ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Viitorul demografic al umanității  - de Jesús Fernández-Villaverde

Viitorul demografic al lumii se prezintă într-un mod extrem de neobișnuit. Persoanele care nu au împlinit vârsta de cincizeci de ani vor asista la o scădere de durată a populației umane. Iar acest declin demografic nu va fi cauzat de o epidemie sau de schimbările climatice, ci, mai degrabă, de reducerea drastică a fertilității la nivel mondial. 

Cel mai probabil, dacă vă regăsiți în categoria persoanelor care nu au împlinit vârsta de cincizeci de ani, în trei sau patru decenii veți fi martori ai unei situații nemaiîntâlnite vreodată de ființele umane în ultimii 60.000 de ani, și anume cu un declin de durată al populației umane. Iar acest declin demografic nu va fi cauzat de o epidemie sau de schimbările climatice, ci, mai degrabă, de reducerea drastică a fertilității la nivel mondial.

Pentru o imagine asupra viitorului demografic al umanității, ne putem uita la situația din Coreea de Sud. În 1960, în Coreea de Sud s-au născut 1.080.535 de persoane. La momentul respectiv, populația Coreei de Sud era de 25.012.374 de persoane. Cu toate acestea, în 2020, în Coreea de Sud s-au înregistrat numai 272.410 de nașteri, în condițiile în care populația țării număra 51.829.023 de persoane.

Cu alte cuvinte, în Coreea de Sud, rata natalității a scăzut de la 43,2 la mia de locuitori în 1960 la 5,3 la mia de locuitori în 2020. Într-o perioadă de șaizeci de ani, rata natalității în Republica Coreea a scăzut cu 88 la sută.

Statisticile aferente Coreei de Sud nu pot fi puse pe seama pandemiei de COVID-19. Și aceasta pentru că pandemia a devenit o problemă majoră pentru Coreea abia la sfârșitul lunii februarie 2020. Și dacă avem în vedere că durata sarcinii la specia umană este de aproximativ 40 de săptămâni, nu este posibil ca toate nașterile survenite înainte de începutul lunii decembrie 2020 să fi fost influențate de izbucnirea epidemiei de COVID-19. Adevăratele efecte cauzate de pandemia de COVID-19 asupra ratei natalității, oricare ar fi ele, nu se vor manifesta în mod vizibil decât după sfârșitul anului 2021.

Totodată, legislația în materie de avort aplicabilă în Republica Coreea înainte de anul 2021 a fost extrem de restrictivă, neexistând niciun indiciu în sensul că femeile au apelat în mai mare măsură la practica avortului ilegal în 2020 comparativ cu anii precedenți. Cifrele care reflectă numărul nașterilor în 2020 sunt în concordanță cu declinul de durată înregistrat în Coreea de Sud în ceea ce privește rata natalității. 

La ce se poate aștepta Coreea de Sud?

Pentru a înțelege viitorul preconizat pentru evoluția demografică a Coreei de Sud, putem aplica „Regula vârstei de 85 de ani”. Această regulă se bazează pe faptul că speranța de viață în cele mai avansate țări este de aproximativ 85 de ani. Dacă în țara A se nasc anual 1.000 de persoane și acest număr rămâne constant, atunci populației acestei țări pe termen lung va fi 85 x 1.000 (unde 85 reprezintă durata de viață medie la 1.000 de noi persoane, anual). Și acum să aplicăm „Regula vârstei de 85 de ani” la situația din Coreea de Sud: 85 x 272.410 (numărul de nașteri în anul 2020) = 23.154.850.

„Regula vârstei de 85 de ani” ne oferă o aproximare brută, însă utilă. Regula supraestimează populația în cazul în care rata de fertilitate (numărul mediu de copii pe femeie) este sub 2,1 și anume raportul aproximativ dintre rata de fertilitate și rata de înlocuire (numărul reflectând mortalitatea infantilă). Având în vedere că se nasc mai mulți băieți decât fete (raportul natural, fără avorturi selective în funcție de sex, este de aproximativ 105 de băieți la 100 de fete), din 1.000 de copii născuți, numai 485 vor fi fete. Aceste fete, atunci când devin mature, dacă au în medie mai puțin de 2,1 copii fiecare, vor fi mamele unui număr mai mic de 1.000 de persoane. Așadar, pe termen lung, populația va cuprinde mai puțin de 85.000 de persoane. De cealaltă parte, „Regula vârstei de 85 de ani” subestimează populația pe termen lung atunci când rata de fertilitate este mai mare decât 2,1.

În cazul Coreei de Sud, rata de fertilitate înregistrată în anul 2020 a fost de 0,84 – cu mult sub rata de înlocuire. În consecință, peste câteva decenii, populația Coreei de Sud (fără a lua în considerare imigrația, dezastrele naturale etc.) se va situa cu mult sub predicția noastră de 23 de milioane de persoane. La rata actuală a natalității, numărul populației se va apropia mai degrabă de 12 milioane.

Prefer, din multe motive, să folosesc Coreea de Sud drept exemplu.

În primul rând, pentru că atunci când folosesc Statele Unite ale Americii, China sau alte țări drept exemplu de scădere a fertilității, cititorii au tendința să reacționeze în baza unor prejudecăți ideologice („Președintele este de vină!”). Sau, de altă parte, au tendința de a se împotmoli în chestiuni care, la o examinare mai atentă, nu sunt la fel de importante ca fertilitatea deși ar putea să pară astfel (șomajul în rândul tinerilor din Europa, moștenirea politicii „un singur copil per familie” din China etc.). Majoritatea occidentalilor înțeleg la modul superficial politica și cultura Coreei de Sud (Știți cine este președintele Coreei de Sud?; Partidul de guvernământ este de stânga sau de dreapta?), acesta fiind motivul pentru care Coreea de Sud este țara perfectă pentru a exemplifica ce anume se întâmplă din perspectivă demografică.

În al doilea rând, pentru că, puțin forțat, Coreea de Sud este reprezentativă pentru ceea ce se întâmplă în multe alte țări. Atunci când discutăm despre rata natalității, țara care ne vine în mine de obicei este, bineînțeles, China. În 1990, la zece ani de la introducerea politicii „un singur copil pe familie”, China a înregistrat 23.910.000 de nașteri (ceea ce înseamnă o rată aproximativă a natalității de 21,06 la 1.000 de persoane). În 2020, după eliminarea tuturor restricțiilor în materie de natalitate, s-au născut 12.050.000 de persoane (ceea ce înseamnă o rată aproximativă a natalității de 8,54 la 1.000 de persoane).

Autoritățile chineze ne spun că în 2020 au murit aproximativ 10.010.000 de persoane (cel mai probabil această cifră este subestimată, însă să lucrăm cu ceea ce avem). Datele ne prezintă un spor natural al populației de 2 milioane, un număr care ar putea să pară extrem de mare dacă nu am vorbi despre China, o țară cu o populație totală de 1,4 miliarde de persoane. Și în acest caz, folosind „Regula vârstei de 85 de ani”, vedem că în condițiile numărului actual al nașterilor, în câteva decenii, populația Chinei ar urma să înregistreze o scădere de 27 la sută, ajungând la 1,02 miliarde. De fapt, dacă avem în vedere că rata natalității în China este de 1,3 copii pe femeie, populația Chinei ar putea să scadă la aproximativ 700 de milioane. 

Cei doi coloși asiatici

Celălalt colos asiatic, și anume India, are o rată a natalității mai mare decât cea a Chinei, înregistrând aproximativ 27 de milioane de nașteri în 2019 și o rată de fertilitate aproximativ egală cu rata de înlocuire. În acest caz, în urma aplicării „Regulii vârstei de 85 de ani”, se estimează că pe termen lung populația Indiei va ajunge la aproximativ 2,2 miliarde de persoane. În baza cifrelor actuale, conform estimărilor pe termen lung, populația Indiei (2,2 miliarde) va fi de trei ori mai mare decât populația Chinei (700 milioane). Iar o astfel de situație ar atrage după sine o schimbare de proporții de ordin geostrategic.

În acest caz, estimările obținute prin „Regula vârstei de 85 de ani” sunt cel mai probabil exagerate, întrucât speranța de viață în India este scăzută. Eu anticipez că în următorii zece ani India se va confrunta, de asemenea, cu o scădere majoră în ceea ce privește numărul nașterilor. Există deja state din India care adoptă politici sociale favorabile educației și drepturilor femeilor, cum ar fi statul Kerala, unde rata de fertilitate înregistrează de mulți ani niveluri cu mult sub 2,1. Experiența ne arată că în regiunile nedezvoltate se manifestă tendința de a adopta rate ale natalității înregistrate de statele mai dezvoltate. Să luăm Turcia drept exemplu: în perioada anilor 1980 și 1990, rata fertilității a scăzut numai în Istanbul și în provinciile din extremitatea vestică. Însă, în 2020, această tendință a fost înregistrată și în provinciile estice ale Turciei, ceea ce a dus la o rată a natalității la nivel național de 1,76.

Anticipez, pe baza cercetărilor recente, că rata globală de fertilitate va atinge pragul-cheie de 2,1 în jurul anului 2030. Aceasta înseamnă că populația mondială va atinge un vârf de creștere între 2050 și 2060 și va începe apoi să scadă.

La fel se va întâmpla și în cele două Americi. Deja în America Latină și în zona Caraibilor, per ansamblu, ratele de fertilitate sunt sub 2,1. Conform tendințelor actuale, este posibil ca în aproximativ zece ani să înceapă o scădere a populației în Argentina, Chile și Brazilia. Mexic și Columbia vor avea aceeași soartă în aproximativ douăzeci de ani. Situația este și mai gravă în America de Nord (Statele Unite, Canada și Bermuda), unde media ponderată a ratei de fertilitate este 1,68, cu mult sub rata de înlocuire.

Se pare că există o excepție notabilă de la această tendință mondială de scădere a fertilității: Africa. Deși chiar și în Africa, pe măsură creșterii nivelului de trai și de salarizare, rata natalității scade. Maroc și Tunisia au deja o rată de fertilitate de aproximativ 2,1. Schimbările demografice încep să își facă simțită prezența și în tarile subsahariene. Cabo Verde, de exemplu, deși este o țară mică, a depășit deja pragul de 2,1. Iar această tendință va fi urmată de multe alte țări în câțiva ani.

Cu toate acestea, chiar dacă Africa menține o rată ridicată a natalității de câteva decenii, acest lucru nu va fi suficient pentru modifica efectul cumulat la nivel global al numărului scăzut de nașteri. Conform Băncii Mondiale, rata de fertilitate la nivel mondial în 2019 era 2,403. Anticipez, pe baza cercetărilor recente, că rata de fertilitate la nivel mondial va atinge pragul-cheie de 2,1 în jurul anului 2030.

Aceasta înseamnă că populația mondială va atinge un vârf de creștere între 2050 și 2060 și va începe apoi să scadă. 

Este declinul demografic inevitabil?

Predicțiile mele nu sunt infailibile. Există multe aspecte pe care nici cele mai sofisticate calcule matematice nu le pot anticipa sau măsura. Componența populației mondiale poate suferi modificări semnificative în următoarele decenii.

În urmă cu cincizeci de ani nu existau diferențe notabile între ratele natalității înregistrate în rândul americanilor care raportau că participă la slujbe religioase cel puțin o dată pe săptămână („credincioșii”) și în rândul celor care nu procedau în acest mod („ateii”). În prezent, aceste diferențe sunt mult mai pronunțate. Deși fertilitatea a scăzut în cazul ambelor grupuri, rata natalității în cazul „ateilor” a scăzut de la aproximativ 2,8 la 1,5 în timp ce rata natalității în cazul „credincioșilor” a scăzut de la 3 la 2,2. Însă, și mai surprinzător, „credincioșii”, în medie, au venituri mai mici decât „ateii”.

Există o multitudine de dovezi concrete cu privire la decalajul dintre credincioși și atei. Mergeți la orice parohie catolică tradițională și veți vedea legiuni întregi de copii care ies din  microbuzele Ford Transit. În timp ce orice parc din apropierea comunității hasidice freamătă de copii care se joacă, într-un parc din Greenwich Village nu veți găsi decât oameni în vârstă de treizeci de ani care practică yoga.

În Israel, rata de fertilitate ridicată înregistrată în rândul populației arabe și al evreilor ultraortodocși a condus la schimbări în structura politică și bugetară a țării. În India, motivul pentru care rata de fertilitate a scăzut mai lent este legat de ratele mai ridicate ale natalității înregistrate în rândul populației musulmane. Prin urmare, ponderea populației musulmane din India a crescut de la 10 la sută în 1947, la 15 la sută în prezent.

Al doilea motiv pentru care este posibil ca predicția mea să nu se adeverească este faptul că guvernele reacționează deja la această reducere a fertilității. Multe țări europene au început deja să pună în aplicare programe menite să sporească rata de fertilitate. În anumite cazuri, de exemplu în Republica Cehă, există unele dovezi care arată că politicile guvernamentale au contribuit la o creștere a ratei natalității. În 2020, rata de fertilitate în Cehia era 1,71, față de 1,132 în 1999.

Inclusiv guvernul chinez, cu mâna sa de fier binecunoscută, a pus în aplicare mai multe politici menite să crească ratele natalității. Până în prezent, Partidul Comunist Chinez a adoptat politici care vizează reducerea costului educației, a încurajat cuplurile să facă mai mulți copii, a „invitat” industria filmului și a televiziunii să promoveze valorile familiei tradiționale și a limitat în mod semnificativ efectuarea de avorturi la cerere.

Al treilea factor necunoscut care îmi poate afecta predicția este mortalitatea. După cum am menționat anterior, populația unei țări depinde de numărul de nașteri și de speranța de viață. Va crește speranța de viață în anii următori? Va scădea? Nu știe nimeni. Există elemente care arată că speranța de viață în cele mai bogate țări din Europa ajunsese la un platou în jurul anului 2014, cu mult înainte de izbucnirea pandemiei de COVID-19. Acest platou ar putea fi atribuit lipsei inovațiilor medicale care pot prelungi viața pentru că, de exemplu, noile tratamente pentru cancer contribuie la îmbunătățirea calității vieții pacienților, însă oferă foarte puțin în sensul speranței de viață.

Este posibil ca inovațiile în materie de prelungire a speranței de viață să fi fost anulate din cauza amplificării obiceiurilor care reduc speranța de viață (de exemplu, consumul de droguri, singurătatea, depresia, etc.). Va aduce tehnologia mRNA o revoluție medicală în cazul unei multitudini de boli, așa cum a pretins unul dintre fondatorii Moderna cu ocazia unei reuniuni recente? Nu vă pot răspunde. Sănătatea publică nu este printre domeniile mele de expertiză.

Fertilitatea nu numai că scade, însă scăderea este mai rapidă decât aș fi anticipat cu zece ani în urmă.

În cele din urmă, țările se confruntă, una după alta, cu un factor demografic suplimentar: emigrația. Deși numărul deceselor a depășit numărul nașterilor în 2020, populația Coreei de Sud a continuat să crească datorită imigrației. În ceea ce privește imigrația, trebuie să ne amintim că planeta are imigrație zero (cel puțin în acest moment!), pentru că migranții trebuie să plece dintr-o țară pentru a ajunge în altă țară. La urma urmei, predicția mea vizează declinul demografic global.

Nu îmi vine în minte nicio țară care să poate atrage un flux de migrație suficient pentru a stopa scăderea propriei populații. După cum am calculat mai sus, în ritmul actual, populația Coreei de Sud va scădea de la 53 de milioane la 12 milioane în câteva decenii. Dacă dorește să își mențină populația, Coreea de Sud va trebui să aducă în țară 39 de milioane de străini (în principal din țări non-asiatice, pentru că situația populațiilor vecinilor direcți nu este nici ea prea bună). În cazul în care Coreea de Sud reușește că atragă o migrație în masă, coreenii nativi ar reprezenta numai 25 la sută din populația țării. Se ridică întrebarea: Credeți că alegătorii coreeni vor fi de acord să devină o minoritate în propria lor țară? Rețineți că nu emit niciun fel de judecată privind caracterul pozitiv sau negativ al unor astfel de decizii: decizia cu privire la propriul destin trebuie luată de coreeni, nu de mine. Însă este greu de crezut că o schimbare demografică atât de profundă va fi acceptată pe scară largă.

În încheiere, sper că v-am putut convinge că viitorul demografic al lumii este cel puțin neobișnuit. Fertilitatea nu numai că scade, însă scăderea este mai rapidă decât aș fi anticipat cu zece ani în urmă. Nu mi-am imaginat niciodată că Tailanda poate avea un spor natural negativ în 2021 sau că rata de fertilitate în Arabia Saudită poate scădea sub nivelul ratei de înlocuire. Deși realizarea unei analize complete a acestui fenomen nu se încadrează în sfera de cuprindere a prezentului articol, un lucru este cert: consecințele de ordin politic, social și economic ale unui astfel de colaps demografic vor fi extraordinare. 

Provocări de ordin economic

De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Până acum, aceste două forțe s-au contracarat reciproc, conducând la creștere economică. Cu toate acestea, din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție.

În ultimul meu articol am evidențiat viitorul demografic neobișnuit al umanității: este foarte probabil ca specia umană să atingă un vârf de creștere demografică de aproximativ 9,5 miliarde între 2050 și 2060, pentru ca apoi să înceapă să se manifeste scăderea demografică. Am evidențiat, de asemenea, o parte dintre mecanismele care ar putea să invalideze această predicție, printre care se numără: creșterea valorii medii a speranței de viață, modificări legate de proporțiile relative ale grupurilor sociale, politicile guvernamentale etc. Ca din întâmplare, China tocmai a anunțat reguli noi și extrem de restrictive în materie de avort, al căror scop este acela de a crește rata de fertilitate.

Cu toate acestea, să presupunem că viitorul se aseamănă, mai mult sau mai puțin, cu cel schițat de tendințele demografice pe care le observăm, din punctul nostru de vedere, în 2021. Merită să ne aplecăm asupra consecințelor acestei schimbări demografice. Așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, consecințele vor fi atât pozitive, cât și negative, iar stabilirea tendințelor predominante va depinde, parțial, de capacitatea noastră de a gestiona în mod adecvat procesul de tranziție aferent schimbării.

În acest articol mă voi concentra asupra consecințelor economice imediate. În cel de al treilea și ultim articol al acestei serii (care va apărea în câteva săptămâni), voi analiza consecințele de ordin social ale acestei schimbări demografice  asupra structurii familiei, precum și asupra distribuției demografice din perspectiva terenurilor și a locuințelor.

Consecințele pozitive ale declinului demografic

Principala consecință pozitivă  care îmi vine în minte este reprezentată de reducerea presiunii asupra resurselor naturale. Existența unei populații mai reduse sau cu o creștere mai lentă facilitează decarbonizarea economiei mondiale și conservarea zonelor bogate în resurse biologice naturale, prevenind deteriorarea acestora ca urmare a activității umane. Această consecință consolidează o altă transformare esențială a economiei mondiale: produsul intern brut al economiilor avansate devine din ce în ce mai „lipsit de greutate și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

Să luăm un exemplu simplu. În prezent, am 1.833 de cărți pe dispozitivul Kindle. Pe fiecare raft din biroul meu pot așeza, în medie, aproximativ patruzeci de cărți (unele mai mari, altele mai mici). Cu alte cuvinte, pentru a stoca în format fizic cărțile aflate pe dispozitivul meu Kindle, aș avea nevoie de aproximativ patruzeci și șase de rafturi. Asta ar însemna să ocup tot spațiul din birou, dar și o parte din alt birou. De copil, de când am început să citesc și să cumpăr cărți și până în 2010, când am făcut trecerea la cărți electronice, am acumulat treptat „greutate” pe suport de hârtie. Din 2010 până în prezent, „greutatea” mea pe suport de hârtie mai întâi s-a stabilizat, pentru ca ulterior să înceapă să scadă. În 2020, am cumpărat numai paisprezece cărți pe suport de hârtie, însă am renunțat la mai mult de paisprezece dintre cărțile în format fizic pe care le aveam deja. Pentru a avea întotdeauna cărțile la îndemână, am reachiziționat versiunea electronică a multor cărți pe care le aveam pe suport de hârtie, așa că am dat studenților mei cărțile în format fizic. Cu alte cuvinte, deși colecția mea de cărți era mult mai mare la 1 ianuarie 2021 față de 1 ianuarie 2020, aceasta avea totuși o „greutate” mult mai mică. Această observație se aplică cu privire la aproape toate bunurile pe care de dețin: nici măcar nu îmi mai amintesc când am achiziționat ultima dată un CD sau un DVD. Toate bunurile pe care le dețin, împreună, au o „greutate” mai mică astăzi decât în urmă cu cinci ani.

Produsul intern brut al economiilor avansate  devine din ce în ce mai „lipsit de greutate” și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

De regulă, creșterea economică modernă nu presupune utilizarea mai multor resurse pe cap de locuitor. Ne perfecționăm din ce în ce mai mult în ceea ce privește recombinarea ideilor în modalități incredibil de creative, pentru a genera o valoare adăugată mult mai mare. Acesta este motivul pentru care Regatul Unit a reușit să aibă emisii mai scăzute de dioxid de carbon în 2019 (înainte de pandemia de COVID-19) comparativ cu anul 1890, în pofida faptului că produsul intern brut, la valoare reală, a fost de treisprezece ori mai mare. La rândul lor, Statele Unite ale Americii au consumat cu 2 la sută mai puțin petrol în 2019 comparativ cu 1978, deși produsul intern brut, la valoare reală, a fost de trei ori mai mare (în condițiile în care Statele Unite ale Americii nu s-au preocupat în mod deosebit de economisirea energiei).

Punctul slab al argumentului de mai sus este acela că se concentrează asupra economiilor mai avansate. Economiile mai puțin dezvoltate au în continuare nevoie de mai multe resurse pentru a crește și pentru a ajunge la nivelul de bogăție al țărilor importante. Însă pe măsură ce aceste economii se stabilizează ca dimensiune totală ca rezultat al declinului demografic, o utilizare și mai mare de resurse pe cap de locuitor va fi compatibilă cu menținerea sau scăderea consumului de resurse la nivel mondial.

Consecințele negative

Consecințele negative ale scăderii demografice la nivel mondial sunt mult mai complexe. Cel mai important, trebuie să ne obișnuim cu faptul că produsul intern brut crește într-un ritm mai scăzut, iar acest lucru înseamnă că trebuie să ne adaptăm în mod corespunzător la nivel de societate. Din punct de vedere istoric, productivitatea muncii  a crescut în medie cu 2 la sută pe an. În cazul unui ciclu economic normal, dacă populația în vârstă de muncă  crește cu 1 la sută pe an  (așa cum s-a întâmplat în anii 1960 în cazul multor economii avansate), economia va crește cu 3 la sută (2 la sută productivitatea plus 1 la sută factorul demografic). În cazul în care economia avansează peste nivelul normal (din cauza cererii sau a șocurilor de aprovizionare), creșterea este de 4 sau 5 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea este de 1 sau 2 la sută. Cu toate acestea, per ansamblu, creșterea fluctuează întotdeauna în jurul nivelului de 3 la sută.

Și acum, să ne imaginăm o situație în care populația în vârstă de muncă  scade cu 1 la sută pe an în loc să crească în acest ritm. În cazul în care productivitatea muncii  continuă să crească cu 2 la sută (voi reveni mai jos asupra acestui aspect), economia va crește în medie cu 1 la sută (2 la sută productivitatea minus 1 la sută scăderea demografică) și nu cu 3 la sută ca în cazul precedent. Atunci când economia avansează peste nivelul mediu, creșterea va fi de 2 sau 3 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea va fi de -1 sau 0 la sută.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Japonia. Din afară, economia țării părea că stagnează începând cu jumătatea anilor 1990. Însă dacă o analizăm din punctul de vedere al produsului intern brut împărțit la populația adultă în vârstă de muncă (categoria de vârstă 16-65 de ani), ca metodă de măsurare a lucrătorilor potențiali din economie, indiferent dacă aceștia au sau nu un loc de muncă, observăm că economia Japoniei a crescut aproximativ în același ritm cu economia Statelor Unite ale Americii și mai rapid decât economia Germaniei. Râurile de cerneală care au curs în ultimele câteva decenii în legătură cu originile „deficiențelor economice” ale Japoniei sunt, practic, inutile. Nu este vina Băncii Japoniei, nici a Chinei, nici a altcuiva. Economia Japoniei crește în ritmul normal, având în vedere schimbările demografice cu care se confruntă.

Ați putea întreba: ce contează dacă economia are o rată de creștere de 1 la sută în loc de 3 la sută per ansamblu, dacă din punctul de vedere al adulților în vârstă de muncă  rata de creștere continuă să fie aceeași? Nu ar trebui să ne preocupe venitul pe cap de locuitor mai degrabă decât venitul total? Da și nu. Da, pentru că măsurarea venitului pentru a evalua bunăstarea unei societăți se face pe cap de locuitor. Și Nu, pentru că venitul pe cap de locuitor nu este totul. De exemplu, capacitatea de a ne achita datoria publică depinde de venitul total și nu de venitul pe cap de locuitor.

Să ne imaginăm o țară în care raportul dintre datoria publică și produsul intern brut este de 100 la sută. Dacă economia țării crește cu o rată de 3 la sută, datoria publică  se stabilizează sub forma unui procent din produsul intern brut. În cazul în care deficitul public este de 3 la sută, adăugăm încă 3 puncte procentuale reprezentând datoria la numărător, însă și numitorul  crește cu 3 puncte procentuale. De cealaltă parte, dacă economia crește cu o rată de 1 la sută, trebuie să aducem deficitul public la 1 la sută pentru a stabiliza datoria. Acest lucru presupune un efort bugetar mult mai mare.

Același lucru se aplică și în cazul multor alte obligații ale statului, cum ar fi cele referitoare la prestațiile aferente sistemului de pensii și sistemului public de sănătate. Aceste prestații sociale sunt mai împovărătoare din punct de vedere financiar atunci când, în condițiile scăderii populației în vârstă de muncă, ne confruntăm și cu o prelungire a speranței de viață. În timp ce costurile sociale cresc cu repeziciune, economia rămâne în urmă. Modificări cum ar fi majorarea vârstei de pensionare ajută, însă nu modifică în mod semnificativ scenariul de bază. Prin rămânerea în câmpul muncii o perioadă mai îndelungată putem încetini scăderea populației active, însă nu o putem opri.

De fapt, este posibil ca argumentele invocate în alineatele anterioare să fie prea optimiste. Va continua să crească productivitatea muncii  cu o rată de 2 la sută chiar și atunci când populația scade? Sunt motive să ne îndoim de acest lucru. 

Cunoaștere, creativitate și inovare

După cum am subliniat mai sus, creșterea economică se bazează pe recombinarea de idei noi. Ce înseamnă idei în acest context? Înseamnă orice creație a minții umane care ne permite să transformăm o resursă într-un bun sau într-un serviciu. De exemplu, o idee de acum multe secole era să folosim silicon la fabricarea betonului. De curând, ne-a venit ideea de a folosi silicon pentru producția de tranzistori (precum cei pe care îi folosiți acum pentru a citi aceste rânduri). În urmă cu doar câteva săptămâni s-au înregistrat progrese majore în folosirea siliconului pentru fabricarea de baterii mai bune pentru mașinile electrice. Dar există și alte idei, printre care noi teoreme matematice (importante, de exemplu, pentru cardul dumneavoastră de credit sau pentru lucrul pe internet) și crearea de noi modele de afaceri. Înființarea Amazon sau inventarea contabilității analitice au reprezentat în egală măsură inovații, la fel ca inventarea unui nou proces chimic.

Și cine creează aceste idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condițiile în care toți ceilalți factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea. Este aproape sigur că o societate cuprinzând 200 de milioane de oameni va dezvolta idei mai inovatoare decât o societate formată din două milioane de oameni, cu condiția ca practicile economice să fie similare. Elveția produce mai multe idei decât Nigeria întrucât are practici mai bune, însă mai puține decât Statele Unite ale Americii, întrucât are o populație mai redusă. Populațiile mai reduse, chiar și în țări din lume în care practicile în materie de inovare sunt mai bune (Statele Unite ale Americii, Asia de Est, Europa Occidentală), vor constitui populații care generează un număr mai redus de idei inovatoare .

Cine creează idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condițiile în care toți ceilalți factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea.

Acest fenomen poate fi deosebit de acut dacă ținem cont de faptul că dovezile sugerează că, pe măsură ce acumulăm cunoștințe, va fi din de în ce mai dificil să dezvoltăm idei noi. Umanitatea nu va mai avea niciodată un alt Galileo Galilei, Isaac Newton sau Charles Darwin. Ideile fundamentale dezvoltate de aceștia în domenii precum fizică, matematică și biologie nu pot fi „reinventate”. Chiar și teoria relativității  sau mecanica cuantică din fizica secolului al XX-lea, în pofida caracterului lor de noutate și a consecințelor substanțiale, nu reprezintă mai mult decât rafinări ale structurilor cognitive existente, mai degrabă decât descoperiri radicale, așa cum a fost cazul inventării metodei experimentale sau a calculului infinitesimal. Cel mai probabil, Newton nu s-a înșelat atunci când a susținut că a putut vedea în perspectivă pentru că a stat pe umerii coloșilor, însă, chiar și de la această înălțime, perspectiva ne este umbrită de o grupare din ce în ce mai mare de nori.

Observ frecvent acest lucru în activitățile mele cotidiene. În curând, vor începe să predau un curs doctoral privind teoria controlului optimal. Acesta este un domeniu al matematicii aplicate care analizează modul în care trebuie controlat un sistem dinamic cu scopul de a obține cele mai bune rezultate posibile în cursul timpului. În economie, de exemplu, această teorie se aplică atunci când se analizează modul în care trebuie administrat în timp un portofoliu de investiții pentru a maximiza randamentul acestuia, în condițiile unui anumit grad de risc.

Conform estimărilor mele, la sfârșitul anilor 1990, pe când eram student, erau necesare  aproximativ douăsprezece luni (după absolvirea cursurilor doctorale de bază) pentru specializarea în domeniu și pentru a putea începe elaborarea unei teze revoluționare la nivel global. Tot conform estimărilor mele, astăzi sunt necesare cel puțin douăzeci și patru de luni. Este spectaculos să vedem câte lucruri am aflat despre teoria controlului optimal  în ultimele două decenii. Însă acest lucru înseamnă, de asemenea, că este mai greu ca niciodată să dezvoltăm idei noi în acest domeniu, dar și că mai avem încă multe de învățat. Fondatorilor acestei specializări – Richard Bellman și Lev Pontriaguin, le-a fost mult mai ușor pentru că la momentul respectiv nimic din ce știm astăzi nu fusese descoperit. Această situație nu umbrește cu nimic realizările acestora (ambii au fost adevărate genii), însă pune în perspectivă meritele actualei generații de tineri cercetători.

De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Aceste două forțe s-au contracarat reciproc iar rezultatul competiției, până acum, este acela că am putut dezvolta noi tehnologii și progrese științifice care au facilitat creșterea anuală medie cu 2 la sută a productivității muncii.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. Există multe persoane care nu sunt nici  interesate, nici nu au capacitatea de a efectua activități de cercetare, iar orice cercetător suplimentar reprezintă o persoană în minus care își desfășoară activitatea în domeniul producției de bunuri și servicii. Ca societate, nu ne putem dedica cu toții activității de inovare. Cineva trebuie să și pună în practică inovația și să producă lucrurile care ne plac.

Cu alte cuvinte, reducerea populației umane poate însemna, de asemenea, o populație mult mai puțin dinamică din punctul de vedere al inovării. Mulți economiști susțin că efectele se simt deja atunci când vorbim despre crearea de noi afaceri și de productivitatea redusă înregistrată începând cu 2008.

Să revenim la calculele noastre: să presupunem că, în urma inovării în scădere, productivitatea muncii va crește cu o rată de numai 1 la sută pe an. În condițiile scăderii cu 1 la sută a populației în vârstă de muncă, „noua normalitate” va fi reprezentată de o creștere de 0 la sută a produsului intern brut. Cum vom reuși să plătim pentru statul social și pentru datoria publică în condițiile unei creșteri medii zero? Nu iese la socoteală.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. 

Nu vom fi salvați de roboți

Aud adeseori susținerea că automatizarea ne va salva. Conform acestei susțineri, dacă avem destui roboți și dezvoltăm sisteme de inteligență artificială, putem continua să creștem fără nicio problemă. De fiecare dată, răspunsul meu este că aceasta este ideea care a stat la baza strategiei economice a Uniunii Sovietice; ideea nu a funcționat în secolul al XX-lea și nu va funcționa nici acum.

În 1928, Stalin a lansat un program de industrializare accelerată bazat pe investiții extrem de mari. Ideea era să se acumuleze capital fizic suficient pentru a putea produce destule bunuri de larg consum pe parcursul câtorva decenii, pentru a realiza obiectivele comunismului. Problema acestei strategii investiționale este că acumularea de capital fizic vine la pachet cu diminuarea randamentelor marginale. Construirea primului furnal în Magnitogorsk în 1932 a generat randamente foarte mari: s-a făcut trecerea de la zero producție de oțel la producția de oțel cu valori marginale foarte ridicate. Cel de al doilea furnal construit în anii 1950 a avut un randament mult mai scăzut. Ultimul furnal, finalizat în 1987, era aproape inutil. Gândiți-vă la televizoarele din casa dumneavoastră. Primul televizor pe care îl achiziționăm și îl instalăm în sufragerie, este foarte util. Al doilea televizor, pe care îl instalăm în dormitor, are utilitatea sa, dar nu ca primul televizor. Al treilea televizor, pe care îl instalăm în bucătărie, ne ajută, dar nu prea mult. Al patrulea televizor rămâne în dulap. Doar dacă ne uităm la randamentele marginale în scădere ale capitalului fizic instalat în Uniunea Sovietică, putem să înțelegem, aproape în totalitate, ratele ridicate de creștere economică înregistrate în Uniunea Sovietică în anii 1930, ratele medii din anii 1950 și 1960, precum și stagnarea din anii 1970 și 1980.

Roboții sunt o altă formă de capital fizic, poate mai interesantă decât un furnal, însă nu prea diferită în esență. Și, de aceea, randamentele marginale în scădere se aplică și în cazul roboților. Primul robot are randamente marginale ridicate, al doilea are randamente ceva mai scăzute, iar al treilea este aproape inutil.

Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce idei, și nu invers.

De aceea nu folosesc niciodată cuvântul „capitalism” atunci când mă refer la sistemul nostru economic. Evidențierea cuvântului „capital” ne face să credem că esența creșterii economice moderne constă în acumularea de capital fizic, fie el format din furnale sau din roboți. Nu, lucrurile nu stau deloc așa. Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce astfel de idei, și nu invers. Regatul Unit, urmat de restul țărilor occidentale, au condus revoluția industrială și creșterea economică modernă pentru că au fost primele societăți care, în anii 1650, au început să aibă structuri instituționale care au încurajat dezvoltarea sistematică și constantă de noi idei. Pe scurt: cu o populație redusă în 2100, vom avea cel mai probabil mai puține idei inovatoare și, astfel, o creștere mai mică a productivității.

Aș putea să mă înșel? Bineînțeles! Este posibil ca progresele înregistrate în ultimii ani în domeniul învățării profunde să faciliteze dezvoltarea de noi idei, chiar și în condițiile existenței unui număr mai mic de cercetători. În urmă cu zece ani nu m-aș fi aventurat să spun că vom avea astăzi rețele neuronale profunde care pot prezice plierea proteinelor. Revenind la exemplul teoriei controlului optimal pe care l-am prezentat anterior, rețelele neuronale profunde fac posibilă rezolvarea problemelor care erau imposibil de rezolvat în urmă cu numai doi ani. Este posibil, de asemenea, ca noile tehnologii să nu facă obiectul acelorași randamente marginale reduse, așa cum s-a întâmplat cu tehnologiile secolelor trecute. De exemplu, datele sunt bunuri non-rivale: utilizarea datelor într-un domeniu de activitate al unei societăți nu limitează utilizarea respectivelor date într-un alt domeniu de activitate. Prin comparație, utilizarea unui utilaj într-un domeniu de activitate împiedică utilizarea utilajului respectiv în alt domeniu de activitate.

Vor fi aceste schimbări suficient de puternice pentru a înfrânge impactul declinului demografic  asupra dezvoltării de noi idei? Eu, ca și Robert Gordon, tind să fiu pesimist și să cred că aceste schimbări nu vor fi suficiente, însă mi-aș dori foarte mult să mă înșel.

Cultura Vieții

Despre autor

Jesús Fernández-Villaverde este profesor de Economie la Universitatea Pennsylvania, unde lucrează că director al secției doctorale din cadrul Catedrei de Economie, profesor invitat al Universității Oxford, profesor asociat la Nuffield College (Oxford), profesor invitat al Băncilor Rezervei Federale din Chicago, New York și Philadelphia și la Banca Spaniei, consilier al Hoover Institution la Regulation and Rule of Law Initiative de la Universitatea Stanford și membru al Biroului Național de Cercetare în Economie și al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice. În trecut, a fost profesor la – printre altele – Harvard, Princeton, Yale, Duke și New York, a fost profesor invitat la Băncile Rezervei Federale din St. Louis, Minneapolis, Cleveland și Atlanta, profesor-cercetător la FEDEA (Spania), asociat al Hoover Institution de la Universitatea Stanford, profesor invitat la Institutul Becker-Friedman al Universității din Chicago, profesor invitat la INTE de la Universitatea Cambridge, profesor invitat la Universitatea Melbourne (Australia), și a fost directorul Penn Institute pentru Cercetare în Economie. Traducere și adaptare după The Public Discourse.