ies pașnic, duduind, pe străzile României drepte. Să cadă dictatura asta cu tot cu măștile, serurile, codurile și certificatele ei acolo de unde a venit: în fundul iadului.

Azi poate fi un început. Să vedem ce fac camionarii noștri cu mașini personale, în Piața Victoriei, la ora 12.00. Jos covidismul!

Las și videoul ăsta pentru cei ce au uitat unde și de ce s-a luptat pentru LIbertate:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews