Conceptul de „defensivă activă”, adoptat de regimul de la Kiev, nu poate duce nici la înfrângerea Rusiei, nici la eliberarea Ucrainei.

O analiză de politologul și expertul militar Michael Peck publicată de Business Insider pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

În 1943, când cursul războiului s-a întors în defavoarea celui de-Al Treilea Reich, înaltul comandament german a optat pentru o strategie disperată pe Frontul de Est.

În inferioritate din punct de numeric și al armamentului în raport cu Armata Roșie, germanii și-au pus speranțele într-o apărare mobilă și agresivă pentru a opri un șir nesfârșit de atacuri sovietice în Ucraina și în sudul Rusiei.

Ucraina, care se bate astăzi în bună măsură pe aceleași câmpuri de luptă ca în 1943, a ales o strategie ce se face ecoul abordării germane de acum 80 de ani. După eșecul mult-așteptatei contraofensive de vară și aflată în lipsă de muniție și de forță pentru a respinge atacurile în valuri ale Rusiei, comandanții ucraineni vorbesc despre trecerea la o „defensivă activă”.

Ei speră să oprească înaintarea trupelor rusești căutând în același timp oportunități de contraofensivă și de a recâștiga teren.

Dar, dacă această abordare nu a reușit să împiedice Armata Roșie să cucerească Berlinul în 1945, poate ea salva Ucraina astăzi?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să definim termenul de „defensivă activă”, unul dintre acei termeni militari generali care înseamnă lucruri diferite în funcție de persoana care le folosește.

Manualul de Teren al termenilor operaționali ai armatei americane definește această defensivă activă ca pe „folosirea acțiunilor ofensive și a contraatacurilor limitate pentru a împiedica inamicul să pătrundă într-o zonă sau o poziție disputată”.

Dar Ucraina nu face acest lucru, a declarat pentru Business Insider colonelul US Army în retragere Douglas Nash, autor al câtorva cărți despre operațiunile militare germane în Al Doilea Război Mondial.

Defensiva activă trebuie purtată de mari unități, în timp ce Ucraina pare să realizeze operațiuni cu mici unități.

Nash a afirmat:

„Defensiva activă este aplicabilă la divizii, corpuri de armată și armate. Nu pentru grupe, plutoane, companii și batalioane.”

Scara acestor forțe este radical diferită. O armată americană, de pildă, numără în mod normal 90.000 de soldați, în timp ce un batalion 1.000.

Abordarea Germaniei naziste – ceea ce germanii numeau „defensivă elastică” – era și ea diferită de tacticile actuale folosite de Ucraina.

La jumătatea anului 1943, situația strategică a Germaniei devenise îngrijorătoare. Sovieticii se aflau permanentă ofensivă după victoria lor de la Stalingrad.

După patru ani de război, Germania ducea lipsă de trupe și echipamente suficiente pentru a apăra cu fermitate frontul oriental, lung de 3.000 de kilometri.

În acest timp, Aliații occidentali se pregăteau să debarce în Italia și în Franța, ceea ce va târî Germania într-un război pe două fronturi.

Wehrmachtul trebuia deci să-și conserve resursele.

Soluția imaginată de comandanții germani, în special de legendarul mareșal Erich von Manstein, era o defensivă mobilă care să profite de abilitatea tactică și operațională germană, în special a diviziilor de tancuri de elită.

În manualele militare, von Manstein este celebru pentru conceptul său numit „lovitura de rever”, care consta în a-i lăsa pe sovietici să avanseze în teritoriul ocupat de germani și apoi a lansa la momentul potrivit un contraatac pentru a încercui și distruge vârfurile de lance sovietice.

Exemplu clasic îl constituie a treia bătălie de la Harkov din februarie 1943, când von Manstein a declanșat un contraatac planificat care a nimicit blindatele sovietice ce îi urmăreau pe nemții aflați în retragere după Stalingrad.

Totuși, era vorba mai degrabă de un concept strategic decât tactic.

Nash explică:

„Von Manstein era gata să cedeze spațiu pentru timp, pentru a atrage inamicul într-o capcană abil pregătită, care s-ar fi închis odată ce forțele inamice ar fi pătruns în zona de distrugere.”

Și Nash adaugă:

„Imediat ce acest lucru se producea, artileria și obstacolele erau folosite pentru a ține inamicul pe loc, în timp ce forțele mecanizate atacau vârful pătrunderii inamice pentru a-l rupe de restul forțelor, restabilind astfel linia frontului acolo unde se afla anterior.”

„Acest tip de defensivă activă era realizat în mod obișnuit la nivel de armată, cu diferite unități însărcinate să joace rolul defensiv menținând capcana deschisă, în timp ce alte unități jucau rolul de manevră și de ofensivă.”

„În general, această strategie funcționa, însă depindea în bună măsură de calitatea celor care purtau bătălia.”

În timpul contraofensivei sale din vara lui 2023, Ucraina a încercat operațiuni mecanizate la o scară mai mare, cu noile sale brigăzi de șoc echipate de Occident.

Însă Ucraina – la fel ca Rusia – duce lipsă de un număr suficient de ofițeri inferiori și de stat major antrenați corespunzător.

Suferind pierderi grele pentru câștiguri infime, Ucraina a adoptat o strategie de război de tranșee, constând în atacuri cu unități mici pentru a captura câteva sute de metri o dată, cu scopul de a stăvili pierderile grele provocate de minele antitanc, de tirurile de artilerie și de drone.

În 1943, contraatacul lui von Manstein beneficia de aproximativ 280.000 de soldați și de 30 de divizii.

Pentru Ucraina, „atacurile la nivelul unui batalion sunt rare”, a declarat un ofițer ucrainean pentru Reuters în ianuarie 2024.

„Defensiva statică”

Esența victoriilor lui Manstein o reprezentau manevra și dorința de a pierde teren pentru a prinde inamicul în capcană.

Caracteristica cea mai remarcabilă a războiului ruso-ucrainean este dificultatea manevrelor pe câmpul de luptă în condițiile în care dronele supraveghează constant din cer și rachetele teleghidate pot lovi ținte la distanțe de 80 de kilometri.

Pentru a supraviețui, trupele ucrainene și ruse încearcă să stea pe cât se poate la adăpostul tranșeelor.

Iar, din punct de vedere politic, o strategie de cedare a terenului – fie și temporară – s-ar putea să nu fie pe placul conducătorilor ucraineni care și-au epuizat armata în lupte brutale pentru a păstra orașe precum Bahmut.

Nash declară:

„Dacă privim ce fac forțele ucrainene pe teren în acest moment, ele urmează mai mult o defensivă statică. Defensiva activă implică manevre, iar în acest moment sunt foarte puține manevre în tabăra ucraineană.”

Și adaugă:

„Rușii încearcă să recurgă la manevre, dar plătesc un preț extraordinar de mare, necâștigând decât foarte puțin în schimbul unor pierderi foarte ridicate în oameni și materiale.”

Rusia a pierdut sute de tancuri și vehicule și până la 20.000 de soldați în cucerirea Adiivkăi, în estul Ucrainei.

Nu este vorba că ucrainenii nu ar dori să poarte ofensive mecanizate de amploare. Doar că pur și simplu nu au mijloacele necesare.

Nash explică:

„Ucrainenii au învățat pe pielea lor, vara trecută, că o armată trebuie să aibă toate elementele reunite pentru a putea realiza orice tip de manevră pe câmpul de luptă modern, inclusiv defensiva activă. Tancuri, artilerie, apărare antiaeriană, superioritate aeriană, echipamente de luptă împotriva minelor, drone, război electronic etc. Chiar și o defensivă activă are nevoie de toate aceste elemente.”

Vara trecută, asaltul frontal al Ucrainei cu vehicule s-a lovit de mine și a fost periclitat de rachete trase din elicoptere rusești.

Într-o tentativă ulterioară, urmărind să își croiască un drum prin câmpul de mine, trupele debarcate au fost eliminate de drone de atac și de artilerie.

La sfârșitul anilor 1970, NATO era mai mare și mai bine înarmat decât este Ucraina astăzi, atunci când a adoptat doctrina defensivei active, și tot nu se știe în ce măsură ea ar fi funcționat.

NATO a adoptat acest concept ca răspuns la superioritatea numerică a forțelor Pactului de la Varșovia și la efectul devastator al armelor moderne observat cu ocazia Războiului de Yom Kippur din 1973.

Ideea era ca Occidentul să rămână în defensivă strategică, utilizând forța de foc, rachetele teleghidate și contraatacurile locale pentru a-i ataca pe sovietici pe măsură ce aceștia ar fi înaintat mai profund în Europa Occidentală.

Acest tip de luptă nu era pe placul armatei americane, care a preferat întotdeauna să rămână în ofensivă, nici Germaniei de Vest.

Defensiva activă a fost adoptată „în ciuda opoziției Germaniei de Vest, deoarece germanii nu doreau să cedeze nici un teritoriu”, spune Nash.

„Totuși, în fața unei puteri militare sovietice zdrobitoare desfășurate împotriva sa, NATO – condus în principal de SUA – a estimat că nu are altă opțiune.”

În anii 1980, armata americană trecuse la conceptul de bătălie aeriană care urmărea preluarea inițiativei operațiunilor ofensive pentru a învinge un ataca inamic.

Fie că i se spune „defensivă activă”, fie altfel, conceptul acesta are și el limitele sale.

Von Manstein este descris adesea ca geniul ale cărui sfaturi au fost ignorate de Hitler, care a ales o manieră inflexibilă de a apăra fiecare centimetru pătrat de teritoriu cucerit.

Dar, chiar dacă loviturile de rever ale lui von Manstein ar fi fost cea mai bună opțiune, ele nu ar fi putut rezolva dilema strategică a Germaniei.

Dacă ar fi rămas în apărare, ar fi lăsat inițiativa strategică de partea sovieticilor. Stavka (înaltul comandament sovietic) putea concentra o forță zdrobitoare pentru a distruge orice sector al liniilor germane, cu efective reduse.

Diviziile germane de blindate ar fi sfârșit prin a fi epuizate, deoarece acționau ca niște pompieri, alergând de la un punct de criză la altul pentru a opri înaintarea sovietică.

Strategia ucraineană de defensivă strategică și de atac tactic reprezintă o alegere rezonabilă – cel puțin pe termen scurt.

Pentru o armată disperată să își conserve resursele și care caută prin orice mijloace să își păcălească adversarul mai puternic, această strategie este mai bună decât a rămâne pasiv în defensivă.

Dar dacă obiectivul este de a învinge Rusia și de a elibera Ucraina, nu această opțiune este soluția.

Nash conchide:

„Ucraina poate lansa contraatacuri locale pentru a câștiga pozițiile pierdute de un pluton, de o companie sau de un batalion. Dar strategia aceasta nu poate duce la victorie.”