ascultă articolul

Motto: 
O țară nu moare atunci când sărăcește. 
O țară moare atunci când își pierde rostul.

Există momente în istoria unei națiuni când nu mai sunt suficiente nici lozincile, nici campaniile electorale, nici optimismul de serviciu.
România a ajuns într’un asemenea punct.
De ani mulți, prea mulți,  trăim într’un regim al improvizației permanente.
Guvernele vin și pleacă asemenea unor administrații provizorii, ca într’un hotel aflat în renovare continuă.
Fiecare promite „reforme”, fiecare invocă „stabilitatea”, fiecare vorbește despre „viitor european”, iar între timp statul român s’a subțiat încet, ca o stofă prea mult și necruțător purtată.

Realitatea este infinit mai gravă decât discursurile oficiale.

România nu se află doar într’o criză economică sau administrativă.
Ea traversează o criză de rost, de autoritate, de competență și de încredere.
Iar cel mai periculos lucru este că ne’am obișnuit cu ea.
Ne’am obișnuit cu răul ca abisul cu hăul.
Ne’am învățat otrăvitor cu mediocritatea miniștrilor.
Cu impostura agresivă.
Cu furtul prezentat drept „descurcăreală”.
Cu spitalele degradate.
Cu școala care produce analfabetism funcțional și diplome fără acoperire.
Cu exodul milioanelor de români.
Ne’am învățat cu ideea asta păguboasă că oamenii serioși ori pleacă, ori tac. 

Adevărul trebuie spus fără menajamente:

România nu mai poate fi reparată cu cosmetizări administrative.
Ea are nevoie de o reconstrucție morală și instituțională profundă.
Nu există altă ieșire decât aceasta:

1. Statul trebuie smuls din mâna clientelei politice.
Prima mare problemă a României nu este lipsa banilor.
Ci felul în care sunt administrați.
Statul român a devenit, în multe zone, un mecanism de recompensare a fidelităților de partid.
Companiile publice, agențiile, autoritățile, consiliile de administrație au fost transformate în azile pentru clientela politică.
Sunt instituții unde competența a devenit aproape suspectă.

Un viitor guvern serios ar trebui să înceapă prin ceva aparent simplu și aproape revoluționar pentru România:
depolitizarea reală a administrației.
Nu declarativă.
Reală.

Concursuri autentice.
Evaluări autentice.
Eliminarea sinecurilor.
Contracte publice absolut transparente.
Digitalizarea totală și concretă a relației dintre cetățean și stat.
Și mai ales: pedepse adevărate pentru furtul public. Și recuperarea pagubei.
În România s’a furat atât de mult încât corupția a devenit aproape atmosferă. Și nimeni n’a dat niciodată nimic înapoi. 
Or, o țară în care furtul este, în multe situații, strategie administrativă de stat, atunci când el nu mai produce rușine și efecte asupra celui prins, atunci țara intră inevitabil în degradare.
Explicabil.

2. Educația trebuie, musai, reconstruită de la temelie.
Nici o națiune nu poate supraviețui mult timp dacă produce generații incapabile să înțeleagă lumea în care trăiesc.
România are astăzi o școală ajunsă praf. O școală obosită, sastisită, birocratizată și adesea ruptă total de realitate.
Copiii memorează enorm și înțeleg infim.
Profesorii valoroși sunt sufocați administrativ sau umiliți financiar.
Iar mulți dintre cei mediocri au devenit funcționari ai inerției. Partidul i’a făcut șefi în învățământ pe toți analfabeții de serviciu.
Dar problema cea mai gravă este în esență alta:
școala românească nu mai formează de mult caractere.
Produce indivizi anxioși, dezorientați și niște închipuiți, pragmatici până la cinism.
Școala le vorbește copiilor despre succes, dar aproape niciodată, deloc, despre adevăr, despre bunul simț și despre demnitate, despre responsabilitate sau despre rostul adevărat al existenței. Și, la drept vorbind, la capitolul acesta majoritatea cadrelor didactice sunt și ele corijente. 
Un guvern lucid ar trebui să înțeleagă că educația nu este doar un capitol bugetar.
Este, înainte de toate, problema de securitate națională numărul unu. Da, da!
Fără o educație serioasă, România nu va avea nici economie performantă, nici elită autentică, nici democrație matură.
Niciodată.

3. România trebuie să înceteze să’și exporte oamenii.

Cea mai mare tragedie românească nu este deficitul bugetar.
Ci depopularea strategică.
Milioane de oameni activi, inteligenți și foarte muncitori au plecat nu doar din cauza salariilor mici, ci pentru că au simțit că aici nu mai există perspectivă, merit și, mai ales, respect.
O țară care își alungă oamenii cei mai buni și capabili se condamnă singură la mediocritate.

Viitorul guvern ar trebui să înțeleagă că patriotismul nu se legitimează și nu se definește  prin discursuri festive.
El se construiește prin condiții de viață decente, prin respect autentic pentru cetățean și prin predictibilitate - un termen care și’a pierdut sensul prin excesiva folosire total aberantă, de niște indivizi care l’au folosit ca teză de partid, fără să’i fi cunoscut nici măcar explicația din dex.

Românii n’ar trebui să mai înghită promisiuni patriotarde. Ar trebui să’și dorească ferm și explicit
instituții care să funcționeze real cu funcționari care ar trebui să dea acel test de conștiință.

