„În lutul greu din care am plecat / Am frământat simțire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Și jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câștigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă” * (21 Decembrie 1989)

Era acum 33 de ani, pe 21 decembrie. Aveam 19 ani. Luasem bătaie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu în viață mea. Fugisem spre centru împreună cu prietenii mei tonitziști, îngrămădiți vreo șapte într-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne învârteam în cerc, fremătând în jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense unde ascultam discursul lui Ceaușescu. În momentul în care s-a întrerupt transmisia, am zbughit-o că din pușcă, la unison, fără să ne spunem nici un cuvânt. L-am îmbrâncit pe portarul care, deja avizat, încercă să ne împiedice și, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe străzile pustii, din zona Casei Scânteii, până la prima baricadă.

Pe drum, nici picior de milițian. Normal, cu toții erau acum în fața noastră, între Romană și Universitate. Ajunși și noi în „prima linie”, ne-am bucurat să ne regăsim alți prieteni și colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l ținea în spate, pentru a face poze mai bune, când pe Pascal Ilie Virgil când pe Titi Calistru, deveniți apoi fotografi la „România liberă”. Era că o întrunire de gașcă, extinsă apoi la Universitate cu toate cunoștințele mele din București, toți artiștii, nebunii și rebelii Capitalei, de la „Tonitza” și Institutul „Nicolae Grigorescu” până la rockerii din „Lido” și „Cina”.

Pe moment ne blocasem pe Magheru, în dreptul terasei „Grădinița” – acum „McDonald’s”, pentru cei mai tineri – și cântam, din rărunchi și în genunchi, „Deșteaptă-te, române!”. Din când în când încercam să vorbim cu puștanii în uniformă din fata noastră, cu ochii de sub vizeta caștii dilatați. Eram de-o vârstă. În spatele lor, se vedeau barosanii din Miliție, civili și, mai departe, restul trupelor, înarmate și sprijinite de mijloacele speciale de intervenție. Armata, ca să fie foarte clar. Noi, turbulenții liniștii publice, încercam să ne unim cu cei de la Universitate. După un du-te–vino între grupul de nebuni din mijlocul străzii – vreo 50-70 de oameni – și scutieri, care păreau mai înspăimântați ca noi, a urmat brusc, atacul.

Lângă mine, chiar în primul rand, era un tătic cu un copilaș de trei anișori pe umeri, care strigase încontinuu „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generația 1989; avea aproape un an în decembrie. Era acasă, dar, când mă uitam la camaradul meu de revoltă, parca îl vedeam pe el, cam îngrozit la gândul a ce va urma. După ce-am luat primele „bulane” în cap m-am repezit la copil și l-am prins înainte de a cădea și a se izbi și el, ca tatăl lui, de asfaltul de-acum stropit cu sânge. În timp ce taica-sau și prietenii mei erau cam calcați în picioare, eu, cu copilul la piept, am reușit să fug pe străduța care duce spre Piața Amzei, acum Take Ionescu, și-am intrat, pe bâjbâite, în primul magazin întâlnit. Zdrang, s-a auzit zăvorul după intrarea mea. Era un „Vânătorul și Pescarul” și vânzătoarele mă știau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fața de geamul rece de la intrare în timp ce doamnele au început să-l mângâie pe copilaș. Ca printr-o minune a trecut și tatăl, în goană. L-am tras în magazin, refugiindu-ne apoi cu toții, pe podea, după tejghea.

L-am reîntâlnit zilele și lunile următoare pe iubitorul de libertate, în CC, pe 22 decembrie, cu arma în mână, apoi prin structurile de conducere ale „Frontului”. Ajunsese mare. Mereu mă îmbrățișă și-mi mulțumea c-un evluviu de recunoștință pentru că i-am protejat, atunci, copilașul. La câteva luni, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. M-a tras deoparte și, rotindu-și ochii în toate părțile, mi-a spus, șoptit: „Victor, plec 'afară'. Și nu mă mai întorc. E de rău. Am văzut prea multe…”. Și s-a dus. Sper c-o fi bine acum…

După ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refăcut grupul de golani strângându-ne de pe străduțe – ca izvoarele care se varsă într-un lac – în Piață Romană, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceaușescu vroia să înalțe un monument. Cu forțe proaspete și nervi cu carul ne-am asmuțit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fugă. Încet, încet, strigând, scandând și cântând, am câștigat metru cu metru până la „Scala” și, apoi, am „cucerit” și intersecția. Deja puteam să ne-auzim frații de la Universitate. Dar pân-aici ne-a fost. FOTO:


