Pe aceste coordonate de rezistență față de orice constrângere a Statului tiran asupra Bisericii Ortodoxe Române se conturează și biografia Părintelui Sorin Paul Grecu, căruia Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa i-a fost diriginte în perioada 1974-1978, descoperind calea luptei împotriva minciunii ateiste și a fricii și participând ca martor la evenimentele persecuției dascălului său. Acestea i-au fost călăuzitoare în anii ce aveau să urmeze, când frica, minciuna și delațiunea apăsau asupra societății românești, desfigurând chipul demn al omului. Lupta sa deschisă împotriva regimului ateist începe încă din timpul ultimilor ani de Seminar și capătă contur la începutul anilor ’80, când, student fiind în anul al II-lea la Institutul Teologic din București și paroh la Peretu (Teleorman), reconstruiește biserica din sat, fără autorizație de construire, fapt care declanșează un conflict de durată cu autoritățile locale (Primăria și Miliția), dar și cu Securitatea din Alexandria.

Conflictul se acutizează și, din 1986, trece de pe plan local pe plan național, odată cu memoriul adresat de Părintele Sorin Paul și Consiliul Parohial către Departamentul Cultelor. Documentul conținea protestul parohului și a păstoriților săi la adresa regimului comunist care îngrădea libertatea religioasă a copiilor și a tinerilor. Asupra Părintelui Sorin Paul au fost luate măsuri represive: amenzi mari, amenințări, anchete, evacuare forțată.

Odată cu transferul la Parohia „Sfântul Ilie” din Roșiori de Vede (Teleorman), Părintele Sorin Paul continuă să fie în vizorul autorităților, care ar fi vrut să îndepărteze din județ un astfel de om incomod. Este amendat, chemat în instanță, hărțuit. Participă la aproape toate evenimentele din decembrie ’89-iunie ’90: apărarea Televiziunii Române (26-28 decembrie 1989), revenirea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa în România și însoțirea lui prin București sub urmărirea continuă a vechii Securități (februarie 1990), greva foamei și dărâmarea statuilor lui V.I. Lenin și Petru Groza (1-6 martie 1990), „Golaniada” din Piața Universității (22 aprilie-15 iunie 1990) și invazia minerilor chemați să înăbușe protestele (13-15 iunie 1990).

După ’90, Părintele Sorin-Paul a înțeles că „Revoluția a fost furată”. A trăit o adâncă dezamăgire, întrucât a nădăjduit ca societatea românească să se dezică de tarele atâtor decenii de comunism și să înceapă o viață nouă, primenită. Când și-a dat seama că România postdecembristă merge pe aceeași direcție a compromisului și că viața sa și a familiei se desfășoară sub imperiul tot mai multor amenințări cu moartea, a hotărât să părăsească țara. În 1992 ajunge în Marea Britanie, unde solicită azil politic, acest drept acordându-i-se abia în 1996, în urma argumentelor prezentate, a raportului inițiat de Dennis Deletant, reputatul istoric britanic specialist în istoria României, a recomandărilor Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa și Părintelui Damian Ionescu.

Din 1993 întemeiază Parohia Ortodoxă „Sfântul Apostol Pavel”, slujind sub jurisdicția canonică a Episcopiei Ortodoxe Române libere a Europei Occidentale. Parohia a funcționat pentru 2 ani în Ilford, apoi până în martie 1997 în Chelsea, într-o clădire a Crucii Roșii. Din 2012 până în 2022, când Părintele Sorin Paul trece la cele veșnice, slujbele au fost oficiate în biserica greacă din East Ham.

În marea Sa purtare de grijă față de om, Dumnezeu îi dăruiește acestuia harisme, pe care, bine chivernisindu-le, omul să se mântuiască și să ajute și comunității creștine la mântuire. Părintele Sorin Paul a primit de Domnul harisma curajului mărturisirii, în vremuri de dictatură și tulburare, și harisma iubirii de oameni și a milosteniei, în vremurile de relativă așezare. Fiind atât de rare aceste harisme, puțini au înțeles chipul lăuntric în care ele au lucrat în viața Părintelui Sorin Paul. În epocă de prigoană, Părintele Sorin Paul a îndrăznit să înfrunte regimul ateist prin construirea unei biserici și prin protestul față de interzicerea copiilor și tinerilor la slujbele bisericești înaintat Departamentului Cultelor. Această atitudine i-a fost însuflată de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitresa, care i-a fost adevărat Părinte și îndrumător, pe care el însuși îl considera și-l numea Sfânt. Modelul de îndrăzneală, de bărbăție în fața tiranilor, de mărturisire a adevărului în momentele în care toți cei din jur tac de frica terorii ce se poate dezlănțui, l-a călăuzit prin meandrele ultimului deceniu de comunism din România, dar și după aceea. 

