Păturile conducătoare europene, aflate sub protecție americană în toată perioada de după război, sunt incapabile să supraviețuiască independent. Pretinsa autonomie a UE este o vorbă goală. Asistăm la o nouă formă a Sindromului Stockholm.

Un editorial de ziaristul, istoricul și filosoful sloven Uroš Lipušcek, publicat de Consortium News, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Recentul pelerinaj al unor politicieni europeni importanți la Biroul Oval, într-o reeditare a faimosului episod de la Canossa, a confirmat declinul final al Europei ca forță politică autonomă.

Cei mai importanți politicieni europeni, membri ai așa-numitei coaliții a voluntarilor, care se pare că va susține războiul din Ucraina până la ultimul ucrainean, au mers la Washington fără o invitație oficială, în calitate de însoțitori informali ai președintelui autocrat ucrainean, Volodimir Zelenski, al cărui mandat prezidențial oficial a expirat anul trecut.

Prin urmare, au fost primiți la Casa Albă ca niște vasali obișnuiți.

Întâlnirea lor cu președintele Donald Trump în Biroul Oval a amintit de întâlnirile ceremoniale ale foștilor sultani otomani cu vasalii lor.

Sultanul stătea pe un tron ​​înalt (Trump la masivul birou Resolute). Vasalii puteau vorbi doar pentru a răspunde la întrebările sultanului, așa cum au făcut și cu Trump. Trebuiau să fie îmbrăcați în cele mai frumoase haine ale lor (Trump i-a cerut lui Zelenski să poarte haine civile, de exemplu).

Comportându-se astfel, liderii europeni s-au umilit până la extrem în fața stăpânului imperiului american. Acest lucru s-a văzut în buluceala dinaintea fotografiei de grup comemorative, când Ursula von de Leyen, președinta Comisiei Europene, a încercat să se interpună între Trump și președintele francez Emmanuel Macron. Dar Macron a împins-o ferm la o parte. Ea a ajuns ultima în extrema stângă a fotografiei.

Această vizită a autoproclamatei elite europene la Casa Albă va avea consecințe politice majore pentru Europa. A pus capăt unei perioade de aparentă unitate publică a alianței colective occidentale.

SUA, ca putere dominantă, își vor prioritiza public interesele strategice de acum înainte. Evident, acestor politicieni europeni care au participat la lecția de geopolitică din Biroul Oval nu le este încă clar că interesele strategice ale Statelor Unite și cele ale Europei sunt tot mai divergente.

SUA nu sunt interesate de o Europă puternică, chiar dacă subordonată. Cel mai recent acord dintre Trump și von der Leyen confirmă acest lucru.

UE a fost de acord, fără nicio rezistență, cu un tarif de 15% pentru produsele europene din SUA, în timp ce produsele americane din Europa vor fi scutite de toate tarifele vamale.

În plus, von der Leyen a promis că UE va cumpăra în următorii ani produse energetice americane în valoare de până la 750 de miliarde de dolari, care sunt de câteva ori mai scumpe decât cele ale Rusiei, și că Europa va investi cel puțin 600 de miliarde de dolari în industria americană.

Dacă acest lucru nu se întâmplă, Trump amenință că va impune tarife semnificativ mai mari asupra produselor europene.

„Autonomie”, o vorbă goală pentru Europa

În schimb, von der Leyen s-a comportat extrem de arogant în timpul ultimei sale vizite la Beijing, în loc să convină asupra unei cooperări sporite care ar fi putut măcar să atenueze problemele economice ale Europei.

Pe lângă toate acestea, ea a fost de acord ulterior și că SUA vor putea exporta culturi și alimente modificate genetic în Europa.

Elitele europene actuale, care au trăit sub protecția SUA pe tot parcursul perioadei postbelice, nu sunt în niciun caz capabile să devină independente.