Dincolo de trupeți duduiau TAB-urile, se învârteau turelele cu mitraliere și străluceau baionetele pe deasupra caștilor de război ale militarilor înșirați de-a latul bulevardului. Mai mulți oameni pe trotuare: curioșii și fricoșii. În plină strada, aceeași mână de nebuni de la Romană. În fruntea noastră, parca de nicăieri, apăruse un bătrân. Cu parul și barba albă. Avea o figură de dac liber. Ochii îi străluceau în seara care se lăsa. Se vedea că așteptă momentul ăsta de vreo 45 de ani. Șchiopăta, sau cel puțin așa îmi aduc eu aminte. Într-o mână avea un baston. În cealaltă un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastră, curat, fară stema și fară gaură. Când au început să se îndrepte spre noi militarii cu baionetele la arma și TAB-urile după ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat înapoi, în pas grăbit, chiar alergând.

Când ne-am uitat înapoi, intre noi și militari, în mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastră, Bătrânul. Singur. Nu se mișcase nici un centimetru. Ținea steagul sus de tot, cu o singura mana, întinsă, și cu cealaltă se sprijinea bine în baston, pregătit de înfruntare, ce putea să-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rușinați dar și speriați la ce putea să i se întâmple bătrânului. Câțiva ne-am întors și am fugit spre bătrân. Cu forță, l-am tras deoparte, șchiopătând și fugind apoi pe străzile adiacente până ne-am regăsit la Universitate. Când a început să se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gândul la puștanul meu de acasă. Dar și la bătrân. Oare vă reuși să scape?, mă întrebam.

Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloanțe și sânge, flăcări și întuneric. Apoi iar gloanțe și flacări și tot așa. Am întâlnit alâi nebuni frumoși, s-au legat prietenii de viață și de moarte. Trăiam că-ntr-un film în care totul se succeda mult prea rapid, pe repede înainte. Până când am spus noi „Stop”: atunci când ne-am dat seama că am fost păcăliți. Pe 28 decembrie am devenit, eu și prietenii mei, teroriști, conform „Frontului Salvării” lui Iliescu și Televiziunii Române ocupate. Pentru că am organizat, după 21 decembrie, prima demonstrație anti-comunistă, anti-FSN și anti-Iliescu. Era, deja, prea târziu.

Din când în când îmi revenea în minte imaginea bătrânului anonim, cu drapelul sau tricolor. Mă rugam să nu fi murit, după cum îl împingea spiritul lui de sacrificiu. Și așa a și fost. Ne-am reîntâlnit în Piața Universității, unde a stat aproape zi și noapte, printre zecile de mii de români care au făcut de gardă pentru Romania în cele 53 de zile ale manifestației-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revăzut, din nou în fruntea demonstranților, la „Marșul Alb” al sutelor de mii de bucureșteni ieșiți pe străzi pentru eliberarea studenților închiși în urma intervenției trupelor și minerilor lui Iliescu în 13-15 iunie 1990. Bătrânul dac era neînfrânt.

Un astfel de exemplu luminos am mai întâlnit, apoi, la frații noștri basarabeni, Alexandru Leșco, Tudor Popa și Andrei Ivanțoc, care, la eliberarea din temnițele rusești din Transnistria, după 12 și 15 ani de închisoare nedreaptă, pentru țara lor, au spus, cu o modestie supraomenească: „dacă s-ar întoarce timpul înapoi, am face exact același lucru”. La fel, veteranii anticomuniști și monahii-soldați ai României, cu 10, 15 și 20 de ani de ocnă sub regimul de ocupație bolșevic, ca bunii și marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc și Justin Pârvu. Daca-i întrebi îți spun fară să pregete că fiecare clipă de schingiuială sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: „Iaca, am stat și noi acolo, pentru mântuirea neamului românesc…” (Părintele Justin). Acești luptători sunt cărămizile vii ale României noastre, de pe pământ și din ceruri. Ei sunt cei ce fac să dăinuie această nație, dragostea de țară, patriotismul. Oricând vă îndoiți de puterile voastre, gândiți-vă și voi la bătrânul ce ținea steagul sus, singur și dârz, în fata unei Armate strâmbe, de bieți oameni sau chiar de neoameni. Atunci, în acea clipă lungă din 21 decembrie 1989, el era România.

Numele lui este Ernest Maftei. Bădia. Bădia era România și România era Bădia.

La un 21 Decembrie

* Versuri scrise de Ernest Maftei și lăsate pe masa sa în dimineața zilei de 21 Decembrie 1989

Foto (mai sus): Dinu Lazăr / Muzică (mai jos): Valeriu Sterian

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews