De peste șase decenii stăruie în mine, într-un afund de emisferă cerebrală, cu o inexplicabilă îndârjire, o imagine perfect statică, înrămată între țurțuri, definitiv înghețată, sărac colorată, aproape mută dacă n-ar conține un șuier de vânt din acela care gonește toți oamenii acasă. Nu știu ce vrea să spună, ignor de ce mă urmărește cu atâta osârdie, de ce s-a cramponat așa avan în inconștient, n-am habar dacă are vreun mesaj pentru mine, nici care este acesta. Repet, e doar o imagine, un instantaneu, un tablou aspru de iarnă redus la esențial, măturat de pale de vântoase reci amestecate cu ace de gheață, foarte grăitor în chiar lipsa-i aparentă de conținut, de noimă; omniprezent și statornic. E ca un medalion nevăzut pe care îl port mereu la gât, de care numai eu știu, o clipă de viață încremenită atemporal în chihlimbarul trecutului.

Îi cunosc însă obârșia, știu momentul precis când scena mi s-a întipărit în minte, s-a cuibărit acolo și nu s-a mai lăsat dusă: o seară de ianuarie sau februarie 1966, deja întunecată din cauza anotimpului, când, student fiind, am fost chemat laolaltă cu toți colegii de an de la Limbi Străine la cine știe ce ședință  ─  importantă, din moment ce trebuise să semnăm înainte un convocator. Era o iarnă grea; îmi amintesc că purtam ditamai șuba căptușită cu blană neagră de oaie țigaie, moștenire de la bunicul Tatati, și căciulă zdravăn îndesată pe cap (în vremea aceea, iernile erau ierni, nu glumă). Știu și ora: 19  fără zece minute. Locul: rondul de la Universitate  ─  totuși nu-mi aduc aminte să fi fost acolo un rond pe atunci  ─,  la întretăierea bulevardelor Republicii (acum Carol) cu Magheru, exact vizavi de clădirea impunătoare unde trebuia să fac, nu țin minte în ce aulă, act de prezență. De pe colț, de unde mă aflam, mă pregăteam să traversez bulevardul pustiu, înghețat, lunecos, sticlos din pricina gheții de pe jos; nu era nici țipenie de milițian, deși de obicei pe acolo mișuna specia aceea. Totuși, semafoarele funcționau, dar foarte rarii pietoni care se încumetaseră să ia în piept orașul nu se mai opreau la culoarea roșie, ci traversau în voie, chiar și pe diagonală, fiindcă tot bulevardul, cât cuprindeai cu ochii în dreapta și în stânga, era pustiu. Abolirea bruscă a tuturor regulilor de circulație, atât de severe atunci pe timp normal, era în sine amețitoare. Aerul era așa de limpede din cauza frigului încât puteai vedea toate luminițele stopurilor clipind: în stânga până la piața Sfântul Gheorghe și chiar mai departe, hăt spre Unirii, iar în dreapta până către piața Romană. Era feeric! Întretăierea aceea atât de populată era acum golită de lume, liniștită, curată, luminată și tăcută, rezervată doar pentru tine, lipsită de țignalele autoritare ale "organelor”. Nu mai era o parte anonimă, indiferentă, a orașului, bună doar de străbătut în pas nervos, ci devenea pentru un timp numai a ta, personală și personificată, complice și fidelă, spunându-ți parcă: "Te știu demult, însă doar acum putem face cu adevărat cunoștință. Să ne îmbrățișăm. În fine, avem timp unul pentru altul. Uite, suntem numai noi doi. Tu îmi dai consistență privindu-mă pentru întâia oară altfel, cu ochii larg deschiși care chiar văd, iar eu îți ofer un vast spațiu de mișcare, respirație și visare, așteptând să devin parte din tine, să nu te mai părăsesc. Eu sunt tu.” 

Astfel, locul acela din seara aceea tangențială cu Timpul a încremenit definitiv în memoria mea. Ca în povestea cu palatele mărețe transformate prin plesnet de bici într-un măr de pus în traistă, răspântia înghețată a bulevardelor din fața Universității, cutreierată șuierător de pale de viscol, s-a preschimbat în medalionul nevăzut pe care îl port la gât alături de salba de cranii ale răposaților dragi, și în care odihnește o frântură de București numai al meu, netransmisibilă decât pe calea tot mai perimată a slovelor.

Le port la gât, se înmulțesc cu anii,

Zăngănitoare, salbele de cranii.

Mihai Cantuniari