N-aș zice că suntem un popor mai rău decât celelalte popoare care ne înconjoară, nici decât celelalte popoare europene. Dimpotrivă! La ospitalitate, cred că putem lua nota 10 absolut. Nici popor sângeros nu suntem. Nu ne place războiul, lucru pentru care suntem dispuși să facem chiar multe compromisuri, deși mai totdeauna am făcut cele mai proaste alegeri, cel puțin în modernitate.

Suntem foarte deschiși unii față de alții, încât, îndată ce treci granița și intri în țară, simți că te-ai întors în familie. Vorbim între noi de parcă ne-am ști de-o viață, chiar dacă ne întâlnim poate pentru prima și, de multe ori, ultima oară. De aceea, în România nu există secrete, nici măcar secrete de stat. Indiferent dacă e vorba de statul de drept sau de cel paralel, secretele se află foarte repede. Pe de altă parte însă, oricât de mare ar fi trădarea de neam, acest lucru nu ne tulbură și nu ne miră cu nimic. Cel mult, românii vor mai scoate un banc, căci, da, absolut orice nemulțumire ar avea, chiar și o adevărată nenorocire, românul tot va găsi în el puterea să ironizeze situația, de parcă nici nu ar fi el în cauză. De aceea spun că nu suntem un popor tocmai obișnuit.

Românii nu fac revoluție. Să nu se amăgească cineva că noi am fi inițiat vreo revoluție, de la Brâncoveanu încoace. Pare-se că avem alergie la orice fel de schimbare istorică. Nouă ne place ca lucrurile să rămână așa cum au fost dintotdeauna. Dar, dacă totuși ni se impune, acceptăm și revoluțiile, și chiar ajungem să credem că noi le-am făcut, căci nici nu ne place să acceptăm că suntem manipulați.

Românului îi place să fie lăsat în pace

Dacă m-ar întreba cineva ce-i place românului cel mai mult, i-aș răspunde că românului îi place să fie lăsat în pace. Să fie lăsat să viseze la veșnicie. Asta mai recent, căci cu ceva vreme în urmă, chiar înainte de Primul Război Mondial, mai tot românul de la țară era cu adevărat absorbit de acea contemplare a veșniciei, care „s-a născut la sat”, după cuvântul lui Blaga. Și probabil că atât de mult a iubit condiția înveșnicirii în minunatele noastre plaiuri, peste care s-a pogorât credința în Hristos precum roua pe lână, încât, chiar și după ce a pierdut conținutul contemplării, românul nu se poate despărți de această nostalgie. Nici atunci când îi arde casa. El iese în grădină cu ce apucă și privește în urmă, bucurându-se și minunându-se, totodată, că a scăpat cu viață.

Nu, românul nu și-a dorit niciodată să facă istorie, cel puțin nu în planul văzut al lumii acesteia. Și nici să cucerească vreun loc pe podiumul culturilor majore ale Europei. Nu că nu l-ar fi dus capul sau că nu ar fi avut resursele necesare, ci, pur și simplu, pentru că nu l-a interesat, spre disperarea unuia ca Cioran.

La fel este și astăzi poporul român, deși acum există o așa-zisă clasă politică în mâinile căreia își încredințează destinul istoric la fiecare patru ani. Românul însă nici măcar în privința asta nu este interesat să existe vreo congruență și coerență în demersul politic, încât, dacă mâine, la alegerile prezidențiale, ar fi votat un chinez, un negru sau un indian „neaoș”, despre care nu a auzit nimeni, dar care peste noapte va fi primit cetățenia română, nu s-ar mira și nici nu s-ar revolta, atâta timp cât Serviciile nu ar organiza o ieșire în stradă. Dar cum, în genere, Serviciile sunt cele care orchestrează alegerile, nici acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Este inexplicabil până și faptul că ne iubim țara și meleagurile ‒ în felul nostru, desigur ‒, pe care însă, pe de altă parte, nici nu prea suntem motivați să le apărăm. Dimpotrivă, plecăm cât mai departe de ele, păstrând totodată în suflet nostalgia și durerea infinită că nu vom muri în mijlocul „alor mei”, în casa bătrânească, înaintea căreia se deschideau priveliști mioritice.

