ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Vă rog să citiți atent și detașat studiul realizat de Mircea Druc despre evreii noștri, dacă vreți să înțelegeți istoria și să vă vindecați de ură inutilă. Eu nu am mai întâlnit o perspectivă atât de clară asupra acestei povești despre damnarea celorlalți. Urmăriți filmul „Mai aproape de Lună” al lui Nicolae Caranfil și veți înțelege de ce trecem din nou prin furcile caudine ale istoriei. Trebuie să discutăm deschis cu ei, să depășim tabuurile. Poate că așa vor înțelege și ei mânia noastră...(Viorel Patrichi)
 
*

Mircea Druc: EVREII ȘI EU

Constat cu amărăciune  că  nu toți  evreii  conștientizează  un simplu adevăr: propaganda bolșevică și mentalitatea de homo sovieticus nu mai au credit. Mulți ignoră faptul că Vladimir Putin nu este Vladimir Ulianov. Nici Leiba Bronștein. Chiar dacă ar putea să lanseze un „Decret asupra   istoriei”. Sufletiști prin excelență, evreii fac trimitere doar la surse selective, adesea imprecise. Și cer dreptate numai pentru morții lor. Homo sovieticus și femina sovietica, dar mai ales evreii sovietici, când vine vorba de România nu acceptă  niciun argument atenuant.

Esențialul acestui fenomen regretabil este exprimat printr-o  întrebare a lui Ion Antonescu, adresată  lui Wilhelm Filderman: „De ce atâta ură, din partea unor evrei ruși cu care nu am avut niciodată nimic de împărțit?”.
 
Președintele Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România nu i-a răspuns fostului său coleg de liceu, conducătorul Statului Român. Păcat! Un răspuns sincer și argumentat ar fi făcut puțină lumină referitor la atitudinea antiromânească și antiunionistă a evreilor de pretutindeni. 

Deocamdată, printre evreii antiromâni, am depistat foarte puțini cercetători onești. Regretabil că fiecare se interesează în exclusivitate  de calvarul evreilor.  Și nu respectă legea cauzalității. Nu  polemizează  măcar cu  cercetătorii evrei Tsvi Kerem, Rabbi Josef Ben Porat, Teșu Solomovici și alții.  Sau cu cercetătorii ruși Aleksandr Cerkasov, Mihail Budionnîi. Sau cu cercetătorul român Ion Coja, un exeget  al antiromânismului promovat de numeroși evrei. Sau cu românul  basarabean  Gherman Pântea, care descrie în cartea „Memoriile mele” și suferințele populației  evreiești din Odesa și Transnistria în anii 1941-1944.  Sau, din când în când,  să lectureze  „Здраствуй, горoд Кишинёв!” -  una dintre creațiile literare cele mai savurate de repatriații israelieni. Șarmul, detaliul memorabil al narațiunii este „un cekist  ramolit, născut la Chișinău, unde în tinerețe a efectuat primele percheziții și arestări, păstrând despre acest oraș cele mai calde amintiri și dorința de a-l vizita înainte de moarte”. Scriitorul evreu Alexandr Kanevski pentru această perlă literară a fost declarat  „omul anului” la Londra. A primit  „Medalia de aur Kafka” și invitația să țină lecții publice la Cambridge  și Oxford. 

Am trăit, am studiat și  am lucrat două decenii la Moscova. Am  avut mulți colegi evrei. Pe unii, de încredere, i-am întrebat: „De ce ne numiți pe noi, românii, fasciști!? România a fost guvernată de liberali. Acum de comuniști. Mulți românii sunt naționaliști, ceea ce nu-i totuna cu a fi fascist sau nazist. Tocmai voi, intelectuali evrei, sioniști și disidenți sovietici, să nu știți că italienii au inventat fascismul!?”. Desigur, în URSS, sau în oarecare altă țară comunistă, ar fi fost prea riscant să-ți etalezi convingerile. Știam, dar nu le-am  spus atunci amicilor mei evrei  că Germania și URSS erau două state revanșarde. Și ambele erau  conduse de partide socialiste muncitorești. Că bolșevicii nu au fost cu nimic mai buni decât fasciștii și naziștii. Din start, Germania nazistă, numită Al Treilea Reich, era condusă de Partidul Muncitoresc German National-Socialist. Iar Uniunea Sovietică era condusă de facțiunea bolșevică, desprinsă din Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Întreaga Rusie.  

Propaganda sovietică nu putea spune adevărul: armata muncitorilor din prima țară a socialismului  internaționalist xenofil luptă pe viață și pe moarte cu armata muncitorilor din prima țară a socialismului nazist xenofob. Ziarele sovietice, la 24 iunie 1941, au publicat  o poezie a lui  Vasili Lebedev-Kumaci - „Războiul sfânt”. Compozitorul Alexandr Alexandrov a compus  muzica și de atunci se  tot cântă...  Iar sintagma  „Marele Război  pentru Apărarea Patriei”  - un  eufemism,  a intrat în uz mai târziu.  Și reprezintă  o tentativă  de a deghiza încleștarea a două națiuni revanșarde, care s-au aliat ca să reîmpartă lumea, apoi s-au devorat reciproc. Este un tertip pentru a camufla adevărul: cea de a doua conflagrație mondială a fost declanșată de  URSS  și Germania prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Într-o confruntare acerbă comuniștii și naziștii au ignorat  total Convențiile de la Geneva.

Incontestabila coincidență a noțiunilor „socialism” și „muncitoresc” i-a  stingherit  din totdeauna pe ideologii lumii ruse. De aceea, ostentativ și fariseic, nostalgicii după URSS, și nu numai, băga adversarii ideologici în oala fascismului italian –  „cea de  a treia cale față de liberalism și socialism”. Nu vor și nici nu conștientizează esența: nazism = bolșevism; dictatură hitleristă = dictatură stalinistă; socialism german = socialism sovietic. Uniunea Europeană,  în  2009, a egalat stalinismul cu nazismul. EI, însă,  perorează contra curentului: roșii sunt patrioții, albii sunt inamicii; stânga internaționalistă - da, dreapta naționalistă  - ba. 

Cred că ar fi mai rezonabil dacă am elimina această confuzie terminologică. Evreii știu ce  importanță au  literele și cuvintele.  Chiar asta ne sugerează  și iudaismul. În cuvinte se află viață, ca și cum cuvintele ar identifica genomul. Printr-o corectă interpretare a noțiunilor, este posibilă nu numai supraviețuirea evreilor dispersați prin lume, ci și a românilor înstrăinați de  Patria lor  ancestrală. Regretabil, însă, că prea multă lume încă mai plutește în ceața propagandei Imperiului. Amicilor mei evrei le explic: Mediafrenia rusă insistă să ne treacă și pe noi, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni, în lista neagră a „fasciștilor. Cipurile, NOI  am încearcă să justificăm atrocitățile contra evreilor prin critica Pactului Molotov-Ribbentrop și a ocupației sovietice. Am suficiente și serioase motive ca să resping categoric asemenea insinuări. Evident, nostalgicii după URSS îi dau într-una cu „românii sunt fasciști”. Unii alogeni de la Chișinău, Bălți, Tiraspol și Comrat neagă teroarea roșie în Basarabia și Nordul Bucovinei. 

În decembrie 1989, venit la Chișinău  de la Cernăuți, mi-am dat seama: în RSSM minciunile media  sunt difuzate  special pentru a justifica separatismul  și românofobia.  Mă refer  în special  la  așa zisele  pancarte și bannere cu  inscripția „Valiza – Gara – Rusia!” și „Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru!”. În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea perle să circule prin  RSSM. Spuneam asta deoarece știam prea bine care era atitudinea liderilor unioniști basarabeni  și nord bucovineni față de evrei. Conducerea FPM condamna orice excese. Cu certitudine, liderii Mișcării de renaștere națională  nu puteau fi antisemiți. Deținuții politici basarabeni și nord bucovineni au rezistat în Gulag fiind solidari cu deținuții politici evrei. Mi-au mărturisit acest adevăr liderii mișcării unioniste a românilor basarabeni Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur. Personal, la Moscova, Cernăuți și Chișinău, mi-am sincronizat aspirațiile și acțiunile mele unioniste cu cele ale evreilor sovietici sioniști. Sper că voi putea dezvolta acest subiect într-un articol  aparte.

Pentru mine rămânea important să  știu exact dacă  au  existat lozincile  acelea  cu ruși și evrei.  Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse? Într-adevăr, cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen? De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor românofobe și  antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală. Am întrebat discret veteranii FPM - nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat  și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea „probe”!? Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul «спецпропаганда», m-au ajutat să identific sursa.  