Așa-numita autonomie strategică a UE este o lume goală. O nouă formă a așa-numitului Sindrom Stockholm, în care persoanele răpite se identifică cu cei care le-au capturat după o anumită perioadă de timp.

Eforturile de pace ale lui Trump sunt legate și de ambițiile sale personale caracteristice. El se așteaptă ca, dacă va reuși să obțină pacea în Ucraina, să câștige Premiul Nobel pentru Pace, în ciuda sprijinului activ acordat genocidului din Gaza,.

El cochetează cu exemplul președintelui american Theodore Roosevelt, care a fost primul președinte american ce a câștigat Nobelul pentru Pace în 1906, datorită medierii sale de succes în războiul dintre Rusia și Japonia.

După medierea sa, ambele părți beligerante au cedat ceva; Rusia mai mult, deoarece, fiind perdantă, a recunoscut controlul Japoniei asupra Coreei, cedând și sudul Manciuriei și Port Arthur Japoniei. Japonia i-a cedat Rusiei nordul Manciuriei. Ambele părți erau pregătite pentru compromis. 

Având în vedere că armata rusă este în prezent în pragul victoriei în Ucraina, un astfel de acord nu este posibil nici măcar teoretic astăzi.

În ciuda opoziției puternice din partea așa-numitului partid al Statului Paralel (sau al Războiului) din SUA, Trump încearcă să se prezinte ca un pacificator care va pune capăt războiului din Ucraina pentru a se concentra din nou asupra obiectivului său principal, China, pe care o consideră o amenințare serioasă a hegemoniei globale americane.

Trump se așteaptă ca, dacă el (și Occidentul) recunosc anexarea de către Rusia a patru regiuni care au fost deja încorporate în Federația Rusă - Donețk, Luhansk, Herson, Zaporojie plus Crimeea - Rusia se va distanța treptat de China. 

Aceasta ar fi repetarea politicii de succes a fostului președinte Richard Nixon, care a reușit cel puțin temporar să aducă China de partea sa în timpul Războiului Rece.

Este aproape imposibil ca acest tip de realizare strategică să fie posibilă astăzi. China și Rusia fac parte din tabăra BRICS, angajate în construirea unei Noi Ordini Economice Mondiale. Putin nu va alinia sub nicio formă Rusia cu total imprevizibilul Trump.

De asemenea, prin impunerea unor tarife de 25% la importurile din India, deoarece Delhi nu intenționează să oprească importul de petrol din Rusia, Trump a facilitat indirect o apropiere politică între China și India, doi rivali aprigi. În ochii Sudului colectiv, SUA nu mai este un partener de încredere.

În poemul său Mimo naju tece cas (Timpul se scurge), poetul sloven Alojz Gradnik observă că timpul trece inexorabil și totul este trecător. Însă politicienii europeni de frunte nu par să înțeleagă această lege fundamentală a dialecticii în ceea ce privește bătrânul continent: perioada în care Europa era considerată o putere strategică a apus. 

Evaluarea lui Spengler 

Filosoful german Oswald Spengler, de exemplu, în lucrarea sa „Declinul Occidentului”, acum mai bine de o sută de ani, observa că Occidentul intra într-o perioadă de declin definitiv, pe care ar fi trebuit să o oprească prin forță.

Occidentul devenea o civilizație lipsită de energie spirituală.

Această teză este confirmată astăzi de declinul Europei, care până acum, în ciuda unui război sever cu consecințe globale care face ravagii la periferia sa de mai bine de trei ani, nu a reușit să producă nicio inițiativă de pace sau intelectuală pentru a pune capăt războiului. Mai mult, ea respinge dogmatic orice contact sau dialog cu Rusia.

Influentul economist american Jeffrey Sachs spune că îi este greu să înțeleagă cum Europa a eșuat total în acest fel.

Colonelul Jacques Bauld, fost membru al Serviciului Elvețian de Informații Strategice, estimează că actualul comportament al elitelor politice europene nu poate fi evaluat rațional, ci doar prin psihanaliză, deoarece acestea acționează împotriva intereselor fundamentale ale propriilor țări.

