ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică și nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din URSS), pe lângă celălalt stat românesc frățesc (trup din trupul țării...), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt.

Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafață de 576 450 km2 fără Crimeea, cu un PIB nominal pe cap de locuitor de 3 055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României și, potențial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Și mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuși două diferende nestinse : tezaurul și Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deși aceasta și-a declarat independența. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eșuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” și cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat și Fondul Proprietatea în România). Noul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puțin ca un președinte pus de americani cât ca unul al Finanței mondiale, al globaliștilor, al oligarhiei transnaționale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă The Saker (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulți ucraineni din Ucraina, din SUA, din Canada și din Rusia și-au pus mari speranțe în noul președinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură.

Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroșenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, și apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulți rușinos, foarte controversat.

Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” În 2021, tratatul poate fi denunțat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul XX, scriitorul și gânditorul Aleksandr Soljenițîn, ne poate clarifica decisiv în privința Ucrainei : „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comuniști reconvertiți la iuțeală, despre naționaliștii ei, care au combătut totuși atât de ferm comunismul și care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduși de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroși granițele greșite trasate cândva de el (adăugând chiar și Crimeea, cadou al satrapului Hrușciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca și Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului.

Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei și nu i-aș dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii și a identității ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populației ucrainene și la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca țara să devină o „Mare Putere” ?” (Alexandre Soljénitsyne – „Le Problème russe à la fin du XXe siècle”, Fayard, 1994, p. 126).Soljenițîn s-a exprimat, în același volum, și despre Moldova (Basarabia) : „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot : Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, țările baltice au și ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce privește Asia Centrală. Aproape toți liderii din această ultimă regiune au anunțat deja că statele lor se orientează către Turcia” (ibidem, pp. 124-125). Merită să precizam că această carte a lui Soljenițîn și volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărți de căpătâi pentru Vladimir Putin și pentru decidenții politici și militari ai Rusiei contemporane.În SUA trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulți foarte bogați. Interesul SUA pentru Ucraina se justifică și astfel, nu numai prin intenția de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Și a propagandei SUA și a NATO, din care și noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc și rușii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăiește în SUA și care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetățean elvețian etc., este citit și citat de cei mai serioși analiști din SUA, de Paul Craig Roberts, printre alții. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991 : „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a KGB, ca „activist antisovietic periculos” și „provocator” ; pe drept cuvânt, de altfel” (Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021). „Ca să n-o lungim prea tare, mulți (majoritatea ?) ucraineni își dau seama de două lucruri : în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni și nu s-a achitat de nici una, și în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroșenko (ceea ce e greu de crezut și chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică „schimbare în care putem crede”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acționa împotriva diverselor escadroane naziste ale morții și de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul. Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică și militară a naționaliștilor, și, departe de a-i forța pe ucronaziști să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut și ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur și simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul așa-zisei „revoluții a demnității”. Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertății de expresie, în cantitate și în calitate. A întărit și legile împotriva limbii ruse. Și, bineînțeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă acești piloți ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât niște servitori, asta-i tot, niște servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acțiuni strictamente politice, acțiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme” (The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021). „Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanțe, totdeauna susținute de „mușchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituții ale „poliției secrete” caracteristice țărilor din lumea a treia, instituții complet corupte, de care se tem cetățenii obișnuiți, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii ; SBU-ul ucrainean îmi amintește întru totul de escadroanele morții care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 și ’80. Desigur, principala rațiune a reprimării libertății de expresie este scăderea dramatică a popularității lui Ze, dar contează și faptul că argumentele opoziției devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată” (idem). „Ucraina este, ideologic și moral, în faliment. Și financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziștii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînțeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o țară artificială, creată de Lenin și Hrușciov, a cărei identitate națională se bazează numai pe ură și ale cărei componente au ideologii, credințe și puncte de vedere care se exclud mutual” (idem). „Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroșenko. De fapt, aș zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părțile și că singura soluție pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbușire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar și din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deși rar se vorbește despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca și sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ținută – ceea ce-mi amintește de „cruciada porumbului” a lui Hrușciov...). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie : „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din PIB-ul țării, iar PIB-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media UE” (idem). „Cred că nimeni nu-și închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominația Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămășița de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă” (idem).

Ce înseamnă „stat eșuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul președinției lui Ronald Reagan, și definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-și plătească datoriile. Dar eticheta de stat eșuat e aplicată și statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eșuate.

Ucraina deține azi teritorii și populații diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, românești (o parte a Bucovinei, cu Cernăuți, și Maramureșul istoric) și, bineînțeles, rusești (Donbasul etc.). Aceste teritorii și populații au vocația de a se întoarce la națiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350 000-400 000 în regiunea Cernăuți, 150 000 în regiunea Odesa, 40 000-50 000 în Transcarpatia, în Maramureșul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10 000-11 000 de volohi la granița cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400 000 de români. Reamintim că limba română, ca și limbile altor minorități, va fi scoasă din școlile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mișcat în trecut într-o parte sau în alta și înainte de primul și de al doilea război mondial, și deci se mai pot mișca și în viitor, asta și ca urmare a mozaicului etnic.Ucraina se pregătește intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administrația Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câștiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni și de familii mixte –, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu președintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari...

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews