Cum se naște lingușirea?

Cuvintele omului ipocrit suferă și ele o transformare categorică și ajung să se împartă în două șerpuiri insidioase: cele viclene și cele lingușitoare. Dar dacă despre viclenie s-a scris mult și nu cred că există vreo persoană care să nu fi avut de-a face cu oameni acaparați de această patimă desfiguratoare din punct de vedere sufletesc, despre lingușire pare că nu s-a scris îndeajuns. Aceasta și pentru că, spre deosebire de viclenie care creează un mediu dușmănos, lingușirea știe să-și apropie mulți prieteni, atât de mulți încât uneori pare aproape o virtute. Este important de știut că lingușirea are la bază mințirea aproapelui în două modalități: exagerarea calităților - chiar enumerarea sau proslăvirea unor daruri sau talente de care celălalt este de-a dreptul lipsit -, precum și acoperirea defectelor, uneori chiar așezarea lor într-o lumină pozitivă. Omul lingușitor este foarte ambițios, își dorește să facă parte din grupuri semnificative, să ia parte la acțiuni importante, dar, în același timp, să se bucure și de o atenție pozitivă din partea celor aflați mai sus în ceea ce privește situația socială. Atunci, pentru a reuși în planurile sale, începe să laude calitățile sau să minimizeze defectele mai multor persoane cu simplul scop de a le capta bună­voința și a începe să benefici­eze de pe urma relațiilor sale multiple.

Laude fără folos

Deoarece lingușirea conduce, inevitabil, la formularea de laude fără acoperire, persoanele care sunt mințite astfel dobândesc o părere eronată despre propriile capacități. Desigur, un om lucid, care își cunoaște bine firea, este mai mult sau mai puțin imun la lingușeli, întrucât știe care îi sunt calitățile, care îi sunt defectele și cum trebuie să se raporteze corect la ambele categorii. Însă cei care nu au dobândit acest discernământ rămân vulnerabili, mai ales dacă sunt și ușor de manevrat de patima slavei deșarte sau de cea a mândriei. Omul mândru atrage lingușitorii în număr foarte mare, cu atât mai mare cu cât funcția pe care o ocupă este mai importantă. De altfel, contele de Oxenstiern, un subtil cunoscător al realităților curților imperiale din vremea secolului al XVII-lea, considera lingușirea drept cel mai grav flagel care afecta bunul mers al politicilor de pretutindeni: „Lingușeala este un venin îndulcit cu care sunt otrăviți cei mari, pe care îi convinge că viciile lor nu sunt decât imperfecte virtuți. Este uimitor cum a ajuns acest viciu la o poziție atât de înaltă la curțile domnitoare, că fără ajutorul lui un om cinstit abia de poate să se mai mențină. Într-ade­văr, se pare că amorul-pro­priu are mare putere asupra oamenilor, dacă nu poate face să nu primim tămâia pe care n-o merităm și să fim recunoscători aceluia care-și bate joc de noi atribuindu-ne calități pe care nu le avem. Observ că toată lumea tună și fulgeră împotriva lingu­șelii, dar nu văd pe nimeni să se supere serios pe lingușitori, astfel că este mai plauzibil a crede că meșteșugul lor nu va lua sfârșit decât în ziua Judecății de Apoi” (Miere și fiere. Cugetări, aforisme, paradoxuri, antologie de Ion Borlan, pref. de Horia Huluban, București, Ed. Albatros, 1982, p. 198).

Așadar, persoanele care au funcții importante și calități semnificative, dar care suferă și de pe urma propriei slave deșarte, sunt cele mai vulnerabile în fața atacului lingușitorilor.

Păcate acoperite în chip rău

Un lingușitor nu se va opri niciodată din manevrarea abilă a conversației sau a îndemnurilor false pe care le oferă unei persoane atât timp cât aceasta îi poate servi propriul interes. Nu se va sfii să îi prezinte acesteia chiar și defectele ei vizibile drept calități încă nedetectate. Îi va spune că lipsa de măsură este apanajul celor puternici, îi va prezenta avariția drept prevedere, lașitatea drept prudență, cruzimea drept hotărâre, răutatea ca dreptate. Va amesteca în paharul otrăvit al viciilor celui cu care discută lingura de miere a fal­si­tății sale și, brusc, conți­nutul va deveni unul foarte ușor de consumat. Încrederea în sine a celui lingușit va sălta brusc la cote negândite, iar lingușitorul va deveni un veritabil mentor, total dezinteresat în „binele” pe care dorește să îl facă. În realitate, viciile persoanei lingușite tocmai au căpătat un sprijin nesperat - acum pot acționa după bunul plac, cu atât mai mult cu cât sunt ascunse cu iscusință sub masca unor virtuți nebănuite înainte. Cum să nu te simți eliberat atunci când propriile tale vicii beneficiază de o prezentare atât de asemănătoare cu veritabile virtuți și când le poți folosi în voie fără a te mai simți constrâns sau vinovat? Nu întâmplător ne spune Sfânta Scriptură: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruși­natu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei” (Psalmi 52, 7). Cei ce plac oamenilor sunt tocmai cei ce le fac pe plac. Cum să nu fie iubit cel care, chiar și atunci când faci ceva rău, te laudă de parcă tocmai ai făcut un mare bine? Însă, înaintea lui Dumnezeu, lingușitorii sunt persoane care au „oasele” risipite - aceste oase simbolizează aici virtuțile. Un om lingușitor, mincinos și viclean este lipsit de orice calitate și devine inutil înaintea lui Dumnezeu, pentru că nu lucrează nimic cu sinceritate sau cu inimă deschisă. Lingușitorul se va rușina doar atunci când va fi alungat din mijlocul tuturor, adică „urgisirea” de care ne vorbește Psalmistul. Însă trebuie să ne întrebăm cu onestitate: cum va fi alungat cel care, prin adularea sa, s-a făcut plăcut tuturor? Această urgisire este mai degrabă una înfăptuită de harul dumnezeiesc, care se depărtează de la sufletul celui fals în cuvintele și intențiile sale. Poate că avea dreptate și contele de Oxenstiern: unele „mește­șuguri” demonice vor dispărea doar în ­ziua Judecății de Apoi...”

Sursa: Ziarul Lumina