Cum este posibil, de exemplu, ca cancelarul german Friedrich Merz să se opună deschiderii celei de-a doua conducte a conductei de petrol Nord Stream, care nu a fost distrusă și care ar atenua cel puțin parțial problemele economice actuale ale Germaniei, din moment ce energia rusească este de câteva ori mai ieftină decât cea americană?

Dezindustrializarea Germaniei este una dintre principalele surse ale militarizării sale crescânde. Elitele germane aflate la putere, multe dintre ele moștenitoare ale strămoșilor naziști, încearcă să restabilească creșterea economică pe baza remilitarizării Germaniei. Acest model copiază reînarmarea Germaniei dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Nu este o coincidență faptul că Merz vorbește din nou despre Germania, care are cea mai puternică armată din Europa. Prin urmare, ne apropiem de era unui posibil al Patrulea Reich, bazat pe așa-numitul keynesianism de război.

Să sperăm că alegătorii germani vor putea să dejoace aceste planuri. Sondajele arată că ei nu sunt în favoarea continuării războiului din Ucraina și nici a implicării tot mai mari a Germaniei în acesta.

În acest moment, singurul partid care îl poate amenința pe Merz este AfD ( Alternative fur Deutschland ), pe care guvernul îl privește ca asociat cu neonaziștii. Dacă va continua să câștige sprijin popular AfD riscă o interdicție oficială. Într-un stat care se pretinde democratic! 

Germania, cel puțin din vremea cancelarului de fier Otto von Bismarck, a reprezentat o problemă serioasă pentru Europa. Și când a fost prea puternică, și când a fost prea slabă. În legătură cu militarizarea actuală susținută de elita politică germană, unii analiști au ridicat întrebarea dacă reunificarea Germaniei a fost o greșeală.

Îmi amintesc că regretatul istoric iugoslav Vladimir Dedijer mi-a spus de mai multe ori că mareșalul Tito, când Germania a fost împărțită în două țări după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a remarcat „că nu l-ar deranja dacă ar fi împărțită în și mai multe țări”.

Winston Churchill a declarat la Conferința de la Teheran din 1943 că Germania ar trebui împărțită în mai multe unități, astfel încât să nu-și mai poată amenința vecinii.

Prim-ministrul francez Clemenceau a spus același lucru la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

După războaiele napoleoniene, diplomatul francez Talleyrand a pledat, de asemenea, pentru divizarea Germaniei.

Germania va continua să fie o problemă europeană. Cu toate acestea, politicienii conservatori germani care conduc Germania ignoră complet regula cardinală a lui Bismarck, conform căreia relațiile bune dintre Germania și Rusia sunt o condiție pentru stabilitatea și pacea în Europa.

Pe lângă Marea Britanie, care își arată fosta ostilitate imperială față de Rusia, Germania este din nou principalul adversar al Rusiei, deși era dependentă economic de aceasta.

Franța, pe de altă parte, face doar declarații ineficiente. 

Nodul Gordian Ucrainean

Adevărul este că, chiar dacă Trump și Putin vor ajunge la o formulă comună pentru încheierea războiului din Ucraina, nu vor putea dezlega singuri nodul gordian ucrainean.

Chiar dacă nu face oficial parte din procesul de negocieri, Europa ar putea încerca să-l saboteze, prelungind conflictul sau încercând să-l înghețe, după modelul coreean.

Aceasta ar fi cea mai proastă opțiune. Europa s-ar confrunta cu un conflict pe termen lung la marginile sale. Rezolvarea crizei ucrainene va avea, așadar, un impact major nu numai asupra NATO, ci și asupra existenței Uniunii Europene, care nu mai este o certitudine.

După cum notează profesorul Pascal Lottaz de la Neutrality Studies, UE nu mai face eforturi să rămână o putere independentă. Diferențele dintre interesele unor țări individuale sau ale unor grupuri de țări devin din ce în ce mai evidente.

UE nu poate deveni prizonieră a rusofobiei statelor baltice, de exemplu. Ungaria și Slovacia se opun vehement continuării războiului susținut de principalii membri ai UE.

Rusia va continua, fără îndoială, să facă presiuni pentru o victorie militară dacă eforturile de pace eșuează, ceea ce ar putea duce la dezintegrarea Ucrainei ca stat.

În acest caz, problema tuturor frontierelor postbelice din Europa s-ar putea redeschide.

Va încerca Varșovia să integreze partea din Ucraina care făcea parte din Polonia înainte de al Doilea Război Mondial? Vor fi puse la îndoială granițele dintre Germania și Polonia, trasate după acel război? Niciun politician al UE nu vrea să se gândească la asta.

Moscova a declarat în repetate rânduri că în niciun caz Rusia nu va permite statelor membre NATO să trimită trupe de menținere a păcii în Ucraina, sub nicio formă. Cu toate acestea, liderii germani, britanici și francezi insistă că acest lucru rămâne o posibilitate. Nu există practic nicio posibilitate de a ajunge la un compromis.

Cea mai bună garanție pentru securitatea și inviolabilitatea Ucrainei, potrivit lui Sachs, ar fi ca aceasta să primească garanții similare cu cele pe care le-a primit Austria atunci când și-a declarat neutralitatea, printr-un tratat de stat în 1955. Aceasta a fost o condiție pentru retragerea armatei sovietice. Această formulă s-a dovedit a fi cea mai eficientă garanție de securitate pentru orice țară.

Condiția prealabilă pentru această soluție ar fi ca Ucraina să devină oficial un stat neutru și să renunțe la ambiția de a adera la NATO, lucru pe care Rusia îl cere, iar Ucraina refuză până acum să îl facă. 

O nouă structură de securitate în Europa este de o importanță capitală pentru continent și pentru lume, una în care Rusia ar fi o parte integrantă.

Intenția recent declarată a SUA de a stabili un coridor american de 99 de ani în Caucazul de Sud, între Armenia și Azerbaidjan, nu este deloc un indiciu încurajator că Washingtonul intenționează să se abțină de la promovarea politicii sale de încercuire militară a Rusiei.

Unii analiști sugerează că, având în vedere că Europa este o parte integrantă a continentului eurasiatic, China ar trebui, de asemenea, inclusă în această structură în calitate de garant.

Dacă Occidentul, sau politicienii americani de rang înalt, ar fi fost de acord cu solicitările lui Mihail Gorbaciov, Boris Elțîn și Putin de a admite Rusia în NATO după prăbușirea Uniunii Sovietice sau cel puțin de a nu extinde alianța pe teritoriul fostei URSS (și dacă autoritățile ucrainene nu ar fi început să oprime minoritatea rusă după lovitura de stat de la Kiev din 2014), nu ne-am fi confruntat cu cea mai gravă criză de pe continentul european din 1945 încoace.

Războiul din Ucraina nu este o consecință a presupusului imperialism rusesc sau a extinderii sferei sale de influență, ci a unei politici conștiente a neoconservatorilor americani de a slăbi sau chiar dezintegra Rusia ca țară pentru a recâștiga americanismul Rusiei anilor 1990 și de a pune presiune pe China pentru a-i stopa ascensiunea în continuare.

În esență, este o încercare a Occidentului de a continua să conducă lumea, așa cum a făcut-o timp de secole și pe tot parcursul perioadei postbelice.

În mod similar, perioadele instabile, cunoscute sub termenul latin „antebellum” (perioada de dinainte de război), au fost o constantă a istoriei. Singura diferență dintre cea de acum și cele dinainte este că armele atomice nu erau încă cunoscute.

 Avem de ales: pace sau distrugere totală.