Unii năzuroși vor spune că nu e mare lucru, că, oricum, Curtea Constituțională de la Chișinău ceruse de mai mulți ani Parlamentului și Guvernului să respecte adevărul din Declarația de Independență a Republicii Moldova din 1991. Au votat în acest scop 58 de deputați din totalul de 101, cât are Legislativul de-acolo.  O majoritate fragilă, dar o majoritate românească  într-un stătuleț  cu 85% de români... 

Este meritul Maiei Sandu că și-a convins colegii să voteze un lucru elementar de normal, pe care alți președinți și șefi de guverne nu au vrut sau nu au știut să-l facă. Primul care a cerut trecerea la limba română a fost Mircea Druc, premierul care a provocat toate schimbările mari la Chișinău: trecerea la alfabetul latin, de-rusificarea învățământului și trecerea la limba română, el a închis toate liceele de limbă rusă, pe care le-a transformat în licee de limbă engleză, franceză, italiană, germană etc., apropierea de comunitatea europeană, concomitent cu țările baltice și multe altele. Un singur an a rezistat și a fost înlăturat cu brutalitate, iar Kremlinul și-a trimis procurorii la Chișinău ca să-l aresteze. (Reamintesc că Uniunea Sovietică nu se prăbușise încă în aprilie 1991...). 

În același an, i-am luat un interviu lui Mircea Snegur cu Mihail Sandu: avea tricolorul pe ciorapi (!), dar vorbea cu gura altuia când l-am întrebat de limba română. Au urmat ani grei pentru limba română: Sangheli, Moțpan, Voronin, Igor Dodon, fiul unei românce care era profesoară de limba română, absolut toți aveau o atitudine retrogradă, bolșevică, față de limba română. Deși fusese un politruc odios, care arsese toate cărțile de limbă română din Basarabia când a ajuns secretar sovietic cu propaganda în Respublika Molotov prin 1970, Petru Lucinski a admmis totuși când era prezident că „noi vorbim limba română”. Limba noastră a înregistrat un reviriment pe vremea președintelui Ioan Timofti, care nu a admis niciodată că există „limba moldovenească”. El însuși provine dintr-o familie de români deportați în Siberia. Fără suportul majorității din Parlament, Timofti nu a putut face nimic pentru cea mai prigonită limbă europeană. A încercat să repare ceva și Mihai Ghimpu, ajuns președinte interimar. Liberalii nu l-au putut ajuta fiindcă nu aveau majoritatea în Parlament. 

Eram în 1991 la Tiraspol cu academicianul Alexandr Iakovlev, un evreu din vechea coloană a cincea a imperiului sovietic. Încercam să-l conving că noi doi vorbim aceeași limbă: limba română. „Nu, nu, mi-a zis academicianul sovietic. În română, este „găleată”, în moldovinească este „căldari”, „mic” - „mititel”, „os” - „ciolan”...” Și nu am rămas dator. „Domnule profesor, peștele de pe Nistru are ciolane sau oase?” „Apăi cum, oase...” 

Pentru suferințele ei tragice dincolo de Prut, Limba Română ar merita astăzi un monument abstract la Chișinău fiindcă așa a fost. Ce poate fi mai absurd, decât să ți se interzică limba maternă, deși tu ești născut pe acel pământ și reprezinți majoritatea etnică? Nu ai venit pe caii pustiului din răsărit, erai la tine acasă și vin rușii să-ți spună cu laba ridicată asupra ta: „Gavari pa celaveceski!” (Vorbește omenește, bă!”). Ce poate fi mai sinistru să nu aibă voie copiii tăi să asculte poveștile noastre vechi în limba română? 

Iată de ce eu cred că acest moment trebuie onorat cum se cuvine, deși bucureștenii cred că este ceva banal pentru că ei nu au trecut printr-o asemenea experiență. În 1991, eram pentru prima dată la Chișinău. Era o spaimă generalizată: basarabenii vorbeau românește în șoaptă, de parcă erau sclavii unei etnii aristocratice. Mergeam cu troleibuzul și îi întrebam românește unde să cobor pentru o anume adresă. Unii îmi întorceau spatele, alții îmi răspundeau, dar cu fereală, privind peste umăr. Cum să pricepem noi teroarea indusă de ruși și ucraineni în acele ținuturi? Ca să nu mai vorbesc și aici de românii din Transnistria care vorbesc frecvent mai curat ca românii din București...

