Câteva nume ar putea să fie purtătoare de lumină imensă: Confucius, Publius Ovidius Naso, Omar el Khayyam, Thomas Becket, Frederic al II-lea de Suabia,  Giotto, Dante, Andrei Rubliov, Villon, Giovanni Pico della Mirandola, Giordano Bruno, Erasmus din Rotterdam, Tommaso Campanella, Cervantes, Galileo Galilei, Nicolae Olahus (Românul), Johann Sebastian Bach, Voltaire, Dimitrie Cantemir, martirii Brâncoveni, Farinelli, Grigore Ghica III, iar mai aproape de noi Paganini, Beethoven, Byron, Hugo, românca Dora d′Istria, Karl May, Emilio Salgari, Mihai Eminescu, Antoni Gaudì, Gabriele d’Annunzio, românca Darclée, Serghei Esenin, Gerswhin, Béla Bartok, George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Giuseppe Ungaretti, Boris Pasternak, Hemingway, Lucian Blaga. Lista e mult mai amplă, desigur, nu ocolește cinematograful: Vasili Șukșin, Andrei Tarkovski, Liviu Ciulei, Bernardo Bertolucci...

 

Thomas Becket (1118-1170) a fost un martir al Creștinismului, executat din ordinul regelui Henric II Plantagenetul. Om de cultură poliglot (studiase în Franța și la Universitatea din Bologna), va fi asasinat în Catedrala din Canterbury. Libertatea de gândire și de exprimare au suscitat, mereu, ura mediocrilor veninoși. 

 

Tot în plin Ev de Mijloc, impăratul poet eminescian, adică Frederic II de Suabia (anii vieții 1190-1250) va fonda un imperiu cu capitala la Palermo, o școală poetică inspirată din Școala poetică provențală (el însuși, doi fii ai săi fiind poeți remarcabili în limba italiană, iar împăratul fiind, și un muzician bun: compozitor, flautist), va fi un strălucit mecenat pentru scriitori, muzicieni, arhitecți și plasticieni, va fonda în 1222 Universitatea din Napoli, fiind inclusiv un militar temut. O figură de om universal renascentist avant la lettre, cu antecesori în Nordul germanic, însă ꟷ prin naștere, temperament, educație temeinică ꟷ devenit un latin aproape pursânge. Supranumit Mirror Mundi (Uimirea Lumii), încă fiind în viață.

Destinul scriitorilor, al marilor cărturari este arareori fericit. În existența lor vor exista exil (și autoexil), condamnare la moarte, excomunicare, boală, ostracizare feroce din partea mai marilor vremii lor, ba chiar și atroce calomnii postume. Ovidiu, Dante, Villon, Giovanni Pico della Mirandola, Nicolae Olahus, Campanella, Erasmus, Cervantes, Galilei, Dimitrie Cantemir, Byron, Dostoievski, Dora d′ Istria, Eminescu, Esenin, Gerswhin, Iorga, Gandhi, Pasternak, Heningway, Blaga, sunt, indubitabil, nume de foarte înaltă semnificație. 

Ce bine ar fi ca, și biografiile lui Mihail Sadoveanu și Giuseppe Ungaretti să fie recitite sine ira et studio (fără mânie și fără părtinire)!  

 

Chinezul antic Confucius, mai ales medievalul persan Omar el Khayyam au fost longevivi. Martori ai unor vremuri deloc line. Primul rămâne un tezaur de înțelepciune, cel de-al doilea a știut să fie ironic, chiar autosarcastic, însă îndemnând oamenii să trăiască din plin, mai cu seamă ceea ce aduce bucurie. 

Ovidiu a cunoscut gloria maximă și dizgrația nemiloasă. A murit la Tomis, unde la ordinul unui descreierat al prezentului a fost trimisă o dronă ucigașă. Dumnezeu nu-i iubește pe nemernici, fiindcă prezența rugătoare a Arhiepiscopiei Tomisului a apărat, inclusiv integritatea statuii marelui poet al Antichității, om de seamă ce face parte, chiar din identitatea noastră a traco-daco-geților. 

Motiv valid de a reciti cu suflet în tumult  capodopera lui Vintilă Horia Dumnezeu s-a născut în exil. Îmi pare un îndemn mai mult decât binevenit!

Cei șase martiri Brâncoveninu pot fi nicidecum uitați. Ianache, sfetnicul și cumnatul marelui voievod-mucenic valah Constantin Brâncoveanu și-a acceptat cu demnitate creștină execuția. Nu au făcut altfel cei trei feciori aflați în floarea tinereții Constantin, Ștefan și Radu. Micuțul Matei, scăldat în lacrimi, a înțeles din cuvintele greu încercatului său părinte că  moartea pământească nu înseamnă sfârșitul. Încremeniți de groază, ambasadori și învățați europeni ai timpului, chiar militari otomani au văzut rostogolindu-se, apoi, capul domnitorului român, pe care îl venerăm, an de an, în 16 august, laolaltă cu cei dragi sufletului său. Martorii au povestit tragedia cu respect pentru neamul românesc. Acum, să ne lăsăm umiliți, jefuiți, batjocoriți de fiecine? NU SE POATE!   

Karl May, Emilio Salgàri, Mihail Sadoveanu au în comun unele note similare, deși extrem de felurite. Primii doi aveau o fantezie fabuloasă. Fără să fi călătorit în America de Nord, respectiv, în India și împrejurimi, au creat personaje de neuitat, au imaginat aventuri captivante. Unele au fost ecranizate. Sadoveanu a readus în atenția zbuciumatului secol XX destine istorice românești reale, a creat fresce sociale foarte vii. Da, a scris, și în ′′limba bătrână′′, care-i face pe semianalfabeții de pe bloguri bicisnice ori de pe altele unde se strecoară precum șerpii malefici să pună etichete aberante. Cam de atât sunt capabili  soroșiștii, binecunoscuți campioni ai ignoranței, meritând porecla de telectuali ioropeniști!   

Geniali muzicieni s-au născut în diverse locuri din lume. Compozițiile lor ne răscolesc puternic sau ne încântă celestial, și astăzi. Nu au avut defel viață ușoară, nici marele Bach împovărat cu o familie impresionant de numeroasă (18 copii) ori, din cu totul alte motive, Farinelli, Paganini, Beethoven, Verdi, Darclée, George Gerswhin, Bartok, Enescu, Ernesto Cortázar, Mikis Theodorakis, însă înșiruirea ar trebui încă mult extinsă. 

Deloc din întâmplare, poposim cu o clipă mai mult asupra unei personalități copleșitoare: Gabriele d′Annunzio. Timp de decenii a fost calomniat cu ferocitate de diverși ′′vexlerieni′′ din patria sa și de aiurea. Poet, dramaturg, prozator, publicist de mare forță, a fost un uriaș patriot. Măreția lui nu a constat în statura fizică (avea 164 de cm, al nostru Ștefan cel Mare nici atât). A pregătit cu energie intrarea Italiei în Marele Război, în care a căzut eroic și unica femeie-ofițer combatant din acea catastrofală conflagrație mondială: românca Ecaterina Teodoroiu. Gabriele d′Annunzio a luptat ca infanterist, pilot și marinar, pierzând un ochi și suferind alte răni grave.  

Nu doar din cauza sănătății ireversibil minate, ci și din amărăciunea legată de mașinațiunile politice interbelice, s-a retras complet în vilișoara sa din Desenzano, unde a plecat în eternitate, în 1938, la 74 de ani, împliniți cu puține zile mai înainte de ultima respirație. De aproximativ  un deceniu, adevărul a fost scos la lumină în chip lipsit de echivoc de către cercetători devotați acribiei. 

Anumite coincidențe cu vexlerismul prezent în țara noastră nu sunt defel întâmplătoare. Exact din aceste motive, abrogarea Legii Nr. 125/ 17 decembrie 2025 (lugubră dată!) se cuvine a deveni o cauză națională foarte actuală. Precedente crâncen sângeroase au existat, atât în Italia, cât și în România postbelică. Ajunge!