Am spus întotdeauna și cred cu toată tăria că românii sunt, în istoria lumii, campioni la risipirea darurilor primite de la Dumnezeu. Și nu sunt puține. Cauza se află, după mine, în marile confuzii pe care am ajuns să le facem, în ultimile sute de ani, între naționalismul prost înțeles, în speță masonic, și dragostea de neam, între civilizația occidentală și bunele rânduieli creștine ale poporului nostru, între visare și contemplație, între lenea uitării de sine și înțelepciunea pe care ți-o dă perspectiva veșniciei. Poate că și străinii, care ne-au tot condus de trei secole încoace, ne-au ajutat să pășim pe această cale a neantizării istorice, opuse înveșnicirii, dar cred că și noi am făcut și facem încă greșeli în istoria noastră recentă, care pare să ne conducă spre un deznodământ tragic, apocaliptic, precum al poporului evreu, în urmă cu vreo 2000 de ani.

„Lumina” ne poate veni chiar din patria noastră

De când nu mai suntem stăpânii propriilor destine, ci supuși fie fanarioților, fie regilor străini, fie rușilor sau comuniștilor sau, mai nou, globaliștilor, ca să nu le spunem pe nume, educația civilizatorie care ni s-a dat a avut același numitor comun. În toate aceste regimuri, românul a fost învățat că este „țăran prost”, iar „lumina” vine de acolo de unde sunt puse reflectoarele: ori de la Apusul latin, ori de la bolșevismul slav ‒ ori, mai nou, de la neomarxismul occidental, ce se închină pe față lui satan. Dar, în nici un caz, că „lumina” ne poate veni chiar de aici, din patria noastră, din ceea ce suntem noi, ca neam așezat de Dumnezeu pe acest pământ, cu propriul său rost pe lume și în istorie.

Așa se face că poporul român, de când se știe el în modernitate, are o istorie scrisă de străini și o conștiință de sine alterată permanent de un puternic complex de inferioritate față de ei. Poate că ne place să ne numim români și iubim tot ce este românesc, dar uneori ne este și frică să o rostim cu glas tare, ca nu cumva să ne audă cineva care nu e de acord cu noi și să ne desconsidere. Se pare că am suferit, ca popor, o reeducare mai eficientă decât aceea pe care au pătimit-o martirii noștri la Pitești.

Nu cred să existe pe lume un alt popor căruia să-i terfelești istoria, să-i batjocorești valorile, să-l scuipi în față, iar el să nu te omoare cu pietre sau să nu te expulzeze din mjlocul lui. La noi, lucrurile funcționează taman invers. Dacă îi batjocorești numele și istoria, ai toate șansele să fii promovat, luat ca exemplu, admirat și premiat. Ajungi chiar să ții conferințe prin universități și să apari la televizor, cum s-a întâmplat cu unul ca Boia. Și nu e singurul. De aceea și este posibil să fim conduși de nemți, unguri, arabi sau orice altceva, numai români să nu fie, și nimeni să nu zică nimic. Mai știți vreun exemplu de acest fel în istoria recentă a Europei și Americii?

Dar nici lucrul ăsta nu ar fi atât de grav, din perspectiva eshatologică în care am fost croiți să ne mișcăm ca neam. Mai gravă mi se pare alterarea fără precedent a sentimentului unității noastre. Nu ne mai doare unul pentru celălalt, nu mai simțim nevoia să ne jertfim pentru propriul neam, nici măcar pentru propria familie. Am sentimentul că, după căderea lui Ceaușescu, într-un număr mai mult decât considerabil, românii s-au lăsat cuprinși de somnul cu vise aievea al nopții televizuale. Și tot ce apare pe micul ecran devine „învățare în somn” pentru mase.