4. Sănătatea trebuie scoasă din logica umilinței

În România, boala a devenit în prea multe situații o amară  experiență a degradării umane.
Oamenii nu se tem atât de diagnostic, cât tremură cu gândul la 
sistem.
La umilință.
La nepăsare.
La haos.
La lipsa de responsabilitate.
Când unii medici au ajuns cercetați pentru crimă cu premeditare, cum mai pășește un bolnav peste pragul unui spital?
Iar când, vai, cu mulți ani în urmă, sănătatea a  început să fie un bussines, să se facă pe bani, bolnavii au devenit materia primă. 
O afacere de succes are nevoie de multă materie primă, cât mai multă și mai profitabilă. 
Au existat și, din fericire, încă mai există medici absolut extraordinari în această țară, dar sistemul fie îi consumă, fie îi sacrifică, fie îi împinge spre exil. 

Un guvern responsabil ar trebui să facă ceva extrem de simplu:
să transforme pacientul din victimă administrativă în prioritate reală.
Mai puțină propagandă.
Mai puține inaugurări televizate.
Mai multă infrastructură medicală reală.
Mai multă prevenție.
Mai mult respect pentru bolnav.
O civilizație se vede cel mai bine prin felul în care își tratează oamenii vulnerabili.

5. România are nevoie de o economie a muncii, nu de una a combinațiilor.

Ani la rând, succesul în România a fost asociat cu apropierea de sistem, nu cu valoarea.
Asta a produs o cultură toxică: șmecheria admirată și munca descurajată. 
Toată lumea cunoaște elementele acestei ecuații care a sugușat normalitatea.
Un stat sănătos trebuie să favorizeze cu multă grijă micul antreprenor, producția, agricultura inteligentă, inovația și munca reală.
Nu birocrația sufocantă și monopolurile de partid.
România are resurse enorme.
Problema nu este lipsa potențialului.
Problema este lipsa unei viziuni lucide și coerente a continuității pozitive.

În România fiecare guvern a venit și, de fiecare dată, a distrus tot ceea ce’a început precedentul.
Ca și cum statul ar fi fost și este încă un câmp de luptă electorală, nu o construcție națională.

6. Dar problema cea mai mare rămâne cea de ordin spiritual.

Aici este miezul tuturor lucrurilor.
România nu suferă doar administrativ.
Suferă sufletește.
Am devenit o societate obosită, nervoasă, fragmentată și profund neîncrezătoare.
Oamenii nu mai cred în politicieni.
Nu mai cred în instituții.
Și, mai grav, deseori nu mai cred nici măcar unii în alții.
Cinismul a devenit aproape ideologie publică.
Iar o țară fără încredere comună devine imposibil de construit. 
Imposibil.
De aceea, orice viitor guvern care va încerca să salveze România exclusiv prin cifre, fonduri europene și strategii fiscale va eșua. Va eșua sigur.
Națiunile nu trăiesc numai din economie.
Ele trăiesc și din rost. Pentru cine înțelege asta.
Trăiesc din memorie.
Din solidaritate.
Din morală publică.
Din ideea că binele comun există cu adevărat. 
Poate că tocmai aceasta este cea mai mare dramă românească: am început să nu mai credem că România poate deveni o țară serioasă. 
Vai, vai, vai!

Și totuși, paradoxal, exact aici mai există o reală speranță.
Pentru că România încă are oameni inteligenți.
Încă are oameni morali.
Încă are profesori admirabili.
Încă mai are medici excepționali.
Mai are încă antreprenori curajoși. 
Mai sunt încă neștiuți și preoți adevărați, autentic credincioși.
Tineri foarte buni mai există.
O extraordinară resursă umană mai este încă.  Paradoxal, dar nu a dispărut complet.
Dar toți acești oameni trebuie scoși din marginalitate. Și se poate face asta foarte simplu: impunând ștacheta competenței autentice și a moralității indiscutabile.
Un viitor guvern adevărat ar trebui să facă, înainte de toate, un lucru extrem de important și aproape uitat: să redea demnitatea ideii de stat!
Nu de stat opresiv.
Nu de stat propagandistic.
Ci de stat competent, drept și predictibil.
Fiindcă, în fond, marasmul României nu vine doar din sărăcie sau din corupție. El vine, mai ales, din faptul că prea mulți au început să creadă că nimic nu mai poate fi schimbat.
Și tocmai aici se află adevărul cel mai greu de rostit:
România nu mai poate fi salvată de oameni mici.
Nu de contabili electorali.
Nu de improvizatori de partid care dau din gură verzi și uscate. 
Nu de politicieni preocupați exclusiv de următoarele alegeri.
Țara aceasta a ajuns într’un punct în care are nevoie de caractere, de competență și de curaj istoric.
Fiindcă degradarea nu mai este doar economică.
Ea a devenit, mai cu seamă, morală.
Instituțională.
Sufletească!
Iar atunci când o națiune începe să se destrame lăuntric, nici autostrăzile, nici fondurile europene, nici propaganda nu o mai pot salva.

Există popoare care au murit fără să fie cucerite vreodată. Au murit lent.
Prin lașitate.
Prin corupție.
Prin pierderea rostului comun.
Aici se află adevărata întrebare a României:
Mai vrea cu adevărat să fie o națiune serioasă?
Sau doar o populație administrată?
Pentru că între aceste două realități diferența este gigantică.
Una produce istorie.
Cealaltă produce colonii.

Trebuie conștientizat urgent și de către toată lumea un singur mare și dramatic fenomen:
timpul în care România ar mai putea să evite această alegere, începe să se închidă.
Atât.