Și a venit momentul revanșei. Conduceau agrarienii lui Sangheli la Chișinău: refuzau să spună că vorbesc românește și o dădeau direct pe „moldovinește”. Treptat, după ce Academia de la Chișinău a lansat un mesaj că în republică se vorbește limba română, agrarienii se sfiau să mai spună că vorbesc limba moldovenească și atunci o rezolvau mai oblu: „noi grăim în limba di stat”. Mă nimeresc acolo la o întâlnire dintre parlamentarii României și parlamentarii Republicii Molodva. După terminarea sindrofiei, mergem să ne luăm paltoanele. Înghesuială îngăduitoare. Garderobier era un ucrainean de vreo 20 de ani, blond-roșcat și subțire ca o trestie. Toți cereau hainele în limba rusă. Înaintea mea era o huidumă, fusese șef de colhoz, apoi deputat la agrarieni. „Haina mea are deasupra o căciulă de Astrahan brumăriu.” Blondul îi spune rusește că nu înțelege. Atunci s-a ridicat o carabă deasupra lui, care probabil l-ar fi strivit: „Grăiești, băi, în limba di stat!”. Băiatul a plecat capul sub umbra labei uriașe și s-a făcut stacojiu: el nu știa românește. Era marea revanșă a basarabenilor: să-i pună pe toți să grăiască în limba de stat, dar nici până azi nu au reușit, cum au făcut kazahii, balticii sau azerii cu toți rușii de la ei. Ba și tătarii din Tatarstan au fost mai categorici față de ruși, decât basarabenii. Și fac rușii „pichete” pe lângă Ministerul Educației de la Kazan și degeaba. Li se spune simplu: „Vreți rusă? Mergeți în Rusia!” Iar Tatarstanul este chiar în mijlocul Federației Ruse...

Odată, la Moscova, ne-a oprit o femeie plângând: „Sânteți din România!... Doamne, ce limbă frumoasă avem!” Era o basarabeancă de la Soroca, venise la Piața Kiev să vândă nuci. Eram bucureștean, dar mi-au dat lacrimile. 

Altădată, l-am însoțit pe Adrian Năstase cu un alai de jurnaliști la Chișinău.  Dimineața, la micul dejun, eram la masă cu un coleg de la ziarul „Dreptatea” și cu o distinsă doamnă de la TVR1. Vine chelnerița la noi cu meniul, îmbujorată de bucurie. „De la București?! Ați venit în ospeție la noi?!” Doamna de la TVR1 devine brusc țeapănă: „Mă, da voi nu vă mai emancipați deloc,  chiar nu mai învățați odată limba română? Cum adică am venit „în ospeție”? Noi am venit în vizită, mă! Noi suntem musafiri aici”. Biata femeie a pălit și a amuțit, a înclinat din cap și s-a dus să ne aducă micul dejun. M-a afectat personal și, după ce s-a îndepărtat, am zis și eu: „Doamnă, îmi pare rău, dar chelnerița nu a greșit cu nimic. Ea a vorbit corect românește: „vizită” este de origine franțuzească, „musafir” este un cuvânt turcesc, iar „ospeție” este de origine latină. Care exprimare este mai românească?” Doamna de la TVR 1 - n-am să-i dau numele -  s-a ridicat ofuscată doar cu cafeaua și nu a mai mâncat. Nu mi-a mai răspuns la salut până ce m-am întors la București. 

În ultimii ani, cei mai obscurantiști activiști și ziariști ruși sau ucraineni începuseră să admită că „moldovineasca” și româna sunt una și aceeași limbă, dar aveau grijă să adauge în ultima vreme: „limba moldovenească este un marker politic, deci Republica Moldova trebuie să se mențină”. 

Prin urmare, limba română la Chișinău este o victorie pentru românii de-acolo. Mateevici se poate odihni în liniște...