ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Mulți români ortodocși, inclusiv preoți, se delectează cu eseurile de pe internet ale lui Bogdan Duca, pe care îl consideră un teolog creștin. Deși, în spirit, e mult mai aproape de un filosof talmudic. Nu spun asta derutat de acel detaliu vestimentar, pe care îl mai etalează, din când în când, pentru amuzament sau din alte convingeri. Sau de steagul israelian, pe care îl avea la avatar mai demult. Nu știu ce apartenență etnică are și nu asta-i ideea.

Vorbim de o tehnică și un tipar de gândire, ce nu țin neapărat de o etnie. Cineva poate fi sofist, fără să fie grec, la fel cum atâția europeni sunt yoghini. Un român, care ar studia și exersa suficient yoga, presupun că va reuși să își ridice piciorul deasupra capului și să-și treacă glezna pe după ceafă, fără să devină indian. La fel se uită lumea fascinată și la giumbușlucurile retorice ale lui Duca. Dar în cazul de față fără a mai asocia performanța cu o școală orientală, ci cu o iscusință personală.

Din același popor, unii au îmbrățișat credința creștină, devenind apostoli, evangheliști și părinți ai Bisericii, într-un șir care coboară până la cel mai mărunt creștin de azi. Alții au respins-o și au urmat calea fariseilor, care treptat au început să fie cunoscuți drept rabini. Cele două lumi s-au îndepărtat atât de mult, încât chiar și ateii din fiecare din ele au un fel distinct de a fi, marcat de viziunea aparte a celor două teologii, pe care stau două civilizații.
 
Perspectiva creștină pune în centrul istoriei pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Vechiul Testament are însemnătate pentru creștinul ortodox nu prin litera lui, ci prin întrezărirea Întrupării în viziunile profeților inspirați de Duhul Sfânt. E practic păstrat pentru că anticipează ce e important.
 
De la acel punct central, se schimbă inclusiv concepția asupra Divinității, care devine Sfânta Treime. Nu rămâne nici monoteismul static și abstract, nici panteismul păgân, nici izolat în transcendent și inaccesibil. Prin revelație, e înțeleasă ca o relație între Persoane în interiorul Treimii și o relație cu umanul și lumea, prin mijlocirea Duhului Sfânt Aceeași punte e făcută și de dubla natură a lui Hristos, ca Dumnezeu și om.
 
Concepția nu e doar complicată, dar și scandaloasă pentru simțul comun, pentru lumile ebraică și păgână, care au reacționat ambele cu persecuții sângeroase contra primilor creștini. Mai multe secole, creștinismul s-a formulat în bătăliile cu ereziile, care încercau să aducă perspectiva despre Hristos mai aproape de ceva „rezonabil” în termeni lumești. Fie prin interpretarea alegoric-metaforică a răstignirii și Învierii (gnosticii), prin îndoiala asupra naturii divine a lui Hristos (arianiștii), prin aversiunea față de reprezentarea grafică a sfințeniei (iconoclaștii).
 
De fapt, bătălia nu s-a încheiat niciodată, prin preluarea ereziilor vechi în protestantism și în mentalul secularizat. Pe lângă această dezvoltare conceptuală, perspectiva creștină a dezvoltat o etică proprie, bazată pe interiorizarea parabolelor evanghelice, de o inegalabilă profunzime. 
 
La modul ideal, busola morală a creștinului leagă conștiința proprie de nordul fixat de Mântuitorul. Liturghia ortodoxă a absorbit tot ritualul de la Templul Vechiului Testament, dezvoltat la o scară incomparabilă ca jertfă euharistică.
 
De cealaltă parte, fariseii au căutat inițial să contrapună creștinismului rigorismul juridic și al procedurilor de cult. Respectiv, să îi alunge din sinagogi pe adepții „ereziei” creștine, potrivit căreia Mesia a și venit, fără să instituie o împărăție lumească pentru evrei. Ba mai mult, că nu era doar un om oarecare, ajuns la un grad de iluminare, ci „de o Ființă cu Tatăl, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii”.
 
Dar după doar două generații, s-au văzut în imposibilitatea practicării vechiului ritual prin distrugerea templului de către romani. Astfel că în centrul Irakului de azi și prin Cisiordania rabinii au dezvoltat cele două versiuni, Talmudul Babilonian și Talmudul Palestinian. (Ironic, azi au ajuns să respingă din motive politice chiar existența unei entități care e inclusă în numele cărții lor de cult.)
 
Nu e nevoie să parcurgi integral acea vastă colecție de scrieri pentru a observa un spirit cu totul aparte de cel care îi anima pe teologii creștini. Rabinii recunoșteau implicit că nu au o revelație nouă, care s-ar fi încheiat odată cu profeții Vechiului Testament. Dar o „deslușeau” făcând o tonă de comentarii speculative, pornind de la frânturi din versetele existente.
 
Înțelesul inovator scos la iveală se baza pe o presupusă „lege orală”, transmisă inițiaților, care nu de puține ori se întâmpla să coincidă cu niște credințe păgâne străvechi din Mesopotamia și Orientul mai îndepărtat. Dar și pe o elasticitate fără egal a minții, exersată în despicat firul în patru după o tehnică proprie (pilpul), o capacitate de a lăsa mintea să zburde între asocieri din cele mai absurde și argumente logice deductive.
 
