Cunoașteți capodopera lui Rembrandt Lecția de anatomie a doctorului Nicolaes Thulp? Tabloul a contribuit, între altele, la studierea amănunțită a întregului corp omenesc, inclusiv a inimii de către studenții la medicină și ceilalți doctori din Amsterdam, din lume. La reinventarierea tuturor mușchilor dintr-un corp omenesc. Cu peste un secol mai înainte, fuseseră curioși să cunoască alcătuirea interioară a trupului uman genialii Leonardo da Vinci, după el, Michelangelo Buonarroti. Studiau pe ascuns, noaptea, fiindcă Inchiziția era la pândă, iar ei își riscau viața, la Florența, în acele momente, exagerat de bigotă.

Corpul omenesc are o mulțime de mușchi, cei minusculi ai ochiului și urechii, cei lungi și mlădioși ai gambelor, ai brațelor...  De fapt, orice alt mușchi din corp (sunt vreo 650, de toate dimensiunile), a fost studiat cu atenție, timp de secole. Au fost alcătuite categorii, grupuri distincte.

Profanii, îndeosebi aceia care scriu versuri sunt fascinați, mai ales de mușchiul nobil cu patru încăperi fără de care viața este imposibilă: inima. Cele patru valve din interiorul inimii pulsează mereu, spre a face să circule sângele, astfel, valvele înseși funcționează tot ca niște mușchi foarte mobili, neobosiți, niște mici pompe  fără istov. Când se opresc definitiv, vine sfârșitul.

Deloc din întâmplare, inima este o metonimie excelentă: se știe că despre un om de valoare, generos, sensibil, înțelegător și milostiv se spune că este o inimă mare.

Minunate realități sunt artele! Știut este că iubitorul de artă respinge minciuna, ticăloșia. Octavian Goga avea inimă fără margini. Plină de delicatețe și cutezanță. Așa era, este orice bard. Nu întâmplător, el rămâne în inima tuturor oamenilor adevărați, a ființelor care-i cunosc poeziile, care știu ce  lucruri de seamă a făcut ca făurar de istorie gigantică (Unirea cea Mare asta a fost!), într-o viață nu tocmai lungă, de vreme ce a trăit numai 57 de ani. Nu degeaba, despre oamenii remarcabili se spune că ne dau aripi, ne insuflă iubire și temeritate eroică. Ura vexleriană este cu totul altceva. Și mă oripilează, ne îngrozește pe mulți. Se știe că oamenii frustrați hrănesc în inimă pizmă, răutate, cruzime, înspăimântătoare râvnă de răzbunare.  Iar, citind multă istorie a lumii, observăm că nemernicii nu iubesc, ei pur și simplu demolează, calomniază, hărțuiesc, urăsc, se răzbună.

Aveam 14 ani, când am citit tragedia lui Sofocle despre Antigona. Ce personaj sublim! Eu văd în Antigona cea mai desăvârșită întruchipare a măreției altruismului sororal, a respectului pentru cei răpuși de moarte, a devotamentului pentru tradiții. Bunăoară, mă întreb cum pot unii să nu-i admire pe patrioți, să nu iubească România, cu toate că, aici, trăiesc? Mi-e imposibil să înțeleg asemenea ciudățenii. Oricum, există vietăți incapabile să recepteze poezia, fiindcă  inima și mintea lor sunt mici, meschine, clar le lipsește cultura. Sunt fricoși, lipsiți de demnitate, de măreție. Importanți pentru ei sunt mușchii banali, nu inima care funcționează mai complex și mai puternic decât toți ceilalți mușchi laolaltă. Cine se atinge de marii noștri înaintași trebuie să înțeleagă că noi nu ne speriem și nu îi lăsăm pradă corbilor. Din contra. Îi purtăm în inimă, în suflet. Pot da un exemplu pe care eu îl admir din răsputeri, pentru totdeauna.

Prieteni, precis îl apreciați, și Dumneavoastră pe Nicolae Steinhardt.

Un intelectual de mare rezonanță ca inteligență, sensibilitate, forță creatoare, splendidă omenie. Era evreu, dintr-o familie de adevărați intelectuali. Avea cultură foarte solidă. Fiind aruncat în pușcărie de către bolșevicii veniți cu tancurile staliniste și de lichelele sadice care s-au făcut complici cu ei, Nicolae Steinhardt a cunoscut suferințe cumplite, neomenești.

Într-o inimă mare, într-un suflet mare, suferința declanșează o veritabilă dilatare oceanică a percepției.

Văzând cum îndură atroce cazne ceilalți deținuți ꟷ închisorile erau pline de preoți, de intelectuali de mare suprafață, precum și de oameni simpli, însă cu aceeași credință de nezdruncinat ꟷ exact credința lor ortodoxă l-a uluit și l-a impresionat, întratât de mult pe neuitatul fin om de cultură

Nicolae Steinhardt (uriașă inimă, uriaș suflet!), încât, înțelegând că puterea lor de a îndura foamea, frigul și schigiuirile, umilințele nu putea fi nimicită, deoarece reziliența lor izvora din resortul intim al credinței, a cerut să fie botezat ca creștin ortodox. Așa s-a întâmplat, după gratii.