 Am căutat-o peste tot,  îndelung, metodic,  și am găsit-o la Moscova, în urătorul  grup de  jurnaliști:  А. Какоткин (Московские новости), Е. Бершин (Литературная газета), А. Харченко, Ю. Родионов (ИТАР-ТАСС), К. Светицкий (Собеседник), Э. Джафаров (Телерадиокомпания Останкино), А. Мнацаканян (Московский комсомолец), В. Утц, М. Чистяков (Труд).  Aceștia se declarau ferm convinși: „La Tiraspol  este un  regim  al „bunului  simț”, unicul în fosta Uniune Sovietică, care nu pune politica înaintea economicului și a problemelor sociale.  Între Chișinău și Tiraspol nu este conflict interetnic, ci  o confruntare a două ideologii. Prima  pune mai presus de toate  drepturile națiunii, a doua  proclamă  prioritatea drepturilor omului  asupra drepturilor națiunii”. Colegii din redacțiile unde lucrau ziariștii respectivi, îi acuzau de „simpatii excesive  față de ПМР (Republica Moldovenească Pridnestrovie), de apărarea unui regim comunist, totalitar, de nerespectarea principiilor OSCE și a suveranității Republicii Moldova, internațional recunoscută”. Persoana care  a lansat minciuna mediatică  despre „sloganele moldovenilor cu ruși și evrei”, a fost Efim Berșin de la „Литературная газета”.

Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol!?  După ce i-am citit cartea am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut, și nu i-a scris prefața. Mi-am dat seama de ce EI sunt supărați  și pe  filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț, care, până la urmă, a prefațat-o... „Tezele  lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: „Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii  pridnestroviene... ”

Să comparăm  mărturiile poetului Efim Berșin cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din Râbnița, fost student la Chișinău: „La Tiraspol, auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – „Чемодан - вокзал - Россия!”; „Русских за Днестр, а евреев в Днестр!”. Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de  inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață  normală,  nimic nu amintea de o situație excepțională și război”. Evocările acestui martor ocular la evenimentele din acea perioadă confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, în fața  unui jurnalist de la «Коммерсантъ», în iunie 1990:  

 Cu certitudine, Efim Berșin și Mircea Druc, aveau cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova  și la Chișinău. Când eram șef de guvern, unii m-au contactat ca să punem țara la cale. Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia  pentru  diverse  structuri pe verticală și orizontală. Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc. Am decis: guvernul va interveni ca Universitatea de Stat să constituie  o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura  prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context. Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea că adevărul poate fi  cu mult mai util.

La începutul anilor 90, i-am  întrebat pe amicii  mei evrei de ce jurnalistul Efim Berșin (Berștein), născut la Tiraspol, a lansat la Moscova, în 1989, impardonabila media-minciună despre o lozincă a naționaliștilor moldoveni purtată prin Chișinău: „Rușii - peste Nistru! Evreii în Nistru!”. Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului „Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul?  Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Alexandru Marin, Igor Cașu și  mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea „legislației lingvistice catastrofale” și „acapararea  puterii de FPM”.

Pe Internet mai circulă insinuarea  că  poetesa  Leonida Lari a divorțat de soțul ei „rus de naționalitate” și s-a  logodit cu monumentul domnitorului Moldovei. Pe românul basarabean Mihai Iorga, soțul Leonidei, îl cunosc foarte bine. Ei nu au divorțat niciodată. I-am mai întrebat pe amicii mei evrei: „De ce dramaturgul, deputatul Șunea (Alexandr) Ghelman, născut la Dondușeni, a lansat la Moscova, în 1989, nerozia despre „o logodire a militantei unioniste Leonida Lari cu monumentul lui Ștefan cel  Mare?”.  Dar nu am primit nici un răspuns.  Recent, am primit răspuns la întrebarea: de ce printre călăii NKVD erau mulți evrei? ).
 
 
Prezintă interes și miile de comentarii ale navigatorilor pe Internet vizând abordarea controversatului subiect de către Dmitri Gordon  - un remarcabil  jurnalist, scriitor  și politician  ucrainean de etnie evreiască. 

Amicilor mei evrei le  spun: nu are rost să ostracizăm la infinit România, Germania și alte țări. La asta ne îndeamnă și Rabbi Yossef Ben Porat. Îi urmăresc pe YouTube diversele exegeze/prelegeri. De exemplu: „Facts that our teachers didn't dare to teach us”; „Why did the Holocaust happen?”; „Why really Hitler hated the Jews?”.  („Fapte pe care profesorii noștri nu se încumetă să ni le expună”; „De ce  s-a întâmplat  Holocaustul?”; „De ce într-adevăr Hitler i-a urât pe evrei?”).  Radicalii de stânga și cei de dreapta declară că Sfântul Rabin Yossef Ben Porat este un antisemit. Unii îl amenință cu moartea. Dar multă lume, impresionată de  onestitatea sa, îl binecuvântează. El are  curajul să spună lucrurilor pe nume. Până și unii musulmani îl elogiază  pe acest mare rabin pentru  pledoariile sale pe Internet.