Sigur, nu suntem numai noi în situația aceasta, dar la noi softul, noul program de conștiință care ne-a fost implementat pe această cale, a fost produs sub îndrumările directe ale celor care nu au nici un interes ca românii să mai existe pe aceste meleaguri. Drept este însă că o asemenea subjugare fără precedent a unui popor, în numai câteva decenii, nu s-ar fi putut realiza, dacă noi nu i-am fi dat drepturi asupra noastră stăpânitorului lumii acesteia. Milioanele de avorturi sunt, poate, păcatul cel mai strigător la cer ‒ dar mai sunt și altele, multe lepădări de credință prin fapte, care nu sunt îngăduite cu nici un chip unui popor al lui Dumnezeu. Așa că am fost lăsați în mâinile celui rău, ca să ne smerim.

Ce ne mai rămâne de făcut? În primul rând, să ne rugăm Domnului, înainte de a fi nimiciți ca neam, ca să ne arate încă o dată milostivirea Sa. Dar dacă o vom face numai cu buzele, fără să ne implicăm cu toată inima, cu toată ființa noastră, de nici un folos nu ne va fi. Ba, mai mult, dacă din fapte nu se va vedea unirea dintre noi, rugăciunea unuia pentru celălalt, compătimirea unuia cu suferința celuilalt și a tuturor laolaltă cu suferința acestui popor, nu cred că se va mai putea schimba ceva. Suntem mult prea dezbinați unii față de ceilalți și fiecare cu sine însuși, ca rugăciunile noastre să mai poată ajunge la Dumnezeu. Nu mai alcătuim un trup, nu mai suntem într-un gând, pentru că patimile ne-au sfâșiat, dușmăniile ne-au fărâmițat într-o infinitate de cioburi, atât de mărunte, încât nu mai putem reconstitui oglinda în care să se poată vedea sufletul acestui popor.

Rănit este trupul neamului nostru românesc, însângerat și sfâșiat este și trupul firii celei una a întregului neam omenesc, pe care Hristos a unit-o în El Însuși. Cum putem oare nădăjdui o soartă mai bună, cum putem îndrăzni să mai visăm la pacea pe care o iubește sufletul fiecăruia dintre noi, la libertatea și bucuria de-a fi lăsați să trăim în dragostea alor noștri, când noi înșine ne-am rupt de toate acestea, alegând neliniștea și haosul pe care păcatul îl aduce în viața noastră?

Răspunsul este în relația cu Dumnezeu

Acum ne întrebăm, neliniștiți: Oare vom fi vaccinați? Ce să facem ca să scăpăm de acest vaccin care ne poate pune viața în pericol? Cum să ne ferim de 5G, care va îmbolnăvi cu mult mai mulți oameni decât toată această pandemie? Răspunsul nu poate veni decât de la relația noastră cu Dumnezeu. Dacă vom găsi calea pocăinței ca neam, poate că nu vom avea parte de prea mult bine trupesc pe acest pământ, dar putem nădăjdui la viața cea veșnică. Altfel, în viața aceasta vom avea parte de boli și suferințe, de sclavia minții și a simțurilor ‒ iar dincolo, ce am mai putea nădăjdui? Lucrurile avansează mai repede decât își puteau închipui chiar și cei mai pesimiști dintre noi.

Avem însă un avantaj față de alte popoare. Prea bine nu am dus-o noi nici în vremea comunismului, ca să fim disperați atunci când vom fi lipsiți de toate ‒ și, cel mai important, suntem un popor ortodox, cu o mulțime de mucenici rugători pentru noi. Suntem ortodocși, avem porțile mântuirii deschise, numai noi să vrem să le trecem pragul, numai noi să vrem să pășim pe calea botezului, a pocăinței și a Sfintelor Taine. Numai noi să vrem să intrăm pe poarta Împărăției, în Biserica lui Hristos, și să nu o mai părăsim, oricâte promisiuni ne va mai face lumea.

Întodeauna perioadele de prigoană din istoria omenirii au fost prielnice vieții creștine și, până la urmă, o mare șansă. Să ne aducem aminte de cuvântul Sfântului Paisie Aghioritul, care spunea că mulți sfinți ar fi vrut să trăiască în vremurile noastre, ca să se poată încununa și mai mult, pentru a fi mai aproape de Hristos în viața cea veșnică!

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Ianuarie 2021