Fiind om de aleasă cultură, știa cu exactitate că nu ortodocșii inventaseră Inchiziția. A înțeles că tovarășii săi de suferință erau călăuziți de filosofia vieții, a fraternității și altruismului. Tocmai prin credință sinceră, Nicolae Steinhardt s-a purificat până aproape de sfințenie. De la preoții din închisori, de la legionarii și țăranii cu puternică credință creștină din celulele insalubre și însângerate a învățat ce este forța de a rezista, de a depăși josniciile călăilor, încredințându-te Mântuitorului.

După ieșirea din detenție, mereu urmărit, a cerut să fie primit în cinul monahilor românI ortodocși, petrecându-și ultimii opt ani ai vieții la Mănăstirea Rohia, în Maramureș. A continuat să scrie.

Cei șapte ani grei din închisoare și deteriorarea sănătății i-au retezat viața. Avea 76 de ani și jumătate. Ce imensă pierdere! Câtă deosebire netă între minunatul om de carte cu personalitate poliedrică și clica nemernică a prigonitorilor săi! Trist e că vexlerienii par a fi urmași ai temnicerilor de la Jilava, Gherla, Aiud, unde Steinhardt și mii de alți Oameni-oameni incomozi pentru bolșevici au fost chinuiți cu sadism.

Eu rămân cu neclintire alături de Nicolae Steinhardt, de jertfiți. La fel, cotidianul Activenews.

Fiu al lui Oscar Steinhard, arhitect și inginer, un erou decorat în Marele Război, băiatul său Nicolae Steinhardt a fost crescut în respect față de oameni și învățătură, în iubire pentru România. Determinant a fost că i-au fost prieteni mulți giganți ai culturii, ai credinței noastre străvechi apreciați în lumea întreagă. Aceste adevăruri mi-l fac nespus de drag.

Nu mă sperie faptul că unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi au fost legionari. Sperioși sunt ignoranții, sufletele schiloade. Exact faptul că Steinhardt i-a respectat pe legionarii alături de care a cunoscut cazne și privațiuni înfiorătoare, m-a determinat să citesc mult, în anii recenți, ca să pot afla cum s-a înfiripat, ce și cum a fost legionarismul românesc, eu neavând în familie legionari. Am înțeles diferența față de infiltrații cu gând cinic, cu gest criminal.

Indiscutabil, au dreptate judecătorii de la Nürnberg. Au cumpănit cu infinitezimală precizie lucrurile și au decis că Mișcarea legionară din România a fost o mișcare de redeșteptare culturală. Oameni cu suflet mare fiind, au fost convinși de acea sete de a cunoaște trecutul, de a reveni la rădăcini și la autenticitate. Ei cunoșteau foarte bine adevărul deceniilor precedente. Nu din povestiri resentimentare.

Iar, acum, s-au trezit niște frustrați cu pulsiuni de torționari să reînvie bolșevismul cel mai josnic? Să fie niște indivizi cu porniri criminale pitite cu viclenie? N-a învățat nimic frumos și corect Silviu Vexler de la bunicul său, fost profesor de limba română? Oare, nici despre cronologie chiar nu cunoaște nimic? Istoricii spun că trecutul se cuvine judecat exact  în contextul acelei etape revolute. Cu bune, cu rele, este trecut. Prezentul este acum. Și este distinct altceva. Sunt, oare, vexlerienii admiratori ai trogloditului care l-a spânzurat pe Avram Iancu în efigie?

Octavian Goga ar fi putut fi prieten al lui Steinhardt? Putem crede că da. Deși îi despărțeau decenii de vârstă. Știm: Poetul pătimirii noastre a plecat la Domnul în luna lui florar, în anul 1938. A fost înhumat cu o cruce creștină pe piept, nu cu svastica hitleristă cum au scris unii, în ziare care nu-l agreau pe defunct. Nicolae Steinhardt avea 25 de ani, atunci, era tobă de carte, studia pentru teza de doctorat. Ambii erau firi visătoare, pline de dârzernie, erau suflete alese. Aveau o cultură temeinică  amândoi. Erau ceea ce domnul Vexler nu va fi niciodată.

E limpede că Nicolae Steinhardt nu s-ar fi împrietenit cu Silviu Vexler, un admirator al hăcuitorului de civili palestinieni Netanyahu. Lipsește o dovadă? Fotografia care-i înfățișează, în Israel, este foarte grăitoare, poate fi văzută pe Internet.

Cu certitudine absolută, acum, scriitorul-călugăr ar fi fost de partea opoziției israeliene.

Să-i mulțumim Mântuitorului pentru că a reînviat, și în acest an, pentru noi.

Viorica BĂLTEANU