Cu privirea lacrimei, contemplu în zarea Slătioarei, plecând dinspre noi spre aion, figura unui mare mărturisitor, maestrul Dinu Săraru, vecin fără mejdină cu sfinții mărturisitori din toate veacurile. Se întâlnește în tot înaltul cu un alt mărturisitor al lumii țărănești, care ne avertizase spunând: „e timpul ca omul, încetând să mai fie un cuceritor al universului, să redevină un grădinar al planetei”. Fiindcă așa l-a așezat Dumnezeu pe țăran să fie, grădinar al planetei, când l-a făcut pe el, Adamul țăran. Au venit apoi veacurile cu negura lor, precum neguros este și veacul pe care l-a înfruntat străluminându-l prin creația sa marele scriitor. Când toate se ruinau din temelii în lumea noastră românească, Maestrul Dinu Săraru și-a adus aminte de ideea lui D. Gusti a universităților țărănești. Și a fondat la Slătioara Universitatea țărănească, convins fiind că modelul țărănesc poate inspira un tip de educație chemată să contribuie la ridicarea elitelor locale.

Opera Maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de prigonirile țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la înfricoșătoarea chemare a tragicului adevăr? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. Acest război poate fi tâlcuit în multe registre; poate fi tâlcuit și prin drama unei generații miraculoase, „Generația Labiș”. Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă strâmtorare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri și de autori scoși din circulația vie a culturii.

N-aș putea să închei gândul acesta cernit dacă n-aș încerca, prin două trăsături de portret, să evoc figura de îndrumător haretist a Maestrului Dinu Săraru. Nu întâmplător numele fundației menite să slujească opera aceasta socială a fost omonimul titlului marelui său roman, Niște Țărani.

Scrierea aceasta teandrică a Maestrului Dinu Săraru se numește simplu, ca și cele înfrățite cu ea din vremuri imemoriale, Niște Țărani. „Scris parcă dintr-o respirare, Niște Țărani, observă un basarabean care poartă și el în suflet tristețea metafizică a veacului, pur și simplu te zguduie. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveți o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui…”

Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reușit să formuleze așa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare și plânset…” iată cele două dimensiuni la vedere ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip aristocratic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi și mâine și-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama.

„Am citit romanul dumitale Niște țărani, îi spune Maestrului Dinu Săraru un alt basarabean de geniu, Grigore Vieru. Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai însemnate proze românești.”

Această narațiune curge ca o litanie în care răzbat toate simțirile trezite de ruperea din orbita lumii, nu a unui ins, nici a unei clase, ci a însuși prototipului țărănesc. Marele mărturisitor a plecat să-l reîntâlnească pe cel ce-i spusese cândva  cu acea convingere teribilă a lui că dacă ai ochi, dacă ai ochi, și dacă cerul e așa de transparent și de clar ca la Slătioara, e de-ajuns să privești în sus ca să-l vezi pe Dumnezeu.

Acest țăran care-i vorbea marelui scriitor Dinu Săraru despre știința vederii lui Dumnezeu, cu o înălțime de gând care-o atinge pe aceea a Sf. Grigorie Palama, acesta nu pare să mai existe nici el. Fața sătească, țărănească a istoriei, este deopotrivă eroică și tragică.

De mai bine de un secol, pentru noi românii, istoria a fost un continuu priveghi țărănesc. Parcă totul s-a identificat cu un șir nesfârșit de înmormântări. Mureau țăranii. Și totuși modelul țărănesc există, are puteri secrete, va renaște sau lumea va candida la înfrângeri definitive. Unde sunt țăranii, putem întreba și noi, speriați de o așa de înfricoșătoare absență?!

Maestrul Dinu Săraru a plecat ca toți țăranii, vecini și ei, tot fără mejdină, și cu cerul și cu tot pământul, să mai pună o temelie. Modelul țărănesc trăiește în romanele fără de moarte ale celui ce se află așezat între Dumnezeu și neamul țărănesc de pretutindeni, Dinu Săraru.

Dumnezeu să audă odată cu mărturisirea țăranului ipostatic și ruga noastră pentru marele mărturisitor: Dumnezeu să te așeze, Maestre, în cerul Împărăției Sale, cu toți țăranii ce blânzi ai neamului românesc nepieritor!