La finele anului 2003, am descoperit cartea „La marche de la mort” de Michael Stivelman, editată în 1999 la Rio de Janeiro în limba franceză. Era cu puțin timp înainte de încheierea activității mele diplomatice în Brazilia și revenirea la București. Regret că nu am reușit să-l cunosc. Evreul Moișa Stivelman și românul Marcel Druc au copilărit pe aceleași meleaguri nord-basarabene. Unul s-a născut în 1928  la Secureni, altul în 1941 la Pociumbăuți. Bunicul lui Moișa fuge peste Prut, în august 1905, ca să scape cu viață. Fusese condamnat la moarte de un tribunal  din Imperiul rus fiindcă  a dezertat din armata  țaristă care  lupta cu japonezii în Manciuria. După 12 ani, când Basarabia se unește cu România, bunicul revine la familia sa, la Secureni. Lecturez cartea nepotului. Nici un cuvânt de bine despre România interbelică. După iunie 1940, el colaborează activ cu invadatorii sovietici. În timpul războiului este internat într-un lagăr din Transnistria. În 1944, Basarabia e din nou sub ocupație sovietică. Conform propriilor mărturii, el a devenit  „om liber și în siguranță”. Însă, Michael Stivelman nu a rămas în RSSM ca să construiască viitorul luminos  imaginat de evreii comuniști. A fugit  din Secureni  tot peste Prut, ca și bunicul său, de unde a reușit să ajungă la Paris. Și de acolo, la Rio de Janeiro.

Basarabenii, nord bucovinenii și herțenii „eliberați” de Armata Roșie nu au avut cum să plece în România. Să ne amintim de masacrul de la Fântâna Albă. Și Mircea Druc, în cartea  sa „EI și NOI” relatează cum a încercat  să fugă din paradisul sovietic. (Vezi capitolul  „Evadarea” publicat de revista on line „Melidonium”). Nu a reușit. Și calvarul său a durat până la 8 decembrie 1991. Atunci, prin „Actul de la Belovejskaia Pușcia”, semnat de Boris Elțîn, Leonid Kravciuk și Stanislav Iurkevici, Imperiul sovietic a dispărut de jure și de facto.  Fapt contestat recent  în Duma de Stat a Federației Ruse. Astfel,  problema noastră, a „românilor cedați” în 1940,  rămâne nerezolvată. 

O precizare: în 1959, am  aderat la  Mișcarea de eliberare națională  a românilor din teritoriile ocupate de URSS. De-a lungul vieții, am avut curiozitatea să descopăr ce este de fapt Sionismul. Porneam de la ideea că NOI, unioniștii basarabeni și bucovineni, avem ce învăța cunoscând problematica mișcării sioniste, ca ideologie națională și proiect politic. Ulterior, am aflat adevărul despre mișcarea de renaștere națională a evreimii din lucrarea academică „Sionism și istorie. Creșterea unei noi conștiințe evreiești”. Autorul acestei  opere clasice este Shmuel Almog, profesor la Universitatea Ebraică  din Ierusalim. Consider, de asemenea, o sursă prețioasă de informație volumul „Idealul sionist  în presa evreiască  din România  1881-1920. Texte selectate și comentate de Lya Benjamin (coordonator) și Gabriela Vasiliu”,  Editura Hasefer, București, 2010.  Merită consultat și „Dicționarul tandru al iudaismului”, de Jaques Attali. Dar mai am în biblioteca mea și o carte de Eduard Drumont „La dernière bataille. Nouvelle étude psychologique et sociale”, Paris 1890. Am procurat-o la un anticariat din Leningrad pe când eram student la LGU. O altă carte a jurnalistului francez Eduard  Drumont  „La France juive” (1863)  și cartea   socialistului german  Wilhelm Marr „Victoria iudaismului împotriva germanismului” (1873) au teoretizat în paralel „planurile dominatoare ale evreilor”.

În septembrie 1992, am participat la alegerile prezidențiale din România. La un miting electoral la Iași, un domn mi-a adresat din mulțime următoarea întrebare: „Care este atitudinea dumneavoastră față de Ion Antonescu? Am răspuns: „Sunt un român unionist din teritoriile ocupate de Imperiul sovietic. În iunie 1941, Antonescu a rostit cuvintele sacre pentru basarabeni, nord bucovineni și herțeni: „Ostași! Vă  ordon, treceți Prutul!”. Atitudinea mea față de această personalitate istorică este una identică cu cea a israelienilor față de Menahem Beghin,  un erou național al tuturor evreilor ”. Atât.