O altă atitudine decât a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu-i era proprie. Cu aceasta a crescut, cu acest mod de reacție față de prigonitorii Bisericii s-a format în toți cei patru ani în care l-a avut aproape pe Părintele Calciu. De la acest Părinte mărturisitor a învățat că viața lăuntrică nu are de-a face cu compromisul. De aceea a purtat o luptă neobosită cu minciuna, cu fățărnicia, compromisul și cu lipsa de compasiune față de semenii aflați în lipsuri. Slujirea sa nu este una a rugăciunii neîncetate sau a unei preocupări isihaste, ci una de luptă atunci când valorile Bisericii sunt în primejdie. Pentru Părintele Sorin Paul a nu reacționa în astfel de momente de grea tulburare pentru Biserica Ortodoxă, când multe minți se clatină și iau hotărâri discutabile, a reprezentat totdeauna abdicarea de la sensul viețuirii creștinești. Viața lăuntrică, așa cum l-a învățat Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, reprezintă fundamentul pe care se clădesc marile atitudini, frumoasele gesturi de apărare a Bisericii de tăvălugul ateist. Tot în acest sens poate fi înțeleasă implicarea sa în evenimentele din decembrie ’89, ianuarie, martie și aprilie-iunie 1990, ca o nevoie de eliberare de sub povara atâtor decenii de apăsare ideologică de pe urma căreia Biserica a suferit atât de mult, nicidecum ca un deziderat politic.

Biserica are rugătorii ei aleși. Dar Biserica are și luptătorii și apologeții ei vrednici. Fiecare creștin poate alege un mod de slujire, potrivit firii, educației și harismelor încredințate de Domnul. Dacă regimul ateist a căzut în decembrie ’89, această lucrare rânduită de Dumnezeu în istoria poporului român s-a datorat atât celor care au închinat fiecare clipă rugăciunii și nevoințelor duhovnicești, cât și celor care, cu uimitoare îndrăzneală, au înfruntat puterea politică atunci când aceasta a sfâșiat din trupul Bisericii ca o fiară însetată de sânge. Singurul mod care nu este propriu conștiinței eclesiologice este lașitatea, compromisul, nevoia de supraviețuire cu orice preț, tăcerea nejustificată și lașă, pactul mârșav cu puterea politică. La fel de adevărat este și faptul că unii dintre cei care au avut astfel de căderi s-au ridicat poate printr-o pocăință adâncă, necunoscută contemporaneității.  

Părintele Sorin Paul a fost acuzat de obrăznicie și neascultare, dar el asculta de cei tari cu duhul, nu de cei slabi cu duhul. Stătuse vreme îndelungată alături de un om vertical, de un uriaș al duhului în istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, iar anii aceștia de formare îl modelaseră într-un fel atipic, încât nu înțelegea îndemnurile la prudență, la tăcere, la cumințenie, decât ca pe niște scăderi de la nivelul demnității pe care o văzuse la dascălul său. Mulți l-au judecat potrivit criteriilor de supraviețuire, justificărilor omenești și împuținărilor lăuntrice ce le erau proprii, considerându-l un om care pune în pericol viața altora și mersul obișnuit al societății. Dar Părintele Sorin Paul nu a pus niciodată în pericol viața altora, ci doar comoditatea lor, confortul și blazarea în care se cantonaseră prin adaptarea la „noua” realitate socialistă. 

Rând pe rând, a fost condamnat și blamat, iar el a continuat să înainteze dârz pe linia ascultării de cei tari cu duhul. A păstrat mereu vie legătura cu Părintele Calciu, pe care l-a invitat public în România în ziua de 27 decembrie 1989, când a fost filmat în direct în studiourile TVR pe care le apărase. Demolarea statuilor lui Lenin și Groza nu a făcut-o dintr-o ambiție personală și deșartă, ci chiar la sugestia pe care Părintele Calciu o făcuse în timpul vizitei sale în România în februarie 1990, când le catalogase drept simboluri ale răului. De asemenea, într-un context învălmășit de amenințare și manipulări, când toată această energie lăuntrică descătușată de căderea regimului comunist intra pe un făgaș obscur, ghidată de grupuri care urmăreau scindarea Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Sorin Paul Grecu a ascultat de sfatul Părintelui Constantin Galeriu, fostul său profesor de Spiritualitate de la Institutul Teologic, care i-a tâlcuit contextul poluat de dezinformări, îndemnându-l la prudență. Așadar, acești doi mari Părinți duhovnicești i-au fost îndrumători într-o perioadă de mare tulburare și pe tot parcursul vieții. Părintele Sorin Paul asculta de cei care își puseseră viața pentru Biserică, de cei care aveau cu ce să garanteze cuvântul pe care-l rosteau.

În final, Părintele Sorin Paul poate fi perceput la justa sa valoare atunci când nu-l trecem prin furcile caudine ale unor criterii de manual. Personalitatea lui este una atipică și nu suportă rigiditatea evaluărilor, convenționalitatea, comparațiile reductive. Unde se încadrează? Nu știm unde se încadrează un om care era prin felul lui de-a fi un neîncadrabil. În nici un caz printre cei slabi cu duhul. 

Oricum ar fi, sensul acestei investigații nu este acela de a-l încadra în vreo categorie pe acest Părinte, ci numai acela de a sublinia chipul unui luptător pentru valorile Bisericii în momente de mare cumpănă și al unui Părinte care a stat tot timpul în mijlocul durerilor oamenilor. Restituim, prin această carte, biografia neconvențională și uimitoare a unui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, care a moștenit de la iluștrii săi înaintași pildele dârzeniei și ale demnității, dar și ale nobleții, ale iubirii necondiționate și ale milosteniei, punând în lucrare harismele încredințate lui de Domnul.

Fragment din PĂRINTELE SORIN PAUL GRECU – MĂRTURISIRE ȘI JERTFĂ, de Sergiu Ciocârlan, Editura Egumenița, 2022

Vedeți și Sergiu Ciocârlan: PĂRINTELE SORIN PAUL GRECU – MĂRTURISIRE ȘI JERTFĂ