Hristos s’a înălțat!

Slavă Domnului pentru bucuria de ieri!

Iaca, din nou se adeverește că Ăl de Sus răsplătește lucrul făcut din suflet și pedepsește pe cei cu nasul pe sus! Dar, să o luăm pe rând...

Nu’mi iese din cap momentul în care, unul dintre băieții noștri, l’a călcat pe gleznă pe coechipier, în iureșul luptei pentru apărarea zonei, undeva pe partea stângă a terenului. Ceea ce a fost admirabil ieri, sublim chiar, este lecția de dăruire a echipei naționale de fotbal a României, o lecție care ne învață, pe cei care avem ochi de văzut, că doar cu unirea tuturor putem urni această „căruță de țărani care-a ținut în loc imperii”... și încă mai ține, așa dezghiocată cum pare ea azi. Ieri, la München, pe terenul acela legendar, o mână de puști cu ochi strălucitori (ca „Cireșarii” lui Chiriță) au luptat pentru a ne arăta tuturor că se poate. Au fost unul pentru altul, toți, așa cum nu am văzut niciodată la vreo echipă românească de fotbal. Generația aceasta, așa cum foarte bine a subliniat tânărul Iordănescu, este una de suflet. Însuflețiți de minunații români din tribune, care au simțit momentul și i-au purtat pe aripile victoriei, într’o legătură care, sunt sigur, a dat fiori reci pe spinare tartorilor care manevrează paiațele noastre de conducători, fotbaliștii români s’au dublat, chiar triplat în unele momente, executând magistral partitura gândită și realizată de la pupitru. Ba mai mult, pe alocuri, au dat frâu liber fanteziei și talentului, năucind pur și simplu o Ucraină plină de individualități de marcă, „vedete” cărora nu le vedea să creadă ce se întâmplă pe teren. Se dovedește, de asemenea, din nou, că însăilarea unui stat artificial format, în mare, are corespondent, în mic, în tot ceea ce înseamnă existența acelui stat, ținut în viață doar prin rapt și infuzii de capital din afară, dar tot întru spoliere, și nu într’ajutor.

Pe de altă parte, însă, ar fi bine să începem a vedea, fiecare dintre noi, și bârna din ochii-ne... Și încep eu, prin a recunoaște că, trăind cu Steaua de legendă și Naționala de Aur în mine, nu am dat doi bani pe această generație de copii care de-abia acum au scos capul în fotbalul mare. I-am înjurat și eu, i-am făcut impotenți și eu, uitând că și eu, la rându’mi, am fost tânăr și am făcut greșeli, unele mici, altele mai mari și unele care lasă urme adânci în sufletele celor apropiați... I-am înjurat apăsat, românește (fi’ți-ar rasa de râs, mă, patascârbici!), când i-am văzut tatuați, când i-am văzut cum imită pe cei „mari”, din neștiință, probabil, sau din teribilismul vârstei. Credeți’mă, știu ce spun, știu cum e să te aclameze un stadion întreg, fie și doar unul de mici dimensiuni, și ce ușor e să’ți pierzi capul pe culmile gloriei. Diferența dintre mine și ei e că ei au avut un vis și l’au urmat, cu dăruire, cu poticneli, cu reușite și căderi. Eu... nu am visat... sau poate drumul meu era altul... Acum, îmi vin în minte cuvintele lui Eliade, cel care, în nopțile calde ale Parisului, era înnebunit de o mâță ce miorlăia amarnic în fiecare noapte, nelăsându’l nici să doarmă, dar nici să lucreze. În momentul în care s’a pus în pielea ei, încercând a înțelege că o fi având și ea un motiv pentru care miorlăie, totul s’a liniștit în sufletul său, și nici nu a mai auzit’o măcar. Mă gândesc și eu, acum, că poate o fi avut și băiatul nostru drag vreun motiv întemeiat de și-a vopsit părul albastru... Doamne, iartă’mă, că mi-a ieșit porumbelu’ pe gură când l’am văzut așa prima oară!