Nu l-am simpatizat pe bolșevicul Lev Troțki,  ci pe sionistul Theodor Herzl. Nu putea să-mi placă Ana Pauker, lidera „grupării moscovite a Partidului Comunist Român”. Visând la independența Basarabiei față de Imperiul sovietic, o invidiam pe Golda Meir, semnatara „Declarației de Independență a Israelului”. Mă animă performanța excepțională a jurnalistului, scriitorului și publicistului Vitalii Portnikov la Kiev. Și mă amărăște activitatea  la București a lui Alexandru Florian, doctor în filozofie și științe politice. Am toată antipatia și suspiciunea pentru Marina Tauber, o politiciană din Republica Moldova asociată cu Ilan Șor, un mare combinator transnațional.  Și toată  simpatia pentru actrița Maia Morgenstern, directoarea Teatrului Evreiesc de Stat din București. Ași putea continua comparând atitudinea mea față de zeci de personalități de etnie evreiască.  

N-am negat niciodată calvarul evreilor. Cred că ar fi necesar un centru de studii, interdisciplinar și multidisciplinar, pentru a elucida geneza și motivația atitudinii antiromânești a multor evrei și atitudinii antievreiești a multor români. Personal, prețuiesc sincer idealul mișcării sioniste – (re)constituirea unei entități statale a evreilor. La fel ca și Reîntregirea României - idealul vieții mele. Dar, respingând clișeele și sentințele partizane despre evrei și sionism, nu putem amâna sine die repararea unei nedreptăți  istorice față de români și unionism. 

În cazul României, a repara  marea nedreptate istorică  înseamnă absolvirea celor condamnați că „au  atacat Uniunea Sovietică”. Pledez pentru un proces simbolic în numele: tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor, herțenilor și transnistrenilor, indiferent de etnie; a celor care au trăit teroarea roșie, deznaționalizarea brutală (1940-1951), deznaționalizarea  silențioasă (1951-20...); a grupului de tineri români din Orhei judecați de Tribunalul  districtual Odesa și executați în noaptea  de 23  iunie 1941);  a celor trei mii de  lucrători CFR din Basarabia judecați, executați, deportați;  a refugiaților basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni (1940, 1941, 1944, 1992); a miilor de familii deportate din teritoriile naționale răpite în Siberia, Kazahstan, Externul Orient (1941, 1949, 1951);  a victimelor mobilizării  totale sovietice în Basarabia și Nordul Bucovine (1944); a celor peste  200 de mii de basarabeni decedați în timpul foametei provocate de regimul de ocupație sovietic (1946-1947); a victimelor colectivizării forțate a țăranilor basarabeni  și nord-bucovineni (1944, 1949, 1951).

Păcatul cel mare nu este al României. Cu atât mai mult al noilor generații. Nici al fiilor Patriei martirizați. Este al guvernanților. Al Consiliului de Coroană, care, întrunit la 27 iunie 1940, decide să cedeze bolșevicilor Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, fără nici un foc de armă. Nu a servit la nimic exemplul unei țări mici ca Finlanda,  o fostă colonie a Imperiului rus, ca și Basarabia. Astfel, am ajuns la Stalingrad… Peste ani, tot la București, la orele trei de noapte, se întrunea Comitetul Executiv. O situație similară  cu ultimatumul sovietic și Dictatul de la Vena. Invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. România risca să-și piardă independentă națională. Ar fi o blasfemie din partea mea să pun pe același cântar regalitatea și regimul comunist. Constat doar că micul conclav al președintelui de atunci al României a hotărât în unanimitate: nu cedăm! Atunci, în august 1968, la Moscova, am simțit mândria de a fi român. Ca și în momentul când am aflat de la istorici că Armata Româna a eliberat Budapesta, în 1919, de bolșevicii lui Bela Kun… Am constatat apoi că Președintele României a avut cam aceeași soartă ca și Mareșalul României... A repara o mare nedreptate istorică  înseamnă:  să ceri  rejudecarea  și, după caz,  reabilitarea  celor condamnați în dosarele „Transnistria  1941-1944” și „Basarabia, Nordul  Bucovinei, și Ținutul Herța (1940 – 20...);  repararea nedreptății înseamnă să ceri reabilitarea  românilor și a României; să permiți  accesul cercetătorilor  la arhive, ca să prezinte doar documente și probe veridice,  iar  justiția  să facă  dreptate.