Aparent, acea dezbatere nesfârșită lasă totul în coadă de pește, orice pasaj, cât de scandalos, putând fi scuzat ca simplă replică între persoane care dialoghează. Un paradox, pentru că aceleași polemici au produs și cele 613 porunci, care guvernează până și cele mai banale acțiuni cotidiene ale credinciosului. Dar și tot atâtea portițe de a ocoli ingenios zisele obligații.
 
Ce a rezultat, e o combinație stranie de superstiție și simț practic, în care orice noțiune e demontată și reconstruită mental, orice normă sau concepție putând deveni relativă sau, dimpotrivă, rigidă.
 
Din păcate pentru ei, rabinii își dezvoltau acea concepție în perioada când Imperiul Roman devenea creștin. Așa că dezbaterea internă pe subiect a trebuit camuflată, suprimată, fără a mai permite să atingă toate fațetele pro și contra. Pasajele cele mai blasfemiatoare au fost cosmetizate.
 
Dacă scrierea Talmudului ar fi continuat până în zilele noastre, pe același principiu presupus al unei dezbateri interne deschise, probabail că azi ar fi fost integrate în el și curentele reformate ale iudaismului celui mai secularizat și progresist, dar și cele ale evreilor mesianici, care Îl consideră pe Hristos Mesia, și încearcă să îl introducă în ansamblul iudaic.
 
Felul nonconformist în care Bogdan Duca face teologie ar fi încăput lejer în corpusul talmudic, dacă materialul n-ar fi fost închis între coperți de peste un mileniu. Înțeleg că a pornit de la ortodoxie, pentru a ajunge la versiunea progresistă a catolicismului. Dar pare decis să meargă mai departe. 
 
Creștinismul LGBT, pe care îl susține, s-ar potrivi bine cu „mintea deschisă”, care a făcut vocile din Talmud să deducă vreo 6-7 genuri de hermafrodiți și în tranziție, pornind de la versetul Genezei despre omul creat „parte bărbătească și parte femeiască”. O gimnastică a minții mult înaintea vremurilor, pentru antichitatea târzie!
 
Deși catolicismul (ca și ortodoxia) respinge teoria neoprotestantă a dispensațiilor, domnul Duca o preia fără echivoc. Dispensațiile sunt o scorneală foarte recentă la scara istoriei. Circa 19 secole mai toți creștinii au considerat că Biserica e noul Israel, care împlinește legământul făcut cu Avraam. Adepții dispensațiilor pun între paranteze Evangheliile și consideră că evreii nu au nevoie de Hristos pentru mântuire, având rezervată o rută separată.

Morala talmudică e una flexibilă, împinsă spre relativism de tot ce se poate gândi și imagina. Astfel interlocutorii ajung să dezbată aberații despre situații sexuale care implică preșcolari. Creștinismul tinde spre enunțarea unor principii universale, în timp ce iudaismul permite și dubla măsură.
 
Cinismul lui Duca și altora față de genocidul din Gaza nu poate fi înțeles în cheie creștină, ci doar pornind de la premisa că viețile goimilor nu pot cântări niciodată ca ale evreilor. E o altă ontologie. În speculația talmudică, orice se poate pune în discuție, până la natura androgină a divinului, dar nu și dogma unui popor ales.

Natural, același dublu standard se regăsește la filosoful nostru. Când vine vorba de România, e convins că poate fi salvată prin deschiderea granițelor, să atragă cât mai mulți nepalezi, sri lankezi, vietnamezi. „Nu e nicio dramă că pier românii.” În schimb, pentru ceilalți, va găsi mereu argumente să le scuze și crimele ca act de auto-apărare într-o „operațiune militară specială” efectuată pe civilii alungați în corturi. Pentru că „au act de proprietate” în textele lor sacre.
 
De altfel, românilor le cam neagă existența. Poate din perioada când conducea Sputnik în limba română, a rămas cu teorii despre „poporul moldovean”. N-ar spune despre ceilalți că ar fi diferiți de galileeni, sau că „actul de proprietate” n-ar fi valabil decât în județele din Iudeea, nu în Samaria, de exemplu.
 
Crede că românii sunt niște coloniști în Transilvania, Dobrogea și abia i-au convins pe ieșeni că sunt români. Demitizarea istoriei e aplicată tot selectiv. Noi părem o invenție în cel mai bun romantică a unor „dacopați”, căzuți în falsa erezie a „filetismului”. Națiunile ar fi sortite oricum să meargă spre dizolvare, mai puțin una. Acolo, continuitatea e fără cusur, de pe vremea faraonilor, nu a dacilor.

Deși a părăsit ortodoxia, Bogdan Duca savurează fiecare scandal în sânul ei, cot la cot cu așa ziștii progresiști. Îi rezervă cele mai mușcătoare ironii, de la preoții îmbrăcați în „rochii”, la coliva cu care crede că încercăm să băgăm mortul în rai. Nu ar găsi la fel de amuzant că alții au născocit metode insolite de a folosi liftul fără a încălca o presupusă restricție de sabat. Sau înconjoară un oraș întreg cu un șnur între stâlpi, din același motiv, ca să nu se pună că au ieșit din propria ogradă oriunde ar merge.
 
Altfel, observațiile critice pe care le face felului în care ne trăim creștinismul, au valoarea lor pedagogică. E o dojană de care avem cumva nevoie. Pentru că, fără discuție, suntem pândiți și noi de pericolul ipocriziei, formalismului, superstiției. Poate acel gen de observații nu puteau veni decât dintr-o gândire laterală, în care nu suntem exersați.