Revenind, mulțumesc Domnului că am putut fi din nou martor, ieri, la bucuria jocului acestuia minunat, care e fotbalul. Cătrănit de industrializarea lui tot mai evidentă, am avut privilegiul, cu toții, de fapt, a vedea că, totuși, e doar un joc, un joc de copii mari, care te poate transfigura, dacă e jucat în spiritul său. De aceea e un fenomen, nu pentru că o clamează mai marii care cred că’i conduc destinele. Simbolic, ieri, pentru cei care au avut ochi să vadă, România a arătat că poate renaște. În mic, în primul rând... dar, vorba chinezului, orice călătorie începe cu un prim pas. Jucătorii noștri nu au fost încrâncenați, nu au lovit orbește adversarul și nu au răspuns loviturilor intenționate ale acestora, lovituri ce veneau dintr’o frustrare imensă, pentru că ei nu realizau ce se întâmplă pe teren, de fapt. Ei erau din alt joc, unul guvernat de verzișori, de glorie deșartă... Întrebat despre naționala României, înainte de meci, fostul mare fotbalist Rebrov a încercat să fie amabil, dintr’un bun simț rezervat, spunând că nu știe prea multe, că a auzit că nu e prea strălucită, dar că trebuie să aibă ceva valoare dacă a terminat grupa de calificare pe primul loc, neînfrântă. De la înălțimea valorii individuale a jucătorilor săi, cu o cotă de piață înzecită comparativ cu a alor noștri, și-a permis a fi politicos, cu un ușor iz de aroganță, da’ nu chiar ca a elvețienilor, cu a lor „națională” cosmopolită. Imaginea sa, prăbușit pe bancă de iureșul alor noștri, care erau peste tot și apăreau de nicăieri, parcă, e adânc grăitoare. Nu se așteptau la un așa răspuns. Și nu se vor învăța minte, decât bătuți rău, poate, așa cum Ghiță l’a bătut în ring pe ucraineanul care ne-a jignit ca popor, înainte de o luptă de K1, neștiind cu cine se pune... După acea luptă Ghiță regretă că a exagerat cu loviturile de picior în capul haholului... Dar asta e istorie, deja.

Acuma, revenind cu picioare pe pământ, sunt convins că tânărul Iordănescu și echipa lui au capacitatea de a redresa corabia, de a nu o lăsa să ajungă în ape tulburi... Ape tulburi în care pescuiesc impresarii, cum bine a observat, tot ieri, și Radu Moraru. Unul dintre motivele pentru care Generația de Aur nu a avut performanțele maxime posibile a fost și coada impresariatului vârâtă în anturajul echipei naționale de atunci. Samsarii stau la pândă, vânând comisioane grase pe spatele sportivilor, a oamenilor cu har, de fapt. Așa au rămas fără un sfanț și Gheorghe Zamfir sau Mike Tyson, de exemplu, ca să dau doar două exemple care’mi vin rapid în minte.

De final, dar nicidecum în ultimul rând, ne întoarcem la Ăl de Sus. Fără mila lui, nimic nu e, pentru că el Iubire e. Ieri am văzut acea iubire pe chipurile tinerilor noștri fotbaliști, o iubire de frate, frate care a uitat de tot de brânză, cel puțin în acele momente dumnezeiești. Și de ești ateu, nu ai cum să nu te gândești că există ceva acolo, există ceva ce ține împreună o mână de tineri și o țară’ntreagă, în jurul unui crez. Nihil Sine Deo. Și Dumnezeu e acolo, chiar mărturisit, prin gura antrenorului echipei naționale a României, chiar dacă nițel mai discret decât tatăl său. Fie ca acea iubire de pe fețele jucătorilor ce se încurajau reciproc, LA FIECARE MICĂ SAU MARE REUȘITĂ din teren, să se răsfrângă asupra noastră, a tuturora, pentru a putea urni această țară din râpele în care ne băgară mai marii lumii ăsteia de nimic!

Doamne ajută!

P.S.: Nicușoare, Stanciule dragă, iartă’mă! Că și eu te